Această colecţie ad-hoc conţine documente de arhivă referitoare la mişcarea pentru drepturile omului în România din anul 1977, care sunt păstrate în momentul de faţă în diverse colecţii de la CNSAS, cum ar fi Fondul Penal, Fondul Informativ, Colecţia de Manuscrise. Motivul pentru evidenţierea acestei colecţii ad-hoc este acela de a le oferi un îndrumar de cercetare celor interesaţi să înţeleagă mai bine acest protest colectiv de scurtă durată dar de mari proporţii, profilurile intelectuale ale celor care l-au susţinut şi măsurile luate de Securitate pentru a-i pune capăt. Colecţia de faţă nu include toate dosarele din Arhiva CNSAS ale celor peste 200 de persoane care au aderat la această mişcare, ci doar dosarele acelora care au înfruntat regimul communist pe mai multe căi. Mai precis, această colecţie ad-hoc conţine dosarele scriitorului Paul Goma, iniţiatorul mişcării, şi ale altor trei persoane care au ieşit în evidenţă nu doar prin semnarea scrisorii colective de protest, ci şi prin formularea propriilor critici cu privire la încălcarea drepturilor omului de către regimul Ceauşescu: medicul psihiatru Ion Vianu, scriitorul Ion Negoiţescu şi muncitorul Vasile Paraschiv, acesta din urmă fiind şi o victimă a abuzurilor psihiatrice. Această colecţie ad-hoc este importantă deoarece ilustrează modul în care poliţia secretă aduna informaţii despre populaţia supravegheată în general, şi despre scriitori în special. Pe de o parte, Colecţia Ad-Hoc Mişcarea Goma de la CNSAS arată că Securitatea reuşise să-i transforme pe mulţi dintre scriitorii români în “surse” de informaţii. Pe de altă parte, această colecţie arată felul în care poliţia secretă a întocmit baze de date cuprinzând informaţii complexe despre diverse persoane suspectate de posibile “activităţi ostile” împotriva regimului comunist.
Supravegherea informativă a lui Paul Goma este relevantă şi unică totodată pentru că acesta a avut una dintre cele mai lungi istorii personale de opoziţie împotriva regimului comunist din România. Din această perspectivă, au existat trei momente în care Goma a decis să înfrunte regimul în loc să i se supună: (1) când s-a alăturat protestului studenţesc din 1956; (2) când s-a hotărât să publice un roman în străinătate fără a avea aprobarea partidului; şi (3) când a încercat să înfiinţeze o mişcare pentru drepturile omului în 1977. Arhiva CNSAS reflectă toate aceste momente din cariera de dizident a lui Paul Goma. Primele gesturi de nesupunere datează din noiembrie 1956, la câteva zile după izbucnirea Revoluţiei Maghiare. În acel moment Goma era student la Universitatea din Bucureşti şi în timpul unui seminar a citit un pasaj “ostil” dintr-unul dintre romanele sale. Pasajul, de fapt, era despre consecinţele negative ale colectivizării. Le fel ca mulţi alţi studenţi români care îşi exprimaseră susţinerea pentru revoluţia Maghiară, Goma a fost arestat pe 22 noiembrie 1956 şi, câteva luni mai târziu, în martie 1957, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru “agitaţie publică”. A fost eliberat din închisoare în 1958, dar a trebuit să suporte şi o perioadă de domiciliu obligatoriu într-un sat din Câmpia Bărăganului, care a luat sfârşit în 1963. Din acea perioadă datează Dosarul Penal care i-a fost întocmit lui Goma de către Securitate, care conţine puţine documente; dintre documentele existente în dosar, cel mai important este sentinţa nr. 487, din data de 20 martie 1957, a Tribunalului Militar Bucureşti (ACNSAS, Fond Penal, Dosar FP 47310, f. 14).
După eliberarea din închisoare, Paul Goma a continuat să se opună regimului communist. Din perioada care a urmat ridicării pedepsei privind domiciliul obligatoriu în 1963 există informaţii interesante dar care au fost mai puţin luate în considerare. La fel ca în cazul altor foşti deţinuţi politici, Goma a fost contactat în 1967 de poliţia secretă şi i s-a propus să colaboreze cu aceasta (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/ 3, f. 31). Spre deosebire de alţii, Goma a refuzat să fie “atras la colaborare”, aşa cum rezultă dintr-o notă datată 17 noiembrie 1969 (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/ 3, f. 72-73). Acest refuz de colaborare este demn de menţionat pentru că demonstrează că respingerea ofertei de colaborare cu poliţia secretă nu ducea la întoarcerea în inchisoare şi nici la măsuri represive imediate. Un astfel de refuz, însă, ducea la marginalizare continuă. În mod paradoxal, acest episod s-a desfăşurat aproape în acelaşi timp cu intrarea lui Goma în partidul comunist, care a avut loc în contextul valului de entuziasm din august 1968, când Ceauşescu şi-a asigurat un capital politic nesperat prin condamnarea publică a invaziei trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia.
Supravegherea informativă a lui Paul Goma este reflectată în 21 de volume întocmite de poliţia secretă. Supravegherea sa a început în 1971, motivul principal pentru punerea sa sub supraveghere fiind tentativa lui Goma de a publica în străinătate un roman intitulat Ostinato. Documentele din dosar arată că poliţia secretă fusese informată de diverse “surse” despre intenţiile lui Goma şi din acest motiv îi interceptase scrisorile şi îi pusese telefonul sub ascultare. Documentele din Arhiva CNSAS dezvăluie şi faptul că Securitatea analizase şi motivele pentru care fusese refuzată publicarea romanului Ostinato de către editura Cartea Românească, una dintre cele mai importante din România la acea vreme. Romanul Ostinato se concentra pe tema libertăţii, pe care autorul o prezenta ca pe idee ce îi consuma pe un grup de prizonieri care o dezbăteau obsesiv în timpul detenţiei, sfârşind prin a deveni “prizonierii” acestei idei. În ciuda supravegherii, Goma a reuşit totuşi să-şi traducă volumul în limba germane cu ajutorul unui doctorand din Austria car se specializa în studii româneşti, care a şi reuşit să scoată manuscrisul din ţară şi să găsească o editură care să-l publice. Suhrkamp a publicat Ostinato în 1971 şi a lansat volumul la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt ca pe o carte cenzurată de regimul comunist din România. Ca urmare, cartea lui Goma a înregistrat un succes notabil şi destul de neaşteptat, astfel încât Suhrkamp i- publicat în anul următor un nou volum, Uşa noastră cea de toate zilele, care fusese de asemenea refuzat de cenzură pentru că unul dintre personaje semăna primejdios cu Elena Ceausescu. Goma reuşise o performanţă aproape singulară în România comunistă, având în vedere că puţini autori îndrăzneau să publice în străinătate fără aprobare oficială. Evident, publicarea acestor romane a iritat serios autorităţile comuniste şi a generat frământări în rândurile confraţilor scriitori şi activiştilor din domeniul culturii. Întreaga situaţie apăruse în contextul aşa-numitelor Teze din iulie 1971, care restabileau controlul ideologic asupra culturii şi instituiau restricţii din ce în ce mai mari cu privire la circulaţia persoanelor şi a informaţiilor peste graniţe cu scopul de a reduce masiv influenţele occidentale asupra creatorilor români. Publicarea romanului Ostinato a reprezentat un mare eşec pentru poliţia secretă, astfel că în perioada 1971-1977 dosarul lui Goma conţine o cantitate enormă de note privind interceptarea convorbirilor sale telefonice, precum şi note informative referitoare la persoana sa şi la cei din anturajul său. Acesta este aspectul ieşit din comun în privinţa dosarului lui Paul Goma. Scriitorul a fost mai mult decât o ţintă pentru Securitate. Cazul său a servit pentru crearea unei baze de date privind viaţa culturală din România. Astfel, dosarul lui Goma conţine numeroase profile biografice ale persoanelor care se intersectau în vreun fel cu acesta.
Ultima parte a dosarului lui Goma reflectă implicarea sa pentru înfiinţarea unei mişcări pentru drepturile omului în România, urmând modelul Cartei 77. În ianuarie 1977, Paul Goma i-a scris o scrisoare dramaturgului ceh Pavel Kohout, un semnatar al Cartei 77, pentru a-şi exprima solidaritatea cu protestul semnatarilor Cartei împotriva încălcării drepturilor omului. După ce Radio Europa Liberă a difuzat această scrisoare pe data de 9 februarie 1977, în câteva săptămâni în jur de 200 de persoane au semnat o scrisoare colectivă de protest împotriva încălcării drepturilor omului care, de altfel, erau garantate de Constituţia Republicii Socialiste România. Această scrisoare urma să fie trimisă participanţilor la reuniunea ulterioară a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), care trebuia să aibă loc la Belgrad în 1977. Confruntată cu o problemă din ce în ce mai serioasă, Securitatea a luat măsuri drastice pentru a împiedica răspândirea mişcării. Întreaga familie a lui Goma a fost pusă imediat sub supraveghere permanentă. Acest fapt este reflectat de numărul mare de rapoarte de urmărire, interceptări telefonice şi ale corespondenţei, fotografii din timpul filajului, note informative privind persoanele care îl contactaseră pe Goma la domiciliu, inclusiv Ion Negoiţescu, Ion Vianu şi Vasile Paraschiv. Aceste persoane au fost supravegheate îndeaproape chiar şi după arestarea lui Goma la 1 aprilie 1977. Dintre diferitele tipuri de documente din această colecţie merită amintită seria de fotografii din perioada februarie-martie 1977, care îi arată pe Goma şi pe soţia sa având întâlniri cu diplomaţi şi ziarişti străini şi care ilustrează una dintre misiunile de bază ale Securitate, şi anume, supravegherea atentă a contactelor transnaţionale. Aceste fotografii fac parte din documentaţia pregătită de Securitate pentru a construi un caz împotriva lui Goma sub pretextul “acţiunilor duşmănoase” duse de acesta şi justificând astfel arestarea sa. Această serie de fotografii ajută şi la înţelegerea procesului de urmărire a dizidenţilor în România comunistă: poliţia secretă supraveghea, alături de personajul-cheie pus sub urmărire, întreaga familie a acestuia. Este demn de menţionat faptul că urmărirea se concentra în primul rând asupra contactelor cu diplomaţii şi jurnaliştii străini, care aveau posibilitatea de a transmite peste graniţă mesajele critice privind abuzurile regimului Ceauşescu. Aceste mesaje critice, în lipsa surselor alternative interne de informare, ajungeau înapoi la publicul românesc prin difuzarea lor de către posturile de radio occidentale. Din această cauză, după prima întâlnire cu un dizident în ţară, cetăţenii străini deveneau automat ţinte ale Securităţii. Una dintre fotografii, care pare să fie făcută din maşina pe care poliţia secretă o folosea pentru supraveghere, arată că ţinta nu era Goma, ci diplomatul străin care îl aştepta pe acesta. Alături de aceste fotografii de filaj, colecţia de faţă, care acoperă procesul de supraveghere a lui Paul Goma, ilustrează acţiunile puse la cale de Securitate pentru a limita influenţa acestuia şi care sunt cuprinse în aşa-numitele “planuri de măsuri”. Întocmit imediat după ce Radio Europa Liberă a difuzat scrisorile deschise ale lui Goma, un plan de măsuri din 11 februarie 1977 incluse următoarele propuneri de măsuri: “influenţarea pozitivă” (adică, să fie persuadaţi să retracteze) a lui Goma şi a celor care îl susţineau, începând cu soţia sa; defăimarea lui Goma printre alţi foşti deţinuţi politici şi printre colegii săi scriitori (pentru a împiedica răspândirea protestului colectiv); întreruperea canalelor de comunicare peste graniţă, cum ar fi convorbiri telefonice, contacte cu ziarişti sau diplomaţi, cu o menţiune specială pentru diplomatul belgian Etiènne Dussart, care expediase de fapt scrisorile peste graniţă (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/4, f. 312-315). Cercetătorii familiarizaţi cu arhivele poliţiilor secrete ştiu că pentru fiecare persoană urmărită ofiţerii cu sarcini operative întocmeau şi aduceau la zi periodic planuri de măsuri, care de obicei necesitau aprobarea ofiţerului superior căruia îi fusese repartizat cazul. În cazul lui Goma, este de remarcat faptul că astfel de planuri de măsuri erau aprobate de ofiţerii cei mai importanţi din ierarhia Ministerului de Interne, în subordinea căruia se afla Securitatea în 1977.
Planul de măsuri din 17 martie 1977, care este o piesă remarcabilă a acestei colecţii, documentează un stadiu intermediar de hărţuire a lui Goma înainte de arestarea acestuia la 1 aprilie. Trebuie subliniat că acest plan a fost contrasemnat de Nicolae Pleşiţă, care ocupa funcţia de ministru adjunct, şi aprobat la cel mai înalt nivel, de minstrel de interne Teodor Coman. Faptul că acest plan de măsuri a fost aprobat la nivelul cel mai înalt arată importanţa pe care regimul a acordat-o acestei mişcări. Intitulat ”Plan de măsuri în continuarea măsurilor de anihilare și neutralizare a acțiunilor ostile inițiate de Paul Goma, la instigarea și cu sprijinul postului de radio Europa Liberă și a altor centre reacționare din Occident,” acesta conține patru categorii separate de măsuri. Prima categorie este reprezentată de măsurile de ”descurajare, derutare și intimidare” și era îndreptată în principal împotriva lui Goma, dar se preciza că se va acționa şi asupra persoanelor care îl contactaseră pe acesta. Măsurile din această categorie constau în diverse forme de hărțuire şi mergeau până la deportarea lui Goma undeva în afara Bucureștiului pentru a-l izola de canalele de comunicație peste graniță. Acţiunile acestea de reprimare ”mai blândă” urmau să fie însoțite de încercări de a rezolva această problemă spinoasă rapid şi fără complicații convingându-l pe Goma fie să renunţe, fie să emigreze. A doua categorie de măsuri viza folosirea presei şi a altor publicații din străinătate pentru a-l compromite pe Goma şi implicit mișcarea pentru drepturile omului inițiată de el în rândurile emigrației românești şi a opiniei publice din Occident. A treia categorie de măsuri privea contracararea mesajelor ”denigratoare” difuzate de Radio Europa Liberă, postul de radio care îl sprijinise cel mai mult pe Goma. În sfârșit, a patra categorie de măsuri consta în acțiuni menite să-l compromită pe Goma în mediul ambasadelor occidentale de la București în încercarea de a-i închide canalele de comunicare cu Radio Europa Liberă şi cu reprezentanți ai exilului românesc (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/6, f. 109-112).
În pofida acestor măsuri, Goma a reuşit până la arestarea sa la 1 aprilie 1977 să strângă aproximaticv 200 de semnături pentru scrisoarea colectivă de protest îmotriva încălcării drepturilor omului în România, ceea ce reprezenta o susţinere similară cu cea obținută de Carta 77 în acelaşi an. Documentul care conține lista acestor persoane face parte din această colecţie (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, 61-78), iar copii ale acestui document se găsesc în Colecţia Privată Paul Goma de la Paris, precum şi la Vera şi Donald Blinken Open Society Archives de la Budapesta (OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/5/Box 6, File Dissidents: Paul Goma). Merită amintit faptul că dosarul de urmărire informativă a lui Goma conţine numeroase statistici referitoare la semnatarii scrisorii către reuniunea ulterioară a CSCE de la Belgrad, care încep cu indentificarea adreselor celor implicați, continuă cu datele personale de bază şi cu motivaţiile acestora şi sfârșesc cu măsurile luate împotriva fiecărei persoane în parte. Aceste statistici au fost aduse permanent la zi, dar cifrele sunt puţin contradictorii. Cu toate acestea, cifrele înregistrate în dosarele de la Radio Europa Liberă (datorate modului atent în care Goma a transmis aceste nume în străinătate prin diferite canale de comunicație) şi cifrele consemnate în dosarele de la Securitate (care includ şi listele confiscate la data arestării lui Goma) sunt în mare parte convergente. Strângerea de informații cu privire la toți aderenţii Mişcării Goma a fost o sarcină principală a Securităţii în vederea îndeplinirii misiunii de a reprima mişcarea încă din faza iniţială. În acest sens, o notă a Ministerului de Interne indică informaţiile pe care ofiţerii trimişi în fiecare judeţ pentru a ”cunoaşte situaţia” trebuiau să le strângă pentru ca pe baza lor să ia ”măsuri de neutralizare”, după cum urmează: convingeri politice, antecedente politice, antecedente penale, pregătire profesională, profil moral şi social, situate familială (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, f. 57-58). Din statisticile întocmite de de poliţia secretă reiese că 192 de persoane şi-au declarat direct susţinerea pentru scrisoarea împotriva încălcării drepturilor omului, prin scrisori sau prin telefon, până la arestarea lui Goma pe 1 aprilie 1977 (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, 205; Dosar I 2217/12, 169-176). Aceştia au fost semnatarii scrisorii colective de protest, dar au mai existat şi alte persoane care au intenţionat să se alăture semnatarilor iniţiali chiar şi după arestarea lui Goma. Datele statistice culese de poliţia secretă indică un număr total de circa 430 de persoane care fie că au semnat scrisoarea, fie că au încercat doar să-l contacteze pe Goma (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, 81-83).
Un document aparte din Arhiva CNSAS ilustrează metoda eficientă şi tipică pe care Securitatea a aplicat-o în cazul Mişcării Goma şi pe care a folosit-o apoi efectiv împotriva tuturor celor care au încercat să stabilească reţele dizidente în România: transformarea unei acţiuni colective împotriva regimului comunist într-o multitudine de motivaţii individuale pentru manifestarea nemulţumirii faţă de regim. În esenţă, acest document este o schema colorată, intitulată Schema legăturilor lui Paul Goma şi este datat 1 aprilie 1977, data la care poliţia secretă l-a arestat pe Goma (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, f. 89). Schema rezumă informaţiile adunate cu grijă într-o bază de date cuprinzătoare şi, ca aspect, arată ca schemele desenate de profesorii de şcoală primară pentru a înlesni înţelegerea unei lecţii de către elevi. În cazul de faţă, schema pare să fi fost făcută pentru ofiţerii de Securitate care trebuiau să rezolve o situaţie nouă. În acelaşi timp, această schemă constituie un document atipic între documentele din arhiva fostei Securităţi şi merită discutat mai pe larg. Schema nu reprezintă stadiul final în culegerea de informaţii cu privire la mişcare, ci doar o analiză intermediară menită să faciliteze procesul de luare a deciziilor. Totuşi, aceast document este ilustrativ pentru promptitudinea cu care poliţia secretă a acţionat când a fost confruntată cu o situaţie ieşită din comun şi pentru capacitatea acesteia de a culege date complexe. Statisticile întocmite atunci reprezintă astăzi sursa principală pentru analizarea profilului persoanelor care au aderat la protestul colectiv. Mai precis, documentul analizat reprezintă o schiţă a relaţiilor dintre Paul Goma şi susţinătorii săi.
În câmpul central figurează Paul Goma, care este legat, la stânga şi la dreapta, de două coloane cu câmpuri diferit colorate. Coloana din stânga pare să prezinte categoriile de persoane pe care Goma le-a contactat pentru a trimite documente referitoare la mişcarea nou-înfiinţată peste graniţă, în Occident. Aceste persoane sunt împărţite în patru categorii: diplomaţi, ziarişti străini, ”elemente reacţionare din emigraţie” şi “elemente autohtone.” Pentru primele trei categorii există informații privind numărul şi ţara de origine, în timp ce categoria a patra a fost împărţită la rândul ei în funcţie de motivaţia presupusă de Securitate pentru a explica susţinerea acordată lui Goma. În acest sens, Securitatea găsise numai două motivaţii: fie ”antecedentele politice,” adică simpatiile politice din trecut pentru extrema dreaptă, fie dorinţa din prezent de a emigra. Coloana din dreapta pare să conţină toate categoriile de persoane care îl contactaseră pe Goma în scopul aderării la mişcare. La momentul întocmirii schemei, Securitatea reuşise să identifice doar 288 de persoane dintr-un total de 430; numărul celor identificaţi până la acea dată este adăugat cu creionul. În ce-i priveşte pe susţinătorii lui Goma, schema conține trei categorii de informaţii: măsurile luate (împotriva lor), căile prin care l-au contactat pe Goma şi antecedentele lor politice. Securitatea a fost în măsură să culeagă informaţii complete numai cu privire la metodele de contactare a lui Goma de către cele 288 de persoane, dintre care 138 interacţionaseră direct cu acesta, 109 îl contactaseră prin telefon, 14 prin scrisori trimise prin poştă, 10 prin intermediari iar 17 nu reuşiseră, probabil, să ia legătura cu Goma deşi încercaseră să o facă, ei figurând în categoria ”interceptați de organele noastre.” Printre măsurile luate pentru a le ”descuraja” pe acestor persoane să îl mai susţină pe Goma se menţionează: 12 persoane au fost ”încadrate într-o muncă utilă” conform Legii nr. 25/1976 care combătea ”parazitismul;” 12 au fost ”puși în discuția colectivelor de muncă” din care făceau parte; 47 au fost avertizaţi; 11 au fost ”influenţati pozitiv”; iar despre 14 persoane, care erau membri de partid, fuseseră informate organizaţiile de partid respective pentru a lua măsuri. În sfârşit, informaţiile privind antecedentele politice corespund caracterizării făcute de Securitate persoanelor cu ”intenţii dușmănoase” şi sunt împărțite astfel: 8 foşti legionari; 19 cu condamnări anterioare (de fapt, foşti deţinuţi politici); 92 nemulţumiţi pentru că nu au primit paşaport (pentru emigrare, cel mai probabil), 35 fără ocupaţie şi 21 cu boli mintale (de fapt, persoane care suferiseră abuzuri psihiatrice).
Schema este însoţită de un tabel care conţine informaţii despre 192 de persoane, numite ”elemente apărute”. Denumirea sugerează că este vorba despre persoane care au susţinut efectiv scrisoarea deschisă de protest privind încălcarea drepturilor omului în România, adresată reuniunii ulterioare a CSCE de la Belgrad şi care a constituit documentul cel mai important al mişcării pentru drepturile omului. Cu privire la aceste persoane, Securitatea a întocmit o bază de date care conţinea următoarele informaţii: antecedente penale, antecedente politice (apartenenţă politică înainte de instaurarea regimului comunist), apartenenţa la partidul comunist sau la alte organizaţii, ocupaţie (profesia, pensionat, fără ocupaţie etc.). Dintre aceste persoane, 37 mai erau încă verificate la data realizării tabelului pentru luarea deciziilor operative de către Securitate (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, f. 81). Există două anexe la acest tabel. Prima anexă conţine informaţii cu privire la 430 de persoane ”care au avut tangență cu Bărbosul”, acesta din urmă fiind numele de cod pe care Securitatea îl stabilise pentru Goma. Această categorie conţine mai multe persoane şi pare să se refere la toţi cei care au luat legătura cu Goma, inclusiv cei care nu au semnat imediat scrisoarea de protest. Este interesant că Securitatea nu a folosit obişnuita ”limbă de lemn” pentru a descrie persoanele din această categorie ci un limbaj ”normal”. De remarcat că, în privinţa persoanelor care l-au contactat pe Goma, Securitatea a strâns mai multe informaţii decât în privinţa semnatarilor scrisorii de protest. Aceste informaţii se referă la: vârstă, naționalitate, profesie, educație, antecedente politice, antecedente penale şi alte motive, categorie împărţită, la rândul ei, în alte trei categorii: foști legionari, foşti membri ai partidelor național-țărănesc sau liberal, şi sectanţi. Prima anexă reflectă diversitatea susţinătorilor Mişcării Goma. Cel mai mare grup este cel al muncitorilor, care se ridică la 102 persoane dintr-un total de 430. Ca nivel de educaţie, majoritatea o reprezintă persoanele cu nivel scăzut de educaţie, care se ridică la 235 de persoane din totalul de 430. Persoanele de naţionalitate română reprezintă cel mai numeros grup, dar, proporțional, persoanele de naționalitate germană sunt suprareprezentate. În ce priveşte distribuţia pe grupe de vârstă, cei cuprinși între 25 și 45 de ani reprezintă grupul cel mai mare (262 din totalul de 430). Având în vedere categoriile de opozanţi identificate de Securitate, foştii deținuți politici şi membrii partidelor democratice de dinainte de instaurarea regimului comunist reprezintă doar o mică minoritate între susținătorii lui Goma: numai 26 persoane cu condamnări politice şi 11 foști membri ai partidelor democratice ”istorice.” În sfârșit, aproape jumătate dintre suținătorii mişcării (171 din totalul de 430) locuiau în București, ceea ce este de înţeles luând în considerare dificultățile suplimentare cu care se confrunta o persoană din provincie care încerca să ia legătura cu Goma (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, 82).
Cea de-a doua anexă se referă la aceeași categorie și include informații privind numărul de persoane care au primit aprobarea de emigrare din numărul total de susţinători ai lui Goma. Este interesant de remarcat că aceste date sunt organizate în funcţie de originea etnică a persoanelor respective, Astfel, din totalul de 430 de persoane, 337 erau de naţionalitate română, 71 de naţionalitate germană, 16 de naţionalitate maghiară şi 6 de alte naţionalităţi. Se vede de aici că germanii erau suprareprezentaţi în acest grup analizat de Securitate, dat fiind procentul pe care îl reprezenta acest grup etnic la nivelul întregii populaţii a ţării şi care se ridica la numai 1,6% (ceea ce corespundea la 360,000 de persoane de naţionalitate germană la o populaţie totală de 21,560,000 de locuitori) conform recensământului din anul 1977. Maghiarii, în schimb, sunt subreprezentaţi, dat fiind faptul că această comunitate reprezenta în jur de 5,8% din populaţia ţării (ceea ce corespundea la 1,715,000 de persoane) conform aceluiaşi recensământ din anul 1977. Această aparentă anomalie se poate explica, pe de o parte, prin perspectivele de integrare completă şi rapidă în Republica Federală Germania pentru membrii comunităţii germane din România care emigrau. Pe de altă parte, maghiarii din România au ezitat în 1977 să se alăture unui protest colectiv venit din rândurile majorităţii etnice româneşti, cu atât mai mult cu cât nu existau bazele unei colaborări între curentele dizidente îndreptate împotriva regimului commnist din rândurile celor două comunităţi. În sfârșit, trebuie menţionat că Securitatea a propus ca soluţie de rezolvare definitivă a situaţiei aprobarea cererilor de emigrare: ca urmare, până la data de 1 aprilie 1977 circa 40% dintre persoanele de naționalitate română (137 din totalul de 337) şi cam tot atât dintre persoanele de naţionalitate germane (29 din totalul de 71) au primit vize pentru ieşirea din ţară, în timp ce toate cele 16 persoane de naţionalitate maghiară au primit aprobarea de emigrare (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, 83).
Informaţiile cu privire la persoanele care au aderat la Mişcarea Goma au fost aduse la zi ulterior prin diverse note ale Securităţii, dar aceste note exprimau în scris ceea ce schema analizată mai sus realizase în formă grafică şi uşor de înţeles. Nu există nicio explicaţie pentru faptul că această schemă nu a mai fost completată şi adusă la zi. Se poate deduce că schema şi-a pierdut utilitatea odată arestarea lui Goma pe data de 1 aprilie 1977, care este şi data care apare pe schemă, şi totodată data la care mişcarea pentru drepturile omului şi-a încetat, practic, existenţa. Schema analizată arată că majoritatea celor care au aderat la această mişcare împotriva încălcării drepturilor omului în România au fost interesaţi de respectarea unui singur drept, şi anume, libertatea de circulaţie a persoanelor sau dreptul la emigrare. De fapt, după cum indică statisticile intocmite de Securitate, regimul era mai degrabă înclinat să aprobe emigrarea persoanelor care puneau probleme datorită activismului lor, ceea ce s-a îmtâmplat până la urmă şi cu Paul Goma şi cu familia acestuia. Astfel, această mişcare pentru drepturile omului inspirată de Carta 77 din Cehoslovacia a avut, spre deosebire de mişcarea care i-a servit drept model, doar o existenţă efemeră şi s-a încheiat practic odată cu arestarea iniţiatorului ei, Paul Goma.
În privinţa documentelor create de poliţia secretă cu referire la Goma, trebuie spus că după arestarea acestuia Securitatea a deschis un dosar penal pe numele său, care conţine documente legate de arestarea sa cum ar fi rapoarte de percheziţie, mandate, mărturii şi rapoarte de anchetă. Goma a fost eliberat din închisoare pe data de 6 mai 1977, după o perioadă destul de scurtă de detenţie, ca urmare a presiunilor internaţionale rezultate în urma mobilizării emigraţiei româneşti de la Paris, care a reuşit să convingă mai multe personalităţi să semneze o petiţie pentru eliberarea sa. La câteva luni de la eliberare, Goma a părăsit România pentru totdeauna în noiembrie 1977, sfârşindu-şi astfel cariere de dizident în România, şi începându-şi o alta, de apărător al drepturilor omului în exil.
Schema prezentată mai sus stă mărturie cu privire la modul în care Securitatea a perceput acest protest colectiv pentru drepturile omului. Deoarece Goma a fost personajul central, capabil să transmită mesaje referitoare la protest către Radio Europa Liberă, poliţia secretă a perceput protestul ca fiind creaţia unui singur individ, care era oricum suspect având în vedere ”antecedentele sale politice,” pentru a folosi expresia utilizată de aceeaşi poliţie politică. Astfel, metoda cea mai bună de ”contracarare” imaginată de Securitate a fost ”anihilarea” acestei persoane. După cum se afirmă într-un raport din 10 decembrie 1986, care recomanda închiderea dosarului de urmărire informativă a lui Goma, ”acţiunea ostilă a lui Paul Goma din primăvara anului 1977 nu a avut aderenţi în mediile intelectuale, ci numai printre câteva elemente nemulţumite şi anarhiste” (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/14, f. 254). În concluzie, informaţiile culese au permis o evaluare realistă a percepţiei populaţiei din România cu privire la o temă străină de tradiţiile politice locale, cum era tema drepturilor omului. În timp ce opinia publică occidentală a înţeles aceasyă mişcare ca o încercare de monitorizare a încălcărilor drepturilor omului, într-o manieră similară cu cea promovată de Carta 77, sute de cetăţeni români au prins momentul pentru a cere respectarea unui singur drept: dreptul la emigrare. Pe de o parte, dorinţa de a emigra a generat un răspuns prompt din partea a numeroase persoane, care au aderat la mişcare şi au contribuit astfel la răspândirea acesteia. Pe de altă parte, aceeaşi dorinţă de a emigra i-a permis Securităţii să dizolve rapid acest efemer protest colectiv pentru respectarea drepturilor omului în România comunistă prin simpla acordare a unui paşaport persoanelor care doreau să părăsească țara. Este adevărat că poliţia secretă a reuşit să dizolve această acţiune colectivă înainte ca aceasta să se poată transforma într-o mişcare socială autentică. Acest lucru nu a dovedit, însă, eficienţa deosebită a Securităţii, ci felul în care persoanele care au aderat la mişcare au înțeles, sau mai degrabă nu au înțeles, care era scopul lor comun. Pe scurt, Mişcarea Goma a ilustrat esenţa anticomunismului românesc caracterizat prin dorinţa de ”ieșire” şi nu de a da ”voce” protestului. În același timp, Mișcarea Goma a reprezentat o acțiune colectivă de protest fără precedent în România comunistă, care a rămas până în 1989 acţiunea îndreptată împotriva regimului care s-a bucurat de cea mai largă susţinere din partea cetăţenilor acestei ţări.
