Începuturile colecției private Mirel Leventer coincid cu începuturile vieții sale de student. ”Când am intrat la Facultatea de Arhitectură – adică în 1969 – s-a întâmplat ca tot atunci să se fi înființat și Clubul Arhitecturii. În primul an, trebuie să spun, nu am avut legătură cu acest club. Din al doilea an însă, am început să merg foarte des. Am aflat și că există un cineclub al Arhitecturii și am devenit membru al acestui cineclub, iar la scurt timp am preluat coordonarea acestuia fiindcă acel care îl coordonase de la început tocmai terminase facultatea și, prin statut, trebuia ca liderul acestui cineclub să fie un student. Cum eu venisem imediat după el, am ajuns repede la conducerea acestuia. Din el, am făcut ceea ce astăzi s-ar numi ’un brand’ – cu siglă, cu tot ce trebuie. Așa a început Club A,” rememorează Mirel Leventer. Colecția Mirel Leventer a crescut de la an la an cu începere din 1970, anul primei sale ședințe foto în Clubul A. Până în 1975, la terminarea facultății, colecția s-a îmbogățit cu câteva zeci de obiecte, în cea mai mare parte fotografii, dar și filme scurte și foarte scurte. În această colecție se adaugă fotografii și din anii 1977, 1983 și 1984, când Mirel Leventer a realizat câteva serii de instantanee la diverse evenimente ale acestui club, de data aceasta în calitate de invitat special al Clubului A și nu de student.
Fotografiile, ca și filmele, au fost realizate de Mirel Leventer cu mai multe aparate proprietate personală, pe care le-a achiziționat treptat plecând de la modelul cel mai simplu care se găsea de vânzare în magazine în 1970, bine-cunoscutul aparat de proveniență sovietică Smena 8: ”Le-am cumpărat în diferite etape. Nu am avut niciodată un aparat în gestiune. Toate aparatele sunt păstrate acasă. Nu am aruncat nimic. Le am în biroul meu de lucru de acasă. Nu am avut nici un motiv să le arunc. Am avut mai întâi cel mai simplu aparat – era unul de plastic, rusesc, Smena. După aceea, am avut tot un aparat rusesc, Zenit Reflex. Apoi, un aparat german. Mai apoi, alte 4 sau 5 aparate. Pe toate le țin în camera mea de lucru.” Mirel Leventer rememorează și cum se făceau fotografiile înainte de epoca digitală, atunci când trebuia developată rola de film pentru a obține negativul filmului după care se obținea printr-un alt proces de developare fotografia pe suport de hârtie. Tot acest procedeu destul de anevoios se făcea numai pe întuneric, pentru a nu se voala filmul sau hârtia fotografică. Pasionat de fotografie, Mirel Leventer povestește cum făcea developarea filmelor în laboratorul foto de la facultate și apoi acasă, unde el își amenajase un laborator privat: ”Toate pozele mele sunt făