Colecţia Cornel Irimie cuprinde o serie variată de documente, care conturează profilul carierei unui sociolog român sub comunism, a cercetărilor etnografice de teren şi a practicilor din muzeele etnografice din perioada anilor 1950–1970. Primele piese ale colecţiei datează din perioada studenţiei lui Cornel Irimie la Bucureşti şi Jena (Germania). La Universitatea din Bucureşti, acesta a avut ocazia să frecventeze cursurile filosofului Tudor Vianu şi ale sociologului Dimitrie Gusti, fapt care se reflectă în notiţele sale din perioada studiilor de la sfârşitul anilor 1930 şi începutul anilor 1940. Irimie a devenit unul dintre discipolii lui Gusti, care este considerat fondatorul şcolii sociologice interbelice de la Universitatea din Bucureşti şi principalul promotor al metodologiei denumite “cercetarea monografică.” Această metodologie a implicat o abordare multidisciplinară a “unităţilor sociale,” de către sociologi, geografi, istorici, economişti, culegători de folclor şi medici. Datele colectate în timpul cercetărilor de teren privind o comunitate erau analizate de către un grup multidisciplinar de cercetători într-un cadru comparativ (Diaconu 2000). Numeroase piese din colecţie vorbesc despre influenţa exercitată de Gusti şi şcoala sa asupra operei lui Irimie. Păstrarea acestor documente de la sfârşitul anilor 1930 şi începutul anilor 1940, mai ales fişele de lectură şi fişele de teren ale unor colegi ai săi implicaţi în cercetările monografice din toamna anului 1943 din satele din Transnistria aflată sub ocupaţie românească, au însemnat asumarea unor riscuri în anii 1950. De asemenea, cărţile lui Gusti şi ale discipolilor săi au fost interzise în România la sfârşitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960. Gusti însuşi a fost epurat din sistemul academic. Școala sociologică gustiană şi-a recăpătat parţial locul în mediul academic românesc abia după 1965, când România a trecut printr-o perioadă de liberalizare, iar studiul sociologiei a fost reintrodus în universităţi în cadrul facultăţilor de filosofie (Rostás 2011). În anul 1977, când facultăţile de istorie şi filosofie au fost unificate forţat, sociologia a fost retrogradată la statutul de specializare.
Datorită faptului că Irimie era prea tânăr pentru a ocupa funcţii oficiale în perioada 1938–1944, acesta a scăpat de epurările de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950 şi a reuşit să îşi păstreze arhivele personale, care astăzi sunt parte a colecţiei ce îi poată numele. După 1953, când acesta a devenit angajat al Muzeului Brukenthal din Sibiu, Irimie a luat parte la studii monografice în satele româneşti. Această activitate de cercetare se reflectă în fişele de teren şi în rapoartele de cercetare redactate în anii 1950 şi 1960. Unele dintre aceste cercetări de teren erau în mod evident incompatibile cu politicile culturale ale regimului comunist. Spre exemplu, Irimie a realizat cercetări în anii 1950 şi 1960 privind credinţele populare din Sudul Transilvaniei şi a achiziţionat cincizeci şi opt de icoane ortodoxe vechi pentru colecţia de artă populară a Muzeului Brukenthal. Astfel, Irimie a acţionat împotriva politicilor regimului care ducea o politică de combatere a ceea ce în epocă erau etichetate ca fiind “prejudecăţi” şi “superstiţii religioase.” Aceste activităţi desfăşurate de Irimie au fost tolerate de către autorităţile comuniste datorită faptului că regimul era interesat în cooptarea etnografilor şi etnologilor. Începând cu anii 1960, regimul comunist a transformat folclorul, în general, şi muzeele etnografice, în special, în instrumente ale propagandei naţionaliste (Vasile 2014, 75–77). Această politică de instrumentalizare a etnografiei şi etnologiei în cadrul propagandei naţionaliste a fost continuată şi intensificată de regimul Ceauşescu, care a promovat o politică de deschidere de muzee etnografice în aproape toate judeţele ţării. În acest context politic, iniţiativa lui Irimie de a fonda un muzeu etnografic la Sibiu a primit un răspuns pozitiv de la autorităţile centrale şi locale, care au acordat pentru viitorul muzeu un întins teren în împrejurimile oraşului (Niţulescu 2014).
Muzeul ASTRA a fost fondat în anul 1963 sub numele de Muzeul Tehnicii Populare şi a fost deschis publicului în 1967. Acesta era la cea vreme din punct de vedere instituţional o secţie a Muzeului Brukenthal. În opinia lui Lucian Robu, istoric şi arhivist responsabil cu administrarea arhivei ştiinţifice a Muzeului ASTRA, Irimie a conceput viitorul muzeu în aşa fel încât să atragă sprijinul autorităţilor, având în vedere includerea etnografiei şi a muzeelor cu specific etnografic în politicile culturale ale regimului. De aceea, Irimie a accentuat în conceptul viitorului muzeu civilizaţia meşteşugurilor ţărăneşti. Documentele colecţiei reflectă aceste negocieri întreprinse de creatorul ei cu autorităţile locale şi diversele planuri propuse pentru muzeul etnografic din Sibiu. Astfel, colecţia este o sursă valoroasă de informare privind evoluţia muzeologiei în România comunistă, privind ce a fost permis sau interzis să fie expus în acea epocă. Pe lângă iniţiativa de a fonda un nou muzeu, Irimie a reuşit să negocieze cu autorităţile comuniste autonomia cercetării etnografice întreprinsă de angajaţii Muzeului Brukenthal şi o politică de achiziţii care să includă şi obiecte religioase. Deşi expunerea acestor artefacte nu a fost posibilă în condiţiile cenzurii din epocă, totuşi, prin această iniţiativă coerentă au fost salvate de la distrugere numeroase piese valoroase ale culturii religioase ţărăneşti.
Piesele colecţiei Cornel Irimie au două surse. Cele mai multe sunt dosare, care reflectă cercetările etnografice ale lui Irimie, păstrate după 1953 în arhiva ştiinţifică a Muzeul Tehnicii Populare. O altă parte, care cuprinde documentele personale ale lui Irimie din perioada de dinainte de anii 1950 (precum diplomele universitare şi fişele de lectură din perioada interbelică) au fost donate Muzeului ASTRA de către soţia acestuia, Livia Irimie, în perioada 1991–1992 pentru a le face accesibile cercetării (Maior 2003, 222). Colecţia Cornel Irimie a fost arhivată în perioada 2003–2006 şi a devenit accesibilă publicului larg. Acele artefacte achiziţionate de către Irimie pentru instituţie, care nu au putut fi expuse în perioada comunistă, au devenit parte din numeroase expoziţii după 1989.