Adresa

• București Strada Şipotul Fântânilor 2, Romania 010157
  Vezi harta

Limbi

• Română

Numele colecției

• Colecția Montaniardul Anonim 

Originea colecției și activitățile culturale reprezentate

• Colecția Montaniardul Anonim ilustrează ideea că alpinismul era un sport care echivala sub comunism cu practicarea libertății într-un mod care nu era accesibil oricui și în același timp era un sport care necesita inventivitate pentru a obține prin bricolaj materialele necesare pe care magazinele din România comunistă nu le comercializau. Alpinismul reprezenta prin excelență sportul care îi făcea pe cei care îl practicau să se simtă în momentul confruntării cu muntele eliberați de constrângerile politice și sociale, măcar pentru scurt timp. Atunci când cineva își risca viața pentru a cuceri un vârf de munte, problemele generate de regimul comunist, care pătrundeau insidios în viața cotidiană a fiecăruia, deveneau brusc neimportante și rămâneau undeva în vale, la baza traseului de escaladă. În același timp, alpinismul nu era considerat un sport de agrement de către regimul comunist, ci era un sport aşa-numit tehnico-aplicativ, cu aplicaţii militare, asociat armei Vânătorilor de Munte. Prin urmare, materialele necesare practicării acestui sport nu se puteau cumpăra din magazine. Relativ puținii pasionați de alpinism trebuiau fie să-și procure aceste materiale din străinătate sau de pe piața neagră, fie să le manufactureze singuri după modele occidentale, copiate din reviste. Abilitatea de a inventa, prin bricolaj, obiecte de utilitate a fost un fenomen care a cunoscut o spectaculoasă ascensiune în condițiile crizei economice acute pe care a traversat-o România în ultimul deceniu al comunismului. Bricolajul în alpinism implica însă riscuri enorme, pentru că aceste materiale manufacturate nu puteau fi testate așa cum cereau normele de siguranță internaţionale, iar cei ce le foloseau în lipsă de altceva își puneau viața în pericol de dragul pasiunii pentru ascensiuni montane.

  Colecția Montaniardul Anonim de materiale de alpinism obținute prin bricolaj în timpul regimului comunist nu putea exista în afara unei pasiuni pentru un sport care s-a practicat în România de dinainte de 1989 în condiții foarte dificile. Pentru posesorul acestei colecții private, Dragoș Petrescu, au existat mai multe momente decisive ale pasiunii sale destul de neobișnuite, unele legate de socializarea în familie, altele legate de orizonturile deschise de lecturi și filme care te purtau într-o lume în care nu se putea călători decât prin imaginație. ”Bunicul matern a fost arestat şi închis la Constanța, odată cu venirea comuniștilor la putere; bunica mea a fost deportată la Pitești, pentru că așa procedau – trebuiau să te rupă din regiunea în care te-ai născut. Deportaţii erau scoşi din zona în care se născuseră şi rămâneau singuri şi vulnerabili. Astfel, bunica maternă a trebuit să părăsească Mangalia şi a fost trimisă la Pitești. Eu m-am născut acolo, la Pitești. Am mers de mic la mare, și marea a fost o experienţă formativă pentru mine. În același timp, părinţii ne-au dus, pe fratele meu şi pe mine, la munte. Am fost în excursii cu corturile, la începutul anilor 1970, în Munţii Bucegi, la Padina. Excursia în Bucegi era excursia clasică pe atunci. (...) De la Padina, am urcat la Vârful Omu [cel mai înalt pisc din Munții Bucegi] cu familia și aşa, ușor-ușor, s-a născut această dragoste pentru drumeții”.

  În perioada liceului, au apărut lucrurile cu adevărat fundamentale. Iar o carte anume, Les Conquérants de l'inutile (Cuceritorii inutilului) a lui Lionel Terray, care a apărut în traducere românească, a fost o întâlnire de răscruce”, precizează Dragoș Petrescu. În legătură cu începuturile pasiunii sale, el adaugă: ”Pe când eram la liceu, întâlnirea cu această carte – Cuceritorii inutilului – mi-a creat o fascinație extraordinară pentru alpinism, pentru că vorbea despre traseele celebre din Alpi, despre Chamonix şi masivul Mont Blanc, despre sfârșitul războiului și despre marile aventuri în munți. Apoi a mai fost un film, Moartea unui ghid [Mort d'un guide, Franţa, 1975, regia Jacques Ertaud], un film foarte bun, impresionant; se poate găsi acum și pe internet. E de la mijlocul anilor 1970, vorbește despre o echipă, ghizi la Chamonix: un alpinist mai în vârstă, împreună cu un coechipier mai tânăr. Cei doi vor să facă un traseu foarte dificil în les Drus, este în film și critică destul de interesantă a modului în care presa, în goană după senzațional, de fapt, îi încurajează pe cei doi; chiar discută să țină legătură cumva prin radio și, în felul acesta, să mărească spectaculozitatea relatării. Se stârneşte furtuna şi la un moment dat tânărul este lovit de un trăznet şi moare, dar ghidul mai în vârstă supraviețuiește. Peste câțiva ani, fratele celui mort vrea să refacă acel traseu, împreună cu acest ghid. Atunci se petrece accidentul, rămân suspendaţi de un singur piton și, ca să îl salveze pe fratele celui care îi fusese discipol, ghidul se eliberează din corzi şi cade în gol. Un film impresionant”.

  Mai presus de orice, pasiunea pentru alpinism pe care o împărtășește Dragoș Petrescu a avut un fundament cultural: ”În ce mă priveşte, ea vine din cărți, din lectură, din ceea ce îmi imaginam citind despre alpinismul clasic.  Nu e deloc un început rău. Pe de altă parte, felul acesta de a începe, idealizând lumea mică a alpinismului, a creat și premisa pentru anumite decepții pe care le-am avut în anii 1980, când am văzut că în realitate, cel puțin în realitatea României de atunci, lucrurile nu erau chiar cum scrie în cărți. Ceea ce nu înseamnă că e greșit ceea ce e scris în carte – despre cuceritorii inutilului, despre ideea de solidaritate, despre cum se creează, în condiții austere, niște prietenii foarte puternice”.

  În biografia lui Dragoș Petrescu există și cărți autohtone despre alpinism care i-au rafinat perspectiva despre acest sport, de data aceasta în direcția familiarizării cu detaliile tehnice absolut necesare oricărei escalade: ”În 1981 a apărut cartea lui Walter Kargel, Alpinism [Walter Kargel, Alpinism. Tehnica sportului de munte, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981]. Mai apăruse cu vreo douăzeci de ani în urmă o carte de profil, a lui Emilian Cristea (...), despre turism și alpinism în Bucegi [Emilian Cristea, Nicolae Dimitriu, Bucegii. Turism – Alpinism, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1961, ed. a II-a 1964]. Masivul Bucegi este, de fapt, leagănul alpinismului românesc. Poarta principală de acces spre traseele de escaladă o reprezintă Buşteniul, căruia unii îi mai spuneau şi orașul de gradul șase. În alpinismul clasic, gradele de dificultate încep de la 1a, 1b până la 6a şi 6b, acesta din urmă fiind cel mai dificil traseu posibil. 6b este ”Fisura Albastră” din masivul Bucegi, în Peretele Văii Albe. Sigur, este jumătate față de pereții din Alpi, dar este foarte important pentru România și pentru Europa Centrală și de Est; e o zonă în care s-au deschis multe trasee dificile. Ei bine, cartea din 1981 a lui Walter Kargel, despre care vorbeam, a scos cumva alpinismul dintr-un con de umbră, pentru că este foarte aplicată, vorbește despre tehnică, despre cum trebuie să te comporți pe munte, în mod profesionist și responsabil, dacă vrei să faci alpinism. Cum să te cațeri, ce echipament trebuie să folosești – și, a propos, după ce ne-am uitat în această carte, am aflat foarte repede că materialul tehnic nu se găsea nicăieri în magazine. Nu se găseau corzi, carabiniere, pitoane, pioleţi şi colţari, saci de escaladă, mai nimic nu se găsea în magazine, de fapt”.

  Dimensiunea pronunțat practică a acestei pasiuni a cunoscut un moment de cotitură odată cu participarea la întâlnirile alpiniştilor de la Clubul Sportiv Universitatea București. Acest club organiza săptămânal, într-o sală de seminar din universitate, întâlniri informale între pasionați ai muntelui, în general din lumea academică, dar nu numai. Aici a avut loc întâlnirea reală, nemediată de cărți, cu alpiniști în carne și oase, care se dedicau cu pasiune transmiterii experienței acumulate de ei către o nouă generație. Cu privire la importanța socializării în cadrul clubului, Dragoș Petrescu povestește: ”Oamenii aceștia [alpiniştii] nu mergeau pe trasee marcate. Dacă mergi în Bușteni, raiul alpiniștilor este Refugiul Coștila, la circa 1.700 m altitudine, pe Valea Coștilei, un mediu propice pentru alpinism – pentru a te antrena, pentru a începe să faci cățărări pe trasee scurte. Or, ca să știi drumul, trebuie să te îndrume cineva, trebuie să te ducă cineva. Și aici începe povestea. Pentru mine. Marea şansă a fost să aflu de întâlnirile celor de la Clubul Sportiv Universitatea București. Se adunau  o dată pe săptămână într-o sală de seminar, undeva la Facultatea de Matematică și se ţineau cursuri. Instructorii erau alpinişti consacraţi, precum Taina Duţescu-Coliban (a dispărut în Himalaya, în 1992), care ne țineau cursuri teoretice de alpinism. Atunci a început o etapă foarte importantă pentru mine și pentru pasiunea mea legată de alpinism. Cursanţii erau studenţi la diverse facultăți din Universitate, dar veneau și politehniști ca mine. Iar instructorii, ei bine, oamenii aceștia veneau acolo cu experienţa lor extraordinară și ne dăruiau din timpul lor, povestindu-ne despre alpinism și învățându-ne cum se face escaladă cu adevărat”.

  Aceste lecții aveau o parte teoretică, de transfer pe cale orală a unor cunoștințe, care era foarte importantă în condițiile în care cărțile menționate mai sus erau greu de găsit în librării după epuizarea tirajelor. În același timp, lecțiile aveau o parte practică, de iniţiere în acest sport la fiecare sfârșit de săptămână, sub îndrumarea directă a unor alpiniști experimentați: ”Când spun că ne dăruiau mult din timpul lor, nu mă refer de fapt doar la învățăturile teoretice pe care le primeam de la ei. Mai mult: ne dăruiau din timpul lor de alpinism și, în loc să facă un traseu în plus pentru a deveni, bunăoară, maeștrii ai sportului, făceau mentorat cu noi începătorii și ne învățau, practic, abc-ul cățărării” povestește Dragoș Petrescu. El scoate în evidență și dimensiunea foarte generoasă a operei de voluntariat pe care o făceau cei care coordonau activitățile clubului Universității din București: ”În duminica aceea liberă, făceau ture cu începătorii. Te învățau cum să te legi în coardă – pe mine m-a învăţat să mă leg în coardă pe Valea Gălbenelelor nimeni altul decât Alioşa (Stoica Solzaru), un alpinist desăvârşit şi unul dintre pionierii fabricaţiei artizanale de pioleţi şi colţari performanţi de la noi la începutul anilor 1980. Cum spuneam, mergeau cu noi pe trasee de dificultate 1a sau 1b. Ajungeai şi pe la baza vreunui perete, spre 2a. (...) Oamenii despre care vorbesc erau extraordinari, făceau o muncă formidabilă. Erau voluntari. Ca începător, nu aveai carnet de membru, de alpinist, nu ajunsesei încă sportiv de performanță. Or ei veneau și ne învățau rupându-și din timpul lor. Veneau voluntari și îți predau cursuri. Apoi, făceau cu noi, începătorii, traseele de iniţiere. De cele mai multe ori, punctul de întâlnire era Căminul Alpin din Buşteni. De acolo au început multe dintre poveştile frumoase ale alpinismului clasic românesc. Și plecai: spre Coștila, spre Valea Albă, Valea Seacă dintre Clăi, Valea Gălbenelelor, spre Colții Morarului şi tot aşa. Cu instructorul sau instructoarea”.

  În acelaşi timp, după cum povesteşte Dragoş Petrescu, pentru a intra în trasee mai dificile, începătorul avea nevoie de echipament şi, desigur, de antrenament. Şi aici apăreau problemele. În lipsa acestor echipamente speciale din magazine, clubul Universitatea București întreținea pasiunea pentru alpinism nu numai prin dezvoltarea cunoștințelor și aptitudinilor necesare, ci și prin crearea unui cadru informal și semi-clandestin de procurare a materialelor necesare. Era o mică piață neagră unde se vindeau și se cumpărau echipamente aduse din Occident sau echipamente produse local, artizanal, după modele din reviste occidentale. ”La finalul cursurilor, erau și anumite obiecte care puteau fi cumpărate. Nu era vorba de a face, cum s-ar spune, bișniță; venea, de exemplu, cineva care își găsise ceva mai bun și își vindea pioletul. Sau, își găsise niște carabiniere mai bune și voia să le vândă pe cele mai vechi, pentru că era vorba și de bani. Sau apărea Alioşa şi anunţa că a făcut un model nou de piolet sau ciocan-piolet, dar încă nu se îndura să-l dea (îmi amintesc că am mers cu el odată de la Universitate până la căminul de la Griviţa unde stătea atunci ca să-l conving să-mi facă un piolet). Pe scurt, echipamentele pentru alpinism erau foarte costisitoare și greu de găsit”, subliniază Dragoș Petrescu.

  Posibilitatea de a aduce materiale din străinătate era însă destul de redusă pentru că acei care puteau circula erau puțini și mai degrabă din categoria celor lipsiți de resurse. Prin urmare, cele mai multe obiecte care se puteau procura de pe această piață informală erau de fapt artizanale, realizate prin bricolaj. Confecţionarea acestor materiale reprezenta un risc asumat de către toți cei ce practicau alpinismul pentru că echipamentele puteau fi copiate după modele occidentale, dar nu exista nicio posibilitate de a fi testate. Pe scurt, bricolajul în lumea alpinismului avea o dualitate periculoasă: pe de-o parte solicita o creativitate deosebită, pe de altă parte, reprezenta un potențial pericol de care toți erau conștienți. ”Cred că această dimensiune, a bricolajului, este una dintre cele mai extraordinare povești legate de imaginație în comunism: să faci din obiecte care erau destinate unor cu totul altor scopuri, diverse alte obiecte sau accesorii care să fie funcționale. În mod particular, bricolajul s-a practicat din greu printre alpiniști și am fost un participant direct la multe procese din această serie. Problema era că echipamentul de munte pe care îl bricolam nu era certificat, nu știai dacă rezistă la șocul unei căderi. Marea problemă în alpinism o reprezintă aceasta: șocul unei căderi, care se măsoară cu instrumente destul de sofisticate. Or noi bricolam, în absența unor măsurători profesioniste pentru detalii tehnice esențiale. Practic, majoritatea echipamentelor pe care le aveam erau bricolate, lucrate în orb. Erau necertificate, nu aveai garanția că rezistă”, rememorează Dragoș Petrescu.

  Totuși, posesorul acestei colecții subliniază faptul că bricolajul materialelor de alpinism nu se făcea chiar la întâmplare, tocmai pentru că realizarea celor mai multe dintre echipamente necesita cunoștințe inginerești destul de profunde și implicit specialiști capabili să le proiecteze și să le realizeze din materiale destinate altor scopuri, care totuși se dovedeau adaptabile pentru alpinism: ”Erau materiale tehnice care trebuiau confecționate în fabrică. Spre exemplu, ca să faci colţarii, trebuia să ai foaie de arc tratată termic. Aceasta înseamnă că aveai nevoie de cineva care lucra în fabrică, care avea acces la un cuptor de tratament termic, să vorbească cu cineva și, pe lângă șarja principală (care era obiectul muncii de zi cu zi), să mai pună și vreo două perechi de colțari. La clubul Universitatea București erau și politehniști – aceasta înseamnă că erau și oameni care aveau cunoştinţe tehnice dar şi relaţii, care erau ei înșiși în producție, cum se spunea pe-atunci. Ideal era să intri în legătură cu pasionaţi de alpinism care lucrau pe la diverse întreprinderi mecanice. La Grivița, de exemplu, excela Alioşa, care a confecţionat scule legendare, care sunt funcţionale şi astăzi. La Griviţa se forja, se făceau tratamente termice, se suda – se făcea sudură de mare performanță. Erau  meseriași foarte buni acolo, la fel ca şi în alte întreprinderi – și ei înșiși îți dădeau uneori soluția tehnică avînd în față uneori numai o fotografie. Erau poze care nu ofereau toate detaliile, ce tip de material trebuie folosit. De pildă, cum să poți aplica pe coada pioletului, ca să nu-ţi îngheţe mâna, un manșon de plastic. Și-au dat seama că la vremea respectivă existau niște manșoane, de culoare gri-şoricesc, care se făceau pentru blocurile comuniste pentru a acoperi balustrada scării. Ei bine, aceste manșoane, dacă erau fierte un timp anume și erau apoi aplicate pe coada pioletului, se strângeau și reușeau să imite manșoanele făcute de producătorii specializaţi de afară special pentru pioleţi”.

  Datorită faptului că materialele de alpinism, fie aduse din Occident, fie realizate artizanal erau costisitoare, cei mai mulți încercau să-și confecționeze singuri toate obiectele pe care le puteau realiza. În acest scop era nevoie de un transfer de expertiză, iar clubul Universitatea București a reprezentat și o platformă pentru a învăța ce caracteristici trebuie să aibă aceste echipamente de alpinism, din ce materiale este cel mai potrivit să confecționezi fiecare obiect în parte. Astfel, colecția de obiecte bricolate a lui Dragoș Petrescu s­-a îmbogățit simultan cu derularea întâlnirilor săptămânale din cadrul clubului. ”Nu din marile cărți cu care am început să mă apropii de această pasiune am învățat să bricolez; acolo erau cel mult niște desene, dar nu ne puteam da seama în detaliu din ce erau făcute acele obiecte, astfel încât să le bricolăm mai apoi. Efectiv, am început să văd aceste obiecte, să le văd în toate detaliile lor, începând cu intrarea mea la clubul Universitatea București. Tot acolo ajungeai să te cunoști cu oameni care fie puneau mâna pe vreo revistă din Occident, fie aveau câte o piesă adusă din Occident, a lor sau de împrumut. Așa am învățat că, spre exemplu, pentru scărițe poți să folosești janta de semicursieră, pentru hamul de escaladă poţi utiliza chingă de la centura de siguranță a mașinilor Dacia și așa mai departe. Din aproape în aproape, așa am învățat să bricolez.” Colecția de obiecte de alpinism bricolate a lui Dragoș Petrescu s-a îmbogățit treptat începând cu 1982, anul în care a început să frecventeze clubul Universitatea București.

  Printre primele obiecte bricolate a fost casca de alpinist, unul dintre elementele de protecție esențiale, necesare chiar în traseele de grad mic, pentru că feresc capul de pietrele care cad, lovituri care pot fi fatale. Dragoș Petrescu și-a confecționat singur casca de alpinist prin modificarea unei căști de protecție destinată lucrărilor pe șantier: ”Era o cască de proveniență poloneză, care era, la origine, o casca de protecţie pentru lucrul pe şantier. Eu am cumpărat-o de la cineva de la club. Însă nu era suficient ca să ai o cască de alpinist, căci aceasta este altceva de fapt. Pentru alpinism, trebuia să ai o cască cu cozoroc foarte mic pentru ca să nu-ți împiedice vizibilitatea pe verticală, când priveşti în sus. Trebuia, prin urmare, să îl tai pe cel de la casca de muncitor și să îl polizez. Mai era o problemă: căștile muncitorești nu aveau sistemul acesta ca în caz de căzătură casca să nu culiseze în față sau în spate. Și atunci, trebuiau montate aceste sisteme de prindere pe care le coseam din chingă de jaluzele și care trebuiau cusute într-un mod pe care îl puteai vedea numai în revistele străine și pe care cumva le copiai intuitiv.”

  Tot atunci, Dragoș Petrescu a reușit să modeleze niște scărițe pentru depăşirea pasajelor artificiale, foarte dificile sau în surplombă, unde nu exista posibilitatea de a sprijini picioarele pe stâncă. Scărițele erau însă materiale importante și pentru un alpinist începător care încerca să facă trasee din ce în ce mai grele, în care așa-numitele prize pentru picioare, colțuri de stâncă sau fisuri care puteau oferi sprijin pentru picioare, erau din ce în ce mai mici şi îi puteau crea dificultăţi la înaintare. Pentru a compensa lipsa de experiență, se puteau folosi suplimentar aceste scărițe, care se agățau în pitoane cu prin intermediul unei carabiniere. În acest fel, se crea artificial o priză solidă pentru picioare, care permitea înaintarea până la găsirea unei prize naturale mai sigure. Dragoș Petrescu și-a bricolat scărițele dintr-un material mai puțin obișnuit, după sfaturile primite la club: ”Erau scărițe confecționate artizanal din jantă de semicursieră rusească Sputnik. Părțile laterale verticale sunt făcute din chingă sintetică de jaluzele, cusută și vopsită cu Gallus, iar treptele orizontale, partea a doua a scărițelor, din jantă de semicursieră Sputnik. Cineva renunța la o roată lovită care nu se mai putea repara și janta (partea de cadru interior) se tăia și se folosea ca material pentru treptele scărițele bricolate pentru că janta aceasta era din duraluminiu, un material ușor dar rezistent, și era adecvată pentru a face scărițe. Desigur, improvizând. Dintr-o asemenea jantă, am putut să îmi fac două scărițe normale și încă una mai mică.”

