Colecţia Ad-hoc Biserica Greco-Catolică reprezintă una dintre cele mai complexe şi ample colecţii de la CNSAS privind activitatea de opoziţie a unei comunităţi religioase. Colecţia, care acoperă întreaga perioadă comunistă, reflectă rezistenţa susţinută şi tenace a ierarhilor, precum și a preoţilor şi enoriaşilor greco-catolici faţă de unificarea forţată cu Biserica Ortodoxă Română şi dizolvarea acestei biserici de către autoritățile comuniste în decembrie 1948.
Dosarele acestei colecţii ilustrează practicile religioase clandestine ale acelor credincioşi greco-catolici, care au refuzat unificarea forţată cu Biserica Ortodoxă Română şi în acest fel s-au opus politicilor în domeniul cultelor ale regimului comunist. Pe de altă parte, aceste practici religioase sunt prezentate din perspectiva Securităţii, care aduna informaţii despre practicile religioase greco-catolice clandestine în scopul de a ţine sub supraveghere, reprima (mai ales în perioada 1948-1964) sau „influenţa” elita bisericească în vederea renunţării la activitatea de opoziţie. Istoria dosarelor acestei colecţii şi momentele ei de turnură reflectă, pe de o parte, evoluţia Bisericii Greco Catolice în timpul activităţii sale clandestine, iar, pe de altă parte, reorganizările instituţionale ale poliţiei secrete.
Dacă vom privi această colecţie din perspectiva logicii interne a birocraţiei Securităţii, există trei categorii de dosare privind ceea ce Securitatea considera a fi „problema greco-catolică.” Prima categorie este reprezentată de dosarele aşa-zisului „Fond Documentar” privind „problema greco-catolică,” create atât de structurile centrale, cât şi de cele locale (regionale, apoi judeţene) ale poliției secrete, însărcinate cu supravegherea cultelor oficiale sau a minorităţilor religioase nerecunoscute oficial. A doua categorie este formată din aşa-zisele „dosare penale” privind ierarhi greco-catolici, preoţi sau simpli enoriaşi, arestaţi de Securitate şi judecaţi pentru practicarea propriei confesiuni. Luând în considerare că reprimarea cea mai intensă a Bisericii Greco-Catolice a avut loc între anii 1948-1953, majoritatea „dosarelor penale” privind „problema greco-catolică” au fost create în această perioadă. A treia categorie este formată din aşa-zisele „dosare de urmărire informativă” privind această problemă, care reflectă acţiunile complexe ale poliţiei secrete de supraveghere a acestei comunităţi. Aceste dosare acoperă întreaga perioadă comunistă deoarece ierarhii şi preoţii greco-catolici, care şi-au practicat confesiunea în clandestinitate, au fost ţinte predilecte ale supravegherii Securităţii de la sfârşitul anilor 1940 până la sfârşitul regimului comunist. Deoarece prima dintre aceste categorii de dosare sintetizează informaţiile din ultimele două categorii și adeseori include documente originale importante sau duplicate din rândul lor, această descriere a provenienţei colecției sa va concentra asupra dosarelor din Fondul Documentar.
Securitatea a avut între sarcinile sale cele mai importante de-a lungul întregii perioade comuniste să ţină sub supraveghere şi să reprime acele grupuri din cadrul cultelor oficial recunoscute sau din cadrul numeroaselor minorităţi religioase a căror activitate era considerată ca fiind în opoziţie cu politicile regimului comunist, grupuri etichetate adeseori ca fiind „duşmani ascunşi” ai regimului.
Conform organizării Securităţii din momentul înfiinţării sale în iulie 1948, structura centrală a poliţiei secrete comuniste (denumită oficial Direcţia Generală a Securităţii poporului – sau pe scurt DGSP) avea între direcţiile sale aşa-numita Direcţia I-a, însărcinată cu adunarea de informaţii din interiorul ţări (în iulie 1956 redenumită Direcţia a III-lea). Această direcţie includea un serviciu special intitulat: „Serviciul Naţionalişti, Culte şi Secte,” care era însărcinat cu supraveghererea minorităţilor naţionale, a cultelor oficiale, precum şi a altor minorităţi religioase nerecunoscute oficial şi incluse de obicei la categoria „secte” sau „grupări anarhice.” În cadrul acestui departament erau „birouri” specializate pe problema cultelor, fiecare însărcinat cu o anumită arie de activitate. Primul birou era însărcinat cu problema Bisericii Ortodoxe Române, al doilea birou cu Biserica Romano-Catolică şi cu Biserica Greco-Catolică, iar al treilea cu problema cultelor protestane şi cu acele minorităţi religioase incluse în discursul oficial în categoria culte sau grupări „neoprotestante” (Oprea 2003). Această structură era, de asemenea, reprodusă de către direcţiile regionale de Securitate, care erau subordonate direcţiei centrale a poliţiei secrete.
