Colecţia Gheorghe Leahu oglindeşte activitatea acestui arhitect care, din dorinţa de a evada de sub constrângerile ideologice ce încorsetau activitatea sa profesională din perioada comunistă, a pictat numeroase acuarele. Acestea reprezintă peisaje urbane din România, străzi şi clădiri vechi, mai ales din Bucureşti, multe dintre acestea distruse de politica de “sistematizare urbană” a regimului Ceauşescu.
Colecţia Gheorghe Leahu este alcătuită din două părţi, având în vedere contextul istoric în care au fost create sau colecţionate piesele. Prima parte a colecţiei este formată din acuarele, schiţe, fotografii, manuscrise, corespondenţă şi cărţi din perioda comunistă. Primele acuarele pictate de Leahu sunt din perioada anilor de liceu (1948–1951). Acesta a continuat să picteze în anii studenţiei şi după angajarea în anul 1957 la Institutul Proiect Bucureşti, care era însărcinat cu realizarea proiectelor de urbanism şi arhitectură din capitală. Pictura de acuarelă a devenit treptat o formă de evadare din stresul cotidian al practicării profesiei de arhitect într-un sistem instituţional în care politicul intervenea brutal în activitatea arhitecţilor. În anii 1980, când aceste intervenţii din partea politicului au devenit din ce în ce mai arbitrare, pictura de acuarelă a reprezentat pentru Leahu un spaţiu de creaţie, unde îşi putea alege liber temele şi maniera de abordare a lor.
De o mare valoare documentară sunt acele acuarele care reprezintă străzi şi monumente din centrul Bucureştiului, distruse de politica de aşa-zisă “sistematizare urbană” a regimului Ceauşescu. Conform celor mărturisite de Gheorghe Leahu, acesta a pictat acuarelele, pe care le consideră a fi “acuarele de arhitectură,” din dorinţa de a lăsa un document despre frumuseţea şi pitorescul centrului vechi al oraşului. Un album conţinând o selecţie a acestor acuarele a fost trimis în 1986 către Editura Sport Turism, care iniţial a aprobat publicarea volumului cu titlul: Bucureşti – arhitectură şi culoare. Însă, după tipărirea sa în anul 1988, albumul a fost retras de către autorităţi înainte de ajunge în librării şi distrus. Cauza a reprezentat-o faptul că volumul conţinea acuarele cu numeroase biserici vechi, considerate monumente istorice, iar promovarea lor contravenea politicii regimului de restructurare urbană a capitalei. Această restructurare a însemnat, de fapt, distrugerea a numeroase monumente istorice şi chiar a unor zone întregi ale centrului vechi al capitalei în scopul de a face loc unui nou centru socialist, care să reflecte măreţia epocii Ceauşescu (Panaitescu 2012). În cazul unor biserici vechi din Bucureşti, procesul de “sistematizare urbană” a implicat fie demolarea acestor monumente, precum Mănăstirea Văcăreşti sau biserica Sfânta Vineri, fie mutarea lor în locuri puţin vizibile, de obicei în spatele unor ansambluri de blocuri, aşa cum a fost cazul Bisericii Mihai Vodă. Întregul proces a fost legitimat de discursul oficial construit în jurul conceptului de “sistematizare urbană,” care prezenta demolările ca pe un pas necesar pentru modernizarea oraşului.
Manuscrisele şi corespondenţa din perioada comunistă reflectă constrângerile ideologice agravate de adoptarea aşa-ziselor “Teze din Iulie 1971” şi dezvoltarea cultului personalităţii lui Ceauşescu, precum şi lipsurile severe ale produselor de bază, care au afectat România în anii 1980. “Tezele din Iulie 1971” au reprezentat un document programatic prin care Ceauşescu a intensificat controlul partidului asupra activităţilor culturale şi a promovat o revenire la practici culturale specifice perioadei staliniste. În cadrul manuscriselor, se remarcă din punctul de vedere al valorii documentare, manuscrisul jurnalului redactat în secret de Leahu în perioada 1985–1989, care a fost publicat abia în anul 2013 de Fundaţia Academia Civică sub titul de Arhitect în “Epoca de Aur.” Acest manuscris conţine o critică acidă a regimului Ceauşescu şi a politicilor sale.
Cea de-a două parte a colecţiei, creată după 1989, cuprinde acuarele, schiţe, manuscrise ale unor lucrări sau comunicări, broşuri şi concepte ale unor expoziţii, fotografii, cărţi de specialitate. Aceste materiale reflectă activitatea lui Gheorghe Leahu în postcomunism şi felul în care colecţia sa de acuarele a fost pusă în valoare. După 1989, Leahu a organizat numeroase expoziţii în care şi-a expus acuarelele, atât în ţară, cât şi în străinătate (New York/1992, Viena/1994, Chicago/1995, Paris/2001, Veneţia/2002). Acuarelele care reprezintă centrul vechi al Bucureştiului au fost reproduse într-o serie de albume între care menţionăm: Lipscani – centrul istoric al Bucureştilor (1993), Bucureştiul dispărut (1995) şi Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti (1997). Cu ocazia expoziţiilor, Leahu a donat sau a vândut circa 150 de piese, din cele peste 800 de acuarele pictate. Celelalte acuarele au rămas în posesia creatorului.
Piesele colecţiei Gheorghe Leahu, mai ales acuarelele şi jurnalul, reprezintă o cultură vizuală şi o memorie alternativă la discursul oficial din anii 1980, care încerca să prezinte “Epoca de Aur” ca o perioadă de construcţii măreţe şi să pună sub tăcere distrugerea a numeroase edificii de patrimoniu din Bucureşti. Această cultură vizuală alternativă s-a manifestat în anii 1980 prin încercări ale celor care apreciau patrimoniul arhitectural al Bucureştiului de a salva în diferite forme memoria străzilor şi clădirilor distruse, prin realizarea unor picturi, schiţe, fotografii. Această cultură vizuală alternativă, care a ieşit la suprafaţă după 1989, a devenit o componentă esenţială a discursului public despre Bucureşti şi transformările sale în diferite epoci, luând forma unei nostalgii pentru părţile pierdute ale oraşului.
