Structurile poliţiei secrete, care în mod arbitrar au dobândit şi au folosit în scopuri proprii publicaţiile şi manuscrisele intelectualilor, care se opuneau puterii comuniste au devenit, în mod paradoxal, cei mai dedicaţi păstrători ai memoriei opoziţiei culturale în România. Azi, aceste materiale sunt deţinute de CNSAS în Bucureşti; totuşi, dimensiunea acestor dosare le face greu de manevrat. După ce au primit custodia documentelor fostei Securităţi, arhiviştii CNSAS au fost nevoiţi să găsească o nouă clasificare viabilă pentru materialele care le fuseseră încredinţate şi în acelaşi timp să ţină cont că, potrivit Legii Arhivelor din România în vigoare, o unitate de documente nu poate fi fragmentată sau rearanjată. Înainte de 1989, scopul documentelor colectate în urma procedurilor şi categorisite ca dosare de anchetă era acela de a pedepsi, în timp ce potrivit legislaţiei în vigoare azi, accentul trebuia pus pe dezvăluire, iar bazele procesului de lustraţie trebuiau stabilite cu ajutorul materialelor din arhivă. Asta presupune o etapă administrativă, juridică separată, o procedură care determină ce rol a jucat o anumită persoană într-un anumit caz. Acesta este contextul în care trebuie plasate arhivele CNSAS din Bucureşti: un loc fizic pentru depozitarea diverselor dosare de securitate, inclusiv a celor aparţinând documentării, investigării, relaţionării, supravegherii şi altor rapoarte (declaraţiile lui István Bandi şi lui Ladislau Antoniu Csendes).
Arhivele CNSAS din Bucureşti au în custodie Colecţia Ad-hoc Éva Cseke-Gyimesi, care cuprinde 1444 de pagini în şase volume. Dosarele pot fi împărţite în două categorii. Prima categorie include documente create de Securitate în scopul servirii intereselor instituționale ale poliţiei secrete. A doua categorie cuprinde publicaţiile semnate de Gyimesi, memorandumurile adresate autorităţilor, manuscrisele nepublicate, corespondenţa, documente provenite de la alte persoane private, care au fost colectate şi procesate de Departmentul I/B din Cluj al Departamentului Securității Statului (DSS) din cadrul Ministerului de Interne, responsabil pentru naţionaliştii maghiari. Acest departament avea în sarcină şi cazul Gyimesi. Subiectul diverselor texte clasate - rapoarte, denunţări, planuri de acţiune, rapoarte ale urmăririlor secrete, instrucţiuni tehnice, conversaţii şi apeluri telefonice interceptate, scrisori, protocoale de percheziţie la domiciliu, etc. – este Cseke-Gyimesi Éva (numită și “Cseke Éva,” “Gyimesi Éva,” etc.), precum şi persoanele cu care a ţinut legătura mai mult sau mai puţin frecvent (membri ai familiei, prieteni, colegi, aliaţi şi alţi membri ai opoziţiei sau colaboratori sub acoperire).
Dosarele privind cazul Gyimesi, care aparţin Fondului Informativ se referă la evenimente, care s-au petrecut între 1975 şi 1989 şi care au fost catalogate ca fiind de interes operativ în ceea ce priveşte sarcinile poliţiei secrete. Acestea se încadrează în clasificarea bazată pe imaginea inamicului cu etichete precum “anti-regim, iredentist, naționalist." În cazul Gyimesi, acest proces de documentare a durat de la jumătatea anilor 1970 până la schimbarea regimului, dar începând cu anii 1980, cazul ei a căpătat o importanţă mai mare şi o valoare mult mai însemnată din punct de vedere operaţional. Dosarele dezvăluie în ce măsură Securitatea a fost capabilă să se apropie de Gyimesi, cât efort s-a depus pentru cazul ei şi respectiv, cât de eficient s-a acţionat împotriva ei. În această privinţă, pe lângă activitatea didactică a lui Gyimesi interceptată din 1976, există informaţii cu privire la monitorizarea fizică a acesteia în judeţele Bihor, Braşov, Covasna, Arad, Timiș, Sălaj şi Harghita, alături de rapoarte cu privire la monitorizarea permanentă, aproape zilnică, între 1986 şi 1989. Primele observaţii au fost incluse în dosarul cu nume de cod “Piroska,” apoi materialele care i-au urmat au fost colectate într-un nou dosar cu nume de cod “Elena.” Din a doua jumătate a anilor 1960, utilizarea condamnărilor penale privind activitățile împotriva securității regimului au devenit mult mai puțin folosite, iar măsurile poliției secrete au vizat mai ales prevenţia; poliţia secretă plănuia să obţină acest lucru prin intermediul avertismentelor transmise persoanei vizate. Gyimesi a primit avertismente în 1976, 1978, 1983 şi din nou în 1985, apoi, din cauza lipsei unui rezultat şi a radicalizării persoanei vizate de la jumătatea anilor 1980, Securitatea a recurs la diverse metode de intimidare. Al treilea, al patrulea şi al cincilea volum de la dosar oferă o perspectivă mai bună asupra metodelor operaționale abordate de sistemul represiv. Acestea evidențiază strategia care, începând cu jumătatea anilor 1980, folosea agenți sub acoperire instruiţi de ofiţerul de legătură să inducă în eroare opinia publică prin compromiterea persoanelor vizate. Asta presupunea manipularea persoanelor pe care Gyimesi le respecta şi le credea bine intenţionate, în încercarea de a o face pe persoana vizată, Gyimesi, “mai prudentă” şi mai “rezervată” în privința activităților sale. Această strategie includea diseminarea informaţiilor false cu scopul de a o prezenta pe Gyimesi ca informatoare a Securităţii. Aceste dosare conţin rapoarte nu numai cu privire la manifestările şi activitatea de opoziţie a lui Gyimesi, în special din a doua jumătate a anilor 1980, dar şi cu privire la grupurile maghiare de opoziţie din ultima parte a perioadei comuniste în Transilvania, de la samizdatul Ellenpontok (Contrapuncte) din 1982 la manifestul Kiáltó Szó (Strigătul) din 1989. De asemenea, aceste dosare ilustrează rolul pe care informatorii privaţi şi agenţii profesionişti l-au avut în investigaţiile împotriva lui Gyimesi. Rapoartele mai scot la iveală că în anii 1980, poliţia secretă a trecut la instruirea liderilor de partid universitari, secretarilor de partid şi a rectorilor implicaţi în activităţi de investigare a unui membru al catedrei de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Traducătorul manuscrisului Perlă şi Nisip, confiscat în timpul percheziţiei locuinţelor din 1985, respectiv 1989, aparţine categoriei de intelectuali din poziţii ierarhice care au fost şi membri de partid. Această categorie îi includea pe toţi acei membri ai structurilor locale de putere - cum ar fi secretarii de partid, şefii departamentelor, decanii, rectorii, etc. - care întocmeau rapoarte pentru Securitate prin virtutea statutului lor profesional, fără să semneze vreo declaraţie de angajament, adică fără să lase nicio urmă a colaborării lor cu poliţia politică. Examinarea documentelor din colecţie face lumină asupra instrumentelor folosite împotriva grupului vizat de “iredentiștii maghiari” care sunt în mare parte identice cu cele folosite împotriva reprezentanţilor de vârf ai minorităţilor religioase. (ACNSAS I017980/1-6).
Destinul colecţiei a fost – într-o anumită măsură – influenţat şi de aşa zisa “ardere a dosarelor de la Berevoieşti.” Într-o conferinţă de presă din 20 mai 1991, Petre Mihai Băcanu, editor al ziarului România Liberă, a vorbit despre un volum mare de dosare ale Securităţii care a fost îngropat. Se spune că la 22 iunie 1990, treizeci de tone de documente au fost transportate de Serviciul Român de Informaţii (SRI) la marginea satului Berevoieşti, în apropierea Bucureştiului, unde acestea au fost îngropate în noroi. Fotografii de la eveniment au fost publicate în ziarul Romániai Magyar Szó (Cuvântul maghiar în România), respectiv, săptămânalul Valóság (Realitatea), precum şi în majoritatea publicaţiilor periodice scrise în limba română. Aceste fotografii arată şi numele de Éva Cseke (Gyimesi) pe prima pagină a unor dosare uşor arse ascunse în şanţ. În săptămânalul Valóság apar în repetate rânduri materiale despre maghiarii implicaţi, printre care se află Éva Cs. Gyimesi, pastorul reformat László Tőkés, Géza Domokos, Károly Király, János Pusztai, Gábor Tőrös, Kálmán Zsuffa, Lajos Kuthy, Jenő Szikszay şi preotul romano-catolic Gábor Jakab, menţionat la finalul listei.
După ce dosarele ei au fost găsite “din întâmplare,” Gyimesi a intrat în posesia unui volum CNSAS la 6 martie 2006. Terminând manuscrisul bazat pe materialele din primul volum, aceasta a primit o scrisoare de la CNSAS prin care era informată că s-au găsit mai multe rapoarte la adresa persoanei ei. Pe 2 februarie 2009, Gyimesi a examinat o mare parte din dosarele nou descoperite în Arhivele CNSAS din Bucureşti. Textele primului volum de dosare erau identice cu materialele dosarului obţinut în 2006. Verificând celelalte cinci volume, aceasta şi-a propus să afle în ce măsură respectivul material confirma sau infirma ipoteza înaintată în manuscrisul ei, astfel încât ar fi putut refuza publicarea lui în timp util; totuşi, înregistrările scrise nu făceau decât să confirme mesajul transmis de cartea ei. Povestea confruntării cu dosarele întocmite la adresa persoanei sale de către Securitate e spusă de însăşi Gyimesi în lucrarea intitulată Szem a láncban: Bevezetés a szekusdossziék hermeneutikájába (Veriga din lanț: Introducere asupra hermeneuticii dosarelor Securităţii), care în acelaşi timp reprezintă şi cel mai important eveniment al colecţiei (Cs. Gyimesi 2009).