Serviciile centrale şi regionale (apoi judeţene) ale Securităţii au produs numeroase dosare, care au sintetizat activitatea poliţiei secrete în acele arii de activitate, etichetate în discursul birocratic ca fiind „probleme” pentru un anumit interval de timp. Aceste dosare au fost arhivate în aşa-zisul „Fond Documentar.” Ultimul a fost folosit de către conducerea structurilor Securităţii de la nivel central sau regional pentru a evalua impactul politicilor poliţiei secrete privind acea problemă şi pentru a concepe planuri de activitate pe termen mediu şi lung.
Poliţia secretă obişnuia să unească sau să fragmenteze dosarele în funcţie de interesele administrative de moment din timpul desfăşurării acţiunilor sale. Aceste unificări erau de obicei cauzate de reorganizări ale poliţiei secrete sau de schimbări profunde ale abordării unei „probleme.” Ca urmare, dosarele din Fondul Documentar privind „problema greco-catolică” (dar nu numai) încapsulează alte dosare asemeni unor păpuşi matryoshka. Asemenea momente de restructurare a dosarelor şi unificare a lor au fost în lunile octombrie 1958 şi iunie 1973, când dosarele de tip documentar create anterior privind „problema greco-catolică” au fost topite în dosare noi.
Spre exemplu, în octombrie 1958, au fost unificate două grupuri de dosare din Fondul Documentar create în anii 1950: 1. dosare privind „problema greco-catolică create de Direcţia Securităţii Bucureşti”; 2. alte dosare cu acelaşi nume create de Direcţia a III-a (la acea vreme denumită Direcţia a III-a a MAI) (ACNSAS, FD 69, vol.1, f.3). După cum se poate vedea din acest caz, numeroasele reorganizări ale Securităţii au avut, de asemenea, un impact puternic asupra structurii dosarelor. În iunie 1973, conducerea Securităţii, remarcând că în anii 1955-1958 activitatea poliţiei secrete asupra cultelor a fost „foarte dispersată,” s-a decis includerea tututor activităţilor privind problemele religioase într-o arie de acțiune definită mai larg ca: „Elemente ostile ce îşi desfăşoară activitatea în rândul cultelor”, care avea subsecțiuni (ACNSAS. FD 69, vol.1, f.1). Ca urmare, după iunie 1973, dosarele privind „problema greco-catolică” au fost unificate cu dosarele „problemei romano-catolice” într-o astfel de subsecțiune. Această decizie a avut ca rezultat o schimbare a strategiilor poliţiei secrete, care a pus accentul pe conectarea celor două ultime “probleme” (ACNSAS. FD 69, vol.1, f.1).
Dosarele din Fondul Documentar privind „problema greco-catolică” cuprind documente cheie privind politicile Securităţii de la sfârşitul anilor 1940 şi anii 1950, dar şi privind rezistenţa tenace, pe mai multe niveluri, a ierarhilor, a preoţilor, precum şi a unor simpli credincioşi ai comunităţii greco-catolice faţă de politicile regimului comunist. Oricum, activitatea de supraveghere a devenit din ce în ce mai intensă după sfârşitul anilor 1960, când Securitatea s-a transformat treptat dintr-o instituţie concentrată pe politici represive într-una în care măsurile preventive împotriva celor consideraţi a fi duşmani ai regimului au început să predomine. Între aceste măsuri preventive cea mai importantă era supravegherea complexă şi extensivă. Ca urmare, dacă la sfârşitul anilor 1940 şi în anii 1950 majoritatea dosarelor privind Biserica Greco-Catolică erau mai ales „dosare penale,” cele create în anii 1970 şi în anii 1980 erau rezultatul mai ales a activităţilor de supraveghere (dosare informative sau de reţea). Această predominare este reflectată și în Fondul Documentar. Astfel, dacă majoritatea dosarelor din Fondul Documentar privind „problema greco-catolică” de la sfârşitul anilor 1940 şi din anii 1950 fac referire la diverse acţiuni represive şi la efectele lor, cele privind perioada din anii 1970 şi 1980 sunt dominate de planurile Securităţii de a penetra cu informatori, de a ţine sub supraveghere şi de a influenţa deciziile ierarhilor greco-catolici.
Pe lângă politicile Securităţii, dosarele din cadrul Fondului Documentar reflectă în detaliu iniţiativele Bisericii Greco-Catolice, care a activat în clandestinitate întreaga perioadă comunistă. Această reflectare a activităţii comunităţilor greco-catolice este structurată de scopurile politicilor Securităţii, care vizau obţinerea unor informaţii cheie privind relaţia între preoţime şi enoriaşi, precum şi relaţia între ierarhi şi Vatican. Securitatea aduna mai ales acele documente şi artefacte culturale, care veneau să susţină acuzaţiile de „activitate anti-statală” a acestui grup religios. Din cauza represiunii dure şi a supravegherii atente a poliţiei secrete sub comunism, ierarhii şi preoţii greco-catolici au evitat să păstreze în colecţiile lor private, mai ales în primele două decenii, asemenea piese, care ar fi putut folosite drept probe de poliţia secretă. Ca urmare, arhivele Securităţii au devenit în mod paradoxal instituţia care a devenit locul cel mai important de păstrare a unor asemenea artefacte, care reflectă fenomenul opoziţiei culturale a comunităţii greco-catolice din România faţă de regimul comunist.
Istoria colecţiei reflectă, de asemenea, momentele de turnură în relaţia regimului comunist cu Biserica Greco-Catolică din România. Primele dosare privind problema greco-catolică din cadrul Fondului Documentar acoperă perioada 1946-1947 şi au fost create de Siguranţă (instituţia precursoare a Securităţii). Aceste dosare privesc mai ales culegerea de informaţii privind activitatea Bisericilor Romano-Catolică şi Greco-Catolică din România şi legăturile lor cu Vaticanul. În perioada 1945-1947, Siguranţa era deja infiltrată de agenţi sovietici, aşa că instituţia devenise un instrument al comuniştilor şi al eforturilor lor de a acapara puterea în România (Deletant 1999, 71-72).
Politicile autorităţilor din Uniunea Sovietică şi din Blocul Estic faţă de Bisericile Romano-Catolică şi Greco-Catolică au fost definite în februarie 1947, când Consiliul privind Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS a decis să ia măsuri dure împotriva Vaticanului. Una dintre aceste măsuri a fost „lichidarea totală a tuturor parohiilor greco-catolice din Uniunea Sovietică” şi din ţările Blocului Estic (Vasile 2002, 315). Urmând modelul sovietic de a desființa Biserica Greco-Catolică Ucrainiană în 1946, regimul comunist din România a suprimat Biserica Greco-Catolică Română în decembrie 1948. Toţi episcopii greco-catolici şi sute de preoţi, care au refuzat unificarea forţată cu Biserica Ortodoxă Română, au fost arestaţi (Bucur 2003, 181-182). Episcopii arestaţi au murit „sau în închisoare, sau în arest la domiciliu” (Vasile 2002, 318). Toate proprietăţile Bisericii Greco-Catolice Române au fost confiscate de autorităţi. În ciuda acestor măsuri dure, Vaticanul a reuşit să “consacre în secret alți șase episcopi,” care împreună cu alţi numeroşi preoţi au refuzat unificarea cu Biserica Ortodoxă Română şi au continua să îşi practice confesiunea în clandestinitate (Vasile 2002, 319).
Ca urmare, un număr important de dosare care privesc „problema greco-catolică” acoperă perioada 1948-1953, interval în care autorităţile comuniste au făcut tot posibilul să elimine rezistenţa ierarhilor şi preoţilor greco-catolici împotriva unificării forţate. Decretele din perioada 1962-1964, care au dus la eliberarea deţinuţilor politici din închisori şi lagăre, precum şi relativa liberalizare de la sfârşitul anilor 1960 au încurajat credincioşii greco-catolici să îşi practice religia într-un mod mai deschis. Contactele cu Vaticanul au devenit mai ușor de menținut și a apărut speranța că este posibilă o recăpătare a statului oficial al Bisericii Greco-Catolice din România. În acest sens, ierarhii greco-catolici nerecunoscuţi de autorităţile române au lansat diferite iniţiative prin care au sperat să obţină din partea regimului comunist recunoaşterea oficială a Bisericii Greco-Catolice şi returnarea proprietăţilor confiscate de stat. Cu toate acestea, Securitatea a ţinut sub o atentă supraveghere ierarhii şi preoţii greco-catolici şi a întreprins operaţiuni complexe de penetrare cu informatori a acestui mediu religios. De asemenea, poliția secretă a făcut tot posibilul să influenţeze prin diferite mijloace ierarhii bisericii, care activau în clandestinitate.
După transferul acestor dosare din custodia SRI în cea a CNSAS în decursul anilor 2000, zeci de cercetători şi studenţi au accesat această colecţie. În decursul anilor 2000 şi la începutul anilor 2010, au fost publicate mai multe monografii şi volume de documente privind Biserica Greco-Catolică sub comunism, care au avut ca sursă de informaţii arhivele fostei Securităţi (Vasile 2003a; Vasile 2003b; Bucur 2003, Stoica 2017).