  Un alt obiect confecționat atunci cu propriile mâini a fost hamul pentru escaladă, o piesă fundamentală pentru asigurarea unui alpinist în coardă. În cazul unei căderi, șocul pentru alpinist este foarte mare. Hamul de escaladă, format din scaun și eventual vestă, ajută ca șocul să fie preluat în principal la nivelul bazinului, iar zona inimii să rămână liberă pentru ca respirația să nu fie îngreunată până când cel căzut reușește să se redreseze singur sau este salvat de o echipă de intervenție: ”Hamul de escaladă este o piesă foarte importantă a echipamentului de alpinism. Tocmai pentru că nu puteai să fii niciodată sigur de obiectul bricolat de tine, ca să te legi în coardă îți făceai o combinaţie de vestă cu scaun. Așa-numita vestă se confecţiona din coardă uzată, pusă de obicei în şase. Arăta ca un fel de vestă cu bretele din chingă de jaluzele, care se purta în jurul pieptului. Inițial, alpiniștii se cățărau numai cu veste, numai că și-au dat seama că, odată ce atârnai în coardă, vesta se strângea foarte tare, se oprea circulația și asta putea fi fatal. Și atunci, s-a completat echipamentul cu aşa-numitul scaun, făcut din chingă pentru centuri de siguranţă auto cusută cu aţă chirurgicală, care arăta ca o centură cu două ochiuri pentru picioare, şi în care te legai împreună cu vesta. Chinga de centuri de siguranţă era însă greu de găsit şi era scumpă; se mai putea face rost uneori de la fabrica din Braşov unde se produceau centurile de siguranţă auto şi de unde se mai scotea ilegal şi se vindea la metru. Ca regulă generală, pentru o protecție sporită, ne făceam și scaun și vestă.”

  De asemenea, în aceeași perioadă, în colecția de bricolaj a obiectelor pentru uz alpinistic a lui Dragoș Petrescu au intrat și câteva pitoane produse artizanal. Pitoanele erau un alt element de mare importanță pentru siguranța alpiniștilor; ele se băteau în stâncă pentru a oferi un sprijin pentru înaintare dar, mai ales, un punct de asigurare în cazul unei căderi. Carabiniera (conectorul) se prindea direct în urechea pitonului şi prin carabinieră se trecea coarda de care era legat fiecare alpinist. În caz de cădere, pitonul în care fusese făcută ultima asigurare prin carabinieră trebuia să susțină șocul căderii alpinistului: ”Pitoanele, de asemenea, se puteau face prin bricolaj, din fier forjat sau din tablă de titan. Am cunoscut pe cineva din Râmnicu Vâlcea, care lucra într-o întreprindere care folosea în producţie tablă de titan. Pitoanele le bricola în fabrică din deşeuri de tablă de titan. Făcea pitoane de diverse dimensiuni, pentru fisuri verticale sau orizontale. Se făceau la Vâlcea căci doar acolo se lucra cu titan. Bineînțeles, pitonul confecționat se scotea apoi clandestin din fabrică”. Această poveste evidențiază și un alt aspect al manufacturării acestor materiale pentru alpinism: ilegalitatea. Piața neagră unde se comercializau produse care nu se găseau în magazinele de stat, o instituție care a existat în toate economiile de penurie din fostele țări comuniste, era susținută în România numai parțial prin produse străine, fie aduse clandestin din Occident, fie oficial sau neoficial prin micul trafic de frontieră cu Ungaria sau Iugoslavia. O importantă parte de produse apăreau însă pe piața neagră ca urmare a sustragerii din fabrici din România, fie al unor produse finite destinate exclusiv exportului, fie al unor produse manufacturate, precum acest pitoane. Opoziția față de regim a implicat de multe ori acte care ar fi fost ilegale în orice sistem politic, dar într-un sistem care nu respectă principiile statului de drept, nici acei care se opun puterii nu gândesc în termeni legaliști.

  Un alt obiect bricolat care a intrat în colecție a fost pufoaica, haina de iarnă umplută cu puf de gâscă, care era croită după tipare copiate din reviste occidentale și realizată din material de fâș care se găsea din când în când de cumpărat în magazine. În acea perioadă, când nu exista încă filozofia culorilor cât mai apropiate de natură, cea mai râvnită culoare era roșu, mai ales pentru că permitea să fii văzut de departe în caz că ți se întâmpla ceva și trebuia să fii căutat de echipele de intervenţie. Pufoaica trebuia umplută cu puf de gâscă, care însă nu se găsea de cumpărat, trebuia și el procurat de pe piața neagră, mai ales de la persoane private din zona Transilvaniei, unde se creșteau gâște mai mult decât în restul țării. Cea mai delicată operațiune era umplerea pufoaicei cu puf în așa fel încât puful să rămână cât mai aerat, pentru că aerul se transforma într-un izolant de frig ideal. Din acest motiv puful era introdus cu ajutorul unui aspirator la care se lega furtunul pe partea de evacuare. Povestea bricolajului unei pufoaice simbolizează și diferența enormă dintre România și alte foste țări comuniste, unde asemenea produse se puteau procura simplu din magazine. Dragoș Petrescu își amintește în acest sens că: ”Se mergea în trasee, desigur, şi iarna, dar condițiile speciale impuneau un echipament mai complex: piolet, ciocan-piolet, colţari, pufoaică. Și aici ajungem la o altă poveste: nu se găsea pufoaică, îți trebuia puf de gâscă. Era o bătaie de cap imensă: cine îți confecționa o pufoaică, de unde găseai bocanci dubli sau speciali de iarnă din material plastic. Iarna, lucrurile erau, așadar, și mai complicate, mai ales în contextul acelei penurii economice. Nu la fel se întâmpla în Cehoslovacia, în Polonia, în RDG spre exemplu. Și aici, în aceste comparații pe secțiuni, se vede diferența comunismului românesc”.

  Colecția Montaniardul Anonim nu conține numai obiecte bricolate, pentru că pasiunea pentru alpinism putea fi susținută prin bricolaj numai până la un anumit punct. Existau însă materiale care nu se puteau confecționa artizanal pentru că, pe de-o parte nu existau mijloace tehnice pentru realizarea lor, iar pe de altă parte, pentru că erau obiecte prea importante pentru siguranța alpinistului ca să se experimenteze cu ele. Spre deosebire de hamul de escaladă, unde puteai dubla scaunul cu o vestă făcută dintr-o bucată de coardă, în cazul unei carabiniere sau al unei corzi nu se puteau găsi alternative. După cum subliniază Dragoș Petrescu: ”Obiectele folosite în aceste sporturi tehnice erau pe două categorii: unele pe care le puteai produce prin bricolaj și altele pe care trebuia, cu orice preț, să ți le procuri. Ei bine, nu puteai sub nici o formă să bricolezi coada și carabinierele. Pentru că de ele depindea viața ta.  Cum să faci să bricolezi?” Materiale precum corzile sau carabinierele puteau fi procurate din comerţul de stat în țări comuniste montane precum Cehoslovacia sau Polonia, sau chiar în URSS (carabiniere din titan), dar nu și în România. Din acest motiv, astfel de materiale circulau din mână în mână, erau vândute și revândute de la alpinist la alpinist, până când se uzau. Acest mod se folosire implica la rândul lui mari riscuri, pentru că nu se știa niciodată cât de uzate sunt materialele respective. Spre exemplu, conform normelor de siguranță, o coardă de alpinism nu se mai poate folosi după cinci ani, pentru că materialul îmbătrâneşte și nu mai are aceleași calități ca la început, prin urmare coarda devine periculoasă în caz de cădere. În cazul în care în acea coardă a căzut vreun alpinist în traseu, atunci durata de viață a corzii este și mai mică de cinci ani. Atunci când o coardă se cumpăra ’la mâna a doua,’ nu se știa cât de veche era sau la câte căzături fusese supusă. De fapt, toate aceste limitări în procurarea materialelor esențiale pentru alpinism au fost adâncite odată cu criza economică profundă din anii 1980, motiv pentru care alpinismul a devenit din ce în ce mai greu de practicat în România comunistă. Dragoș Petrescu subliniază faptul că un sport elitist precum alpinismul, care necesită foarte mult echipament, suferă mai mult în timp de criză decât un sport de masă: ”Am sesizat asta din comparația generaţiei din anii 1970 cu cea din anii 1980. Mulţi din generaţia din anii 1980 nu au mai ajuns să facă mare performanţă pentru că în timpul crizei din ultimul deceniu al comunismului, limitările de ordin material au fost extrem de drastice. S-au văzut și aici, într-un sport de nișă, cum am spune astăzi. Ca toate sporturile tehnice, cum e și automobilismul, și alpinismul e un sport complicat. Costa. Costa semnificativ. Iar în anii 1980, sporturile acestea au suferit imens. Automobilismul, ciclismul, alpinismul sau sporturile de iarnă, gen bob, schi, patinaj; nemaivorbind de sporturile cu vele. Oriunde era nevoie de ceva mai mult decât prezența sportivului, o minge, un șort, un tricou, a fost foarte complicat atunci. Iar în alpinism criza și-a lăsat cu atât mai dur amprenta.”

  Colecția de materiale de alpinism a lui Dragoș Petrescu a fost definitivată la mijlocul anilor 1980, simultan cu evoluția sa ca alpinist. ”Un stagiu din acesta, cu teorie și cu primele ascensiuni, dura cam doi sau trei ani. Eu, personal, am ajuns la gradul 5a. Am început în 1982 și în 1984 am putut să fac, desigur că într-o echipă (trei eram), acest traseu de gradul 5a, un traseu de altfel dificil. Puteai să comprimi etapele, dar nu puteai să le ’arzi,’ e importantă experiența care se câștigă pas cu pas aici. Cine încerca să le ardă, se juca cu viața lui.”  Toate obiectele din această colecție sunt păstrate în stare bună, în locuința privată a posesorului lor de drept. Cele mai multe dintre ele sunt funcționale și astăzi. Ascensiunile sistematice pe munte făcute de Dragoș Petrescu cu ajutorul materialelor din colecția Montaniardul Anonim au început în 1982 și au continuat sistematic până în 1987 și sporadic până în 1989.  Dincolo de amintirile legate de ceea ce însemna practicarea alpinismului sub comunism, dimensiunea morală care a derivat din primele întâlniri intelectuale cu tematica alpinismului a rămas constantă în raportarea lui Dragoș Petrescu la acest sport: ”Da, alpinismul este, în viziunea mea, despre solidaritate umană; da, este o întrecere cu tine însuți și nu în primul rând cu muntele (care trebuie respectat); apoi, este o disciplină care trebuie să îți arate la un moment dat că poți și că trebuie să faci niște lucruri în echipă. Ideea e că nu trebuie să alergi pe trasee, nu e o chestiune de grabă, ci mai ales de a găsi o formulă prin care, la un moment dat, să te și îmbogățești, să devii altul, mai bun.”

  Mai mult decât oricare alt sport, alpinismul a însemnat sub comunism libertate și solidaritate împotriva unui regim care, cu ajutorul poliției secrete, îngrădea libertatea și distrugea din fașă orice formă de solidaritate. Datorită faptului că era practicat în munți, în locuri greu accesibile, alpinismul, ca și speologia, presupuneau înfruntări la limită cu natura. În timpul acestor practicării acestor activități, cei implicați își riscau practic viața, tot ceea ce exista în afara acelui cadru de înfruntare cu natura, cu muntele sau cu lumea subterană a peșterilor, devenea neimportant. Alpinismul era mai mult decât un sport, era un mod alternativ de viață, prin care se învăța să fie evaluat corect ceea ce este posibil și ce este imposibil, dar și cum să fie mereu extinse în mod rațional limitele posibilului. ”Nu e doar un sport să mergi pe munte ca alpinist, e mult mai mult decât atât. Te duci acolo, în munţi, și te întâlnești cu diferite variante ale tale, cu diferite versiuni a ceea ce poţi fi și speri să o întâlnești pe cea mai bună dintre ele. E mult imprevizibil acolo și trebuie să gândești foarte mult într-un sens prospectiv. Cum spunea cineva, te cațeri întâi cu ochii. Mai e ceva foarte important: fiecare om are verticala lui. E important să știi asta și pe munte, și în viață. Trebuie să țină foarte mult cont de aceasta. Punctual, relația cuiva cu muntele nu ar trebui să țină numai de pereții cu expunere maximă pe care se caţără, ci și de aceasta, de verticala lui. De ce poate el să facă, de ce îi este dat să facă, după puterile lui şi în siguranţă. Și cum poate aduce el în viața de zi cu zi ceea ce vede, ceea ce simte, ceea ce îl întărește acolo sus. Și să devină puțin mai puternic”, spune Dragoș Petrescu. În același timp, alpinismul era o formă de evadare, o formă de a practica libertatea, un mod de a trăi măcar pentru câteva ore, zile sau săptămâni ca și cum regimul comunist nu exista: ”Așa cum speologii evadau sub pământ, cei care făceau alpinism evadau pe munte,” spune Dragoș Petrescu. Despre modul în care experiența libertății trăită în timpul ascensiunilor influența viața cotidiană, el povestește că muntele atrăgea ca un magnet și provoca evadări imaginare zilnice, visuri ”cu ochii deschiși. (...) Ideea de a pune un pas și încă un pas și încă un pas. Unii îi spun ’chemarea munților.’ Poate să pară paseist, pășunist, dar e ceva adevăr în această formulă. E un fel de chemare, simți un fel de chemare...” Cât despre modul concret in care experiența alpinismului transforma viața cuiva, mai adaugă: ”Eu cred că ajungi să prețuiești mult mai mult viața. Când veneam acasă de pe munte, în acele vremuri întunecate, în ciuda mizeriei, în ciuda umilințelor, eram fericit. Prețuiești viața, înțelegi cine ești, înțelegi ce poți. Cred că e o formă de echilibrare interioară formidabilă. Eu aș spune că e și o școală a demnității. Și o pedagogie excelentă de viață.”

  Regimul comunist din România nu încuraja sub nicio formă practicarea alpinismului. Considerat eminamente o specializare militară, alpinismul era pentru regimul comunist legat de Vânătorii de Munte, unități de elită, special antrenate să poată lupta în munți, formate din soldați care în mod obligatoriu trebuiau să știe să schieze și să se cațere. Arma ultra-specializată a Vânătorilor de Munte a fost creată în România în timpul Primului Război Mondial după modelul francez al armei Chasseurs alpins, dar tradiția acesteia de luptă a fost stabilită mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi continuată și sub comunism. În acest sens, Dragoș Petrescu comentează: ”Acest sport a fost văzut de comuniști în primul rând ca o disciplină militarizată, cluburile cele mai puternice de alpinism erau cluburi militare, Steaua și Dinamo. Corzile, care se fabricau atunci la Oradea, erau numai pentru vânătorii de munte. De fapt, regimul vedea această chestiune în mod prioritar pentru vânătorii de munte, pentru militari, pentru aplicaţii speciale. Nu se punea problema performanței. Mai mult: partea de performanță în acest sport atât de special era privită cu suspiciune, pentru că un cetățean, un simplu cetățean cu abilități dezvoltate de acest sport nu era prea bine privit, logica fiind aceasta: dacă el poate să pătrundă în munți, poate pătrunde și în clădiri prin escaladarea faţadei, deci poate fi periculos. Erai foarte suspect, în orice caz, pentru că erai mai greu de controlat.” Reversul medaliei a fost faptul că această lume mică a pasionaților de alpinism a fost mult mai greu de infiltrat cu informatori. Dragoș Petrescu, fost președinte al CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), subliniază cu referire la cei ce practicau alpinismul: ”În lumea aceasta sunt mult mai puțini turnători la Securitate. La CNSAS mi-au trecut multe dosare prin mână, dar nu știu pe nimeni din lumea mică a alpinismului care să fi fost turnător. Poate au existat cazuri izolate, dar eu cel puţin nu le-am întâlnit. În schimb, printre ghizii ONT sau BTT, mai ales printre ghizii care plecau des în străinătate sunt destui turnători la Securitate. Lumea alpinismului era, așadar, mult mai greu de controlat, mult mai greu de infiltrat. Era grupuri mici, sudate, greu de infiltrat, care făceau lucruri ciudate departe de ochii Securității și ai Partidului Comunist.” Pe scurt, sub un sistem politic care producea anomie socială, alpinismul genera solidarități indestructibile; sub un sistem care limita libertățile, alpinismul atrăgea în locuri în care libertatea putea fi trăită măcar temporar. Acesta este sensul în care alpinismul a reprezentat o formă de opoziție față de regimul comunist din România.

Descrierea conținutului

• Colecția Montaniardul Anonim include o serie de materiale de alpinism bricolate sau procurate de pe piața neagră de Dragoș Petrescu. Inventatul acestei colecții numără între altele: o cască de alpinist – confecționată dintr-o cască de protecţie pentru lucrări pe şantier provenită  din Polonia;  un ham (scaun) confecționat din chingă de la centura de siguranță de la autoturismele Dacia; o vestă din coardă uzată; scărițe de alpinism din jantă de bicicletă; pitoane artizanale din titan, manufacturate și apoi sustrase dintr-o fabrică; o pufoaică croită umplută artizanal și umplută cu ajutorul unui aspirator cu puf de gâscă; saci de escaladă cusuți la domiciliu; piolet confecționat din oțel de scule și coadă din duraluminiu, de asemenea confecționat în fabrică şi scos clandestin de acolo.

  ”Pentru că nu se găsea nimic în magazine, echipamentul trebuia confecționat prin bricolaj. Cred că această dimensiune, a bricolajului, este una dintre cele mai extraordinare povești legate de imaginație în comunism: să faci din obiecte care erau destinate unor cu totul altor scopuri, diverse alte obiecte sau accesorii care să fie funcționale. În mod particular, bricolajul s-a practicat la greu pentru alpinist și am fost un participant direct la multe procese din această serie. Problema era că echipamentul de munte pe care îl bricolam nu era certificat, nu știai dacă rezistă la șocul unei căderi. Marea problemă rămâne în alpinism o reprezintă aceasta: șocul unei căderi, care se măsoară cu instrumente destul de sofisticate. Or noi bricolam, în absența unor măsurători profesioniste pentru detalii tehnice esențiale. Practic, majoritatea echipamentelor pe care le aveam erau bricolate, lucrate în orb. Erau necertificate, nu aveai garanția că rezistă, ” conchide Dragoș Petrescu.

  Pe de o parte, improvizațiile artizanale au susținut, în mod aproape miraculos, practicarea unui sport, alpinismul, care nu era foarte agreat de regimul comunist. Pe de altă parte, tocmai această goană din materiale din care să confecționezi, cât mai aproape de modele originale, obiecte pentru a face alpinism a provocat, crede Dragoș Petrescu, un tip de raportare problematic la acest sport: ”La un moment dat te ajungea lehamitea. Aveai puțin timp, nu erau locuri pentru antrenament, nu erau pereți artificiali pentru așa ceva. Asta este una. Pe de altă parte, era alergătura aceasta extraordinară pentru a-ți procura, în condiții dificile, fie și cel mai mic accesoriu pentru acest sport. Oboseai la un moment dat. Practic, în loc să te antrenezi sau să mergi pe munte, cum era firesc, jumătate de timp alergai să îți faci rost de echipament. Trebuia să știi să coși. Trebuia să faci un drum până la fabrica Danubiana ca să te rogi de cineva de la poartă să îți dea niște foaie de microporos, ca să îți pui pe talpa espadrilelor, pentru o siguranță sporită; aveai nevoie, mai ales pe traseele de la 2a în sus, de altă aderență, de acea aderență pe care ți-o dă cauciucul moale, microporos. Or ăsta nu se găsea. Uneori, în comerțul de stat se mai găseau niște teniși; dar foarte greu. Trebuia, cum se spunea în epocă, ’să faci rost.’ Totul trebuia făcut rost. Or, acest ’făcut rost’ te epuiza pentru că nu se găsea practic nimic.”

Conținutul colecției

• echipamente tehnice (mașini de scris, aparate de multiplicat, echipamente audio-video, etc.): 10-99

Administrator(i)

• Petrescu, Dragoș

Proprietar(i)

• Petrescu, Dragoș

Acoperirea geografică actuală

• local

Subiecte

• cultura tinerei generații
• stiluri de viață alternative și acte de rezistență cotidiene

Fondatori

• Petrescu, Dragoș

Data fondării

• 1982

Locul fondării

• București, România
  Vezi harta

Creatori

• Petrescu, Dragoș

Colecționari

• Petrescu, Dragoș

Evenimente importante în istoria colecției

• Achiziționarea carabinierelor Simond şi Bonaiti

Piese remarcabile

• Ham de escaladă bricolat
• Scărițe din jantă de semicursieră Sputnik producţie URSS

Tipul de acces

• accesibil cu permisiune

Autorul(ii) acestui articol

• Petrescu, Cristina
• Pătrăşconiu, Cristian Valeriu

Lista referințelor

Baticu, Niculae. Jurnalul unui alpinist și aviator (The diary of an alpinist and aviator). Bucharest: România Pitorească, 2012.

Cristea, Emilian. Biblioteca montaniardului (The bookcase of the mountaineer). Bucharest: România Pitorească, 2015.

Kargel, Walter. Alpinism: Înălțimi, riscuri, bucurii (Alpinism: Heights, risks, joys). Bucharest: România Pitorească, 2012.

Pătrășconiu, Cristian. 2018. “Fiecare om are verticala lui: Interviu cu Dragoș Petrescu” (Each person has their vertical: Interview with Dragoș Petrescu). LaPunkt, October 23. Accessed October 30, 2018. https://www.lapunkt.ro/2018/10/interviu-dragos-petrescu-fiecare-om-are-verticala-lui/

Terray, Lionel. 1961. Les Conquérants de l'inutile. Paris: Gallimard.

Petrescu, Dragoș, interview by Pătrăşconiu, Cristian Valeriu , July 12, 2018. COURAGE Registry Oral History Collection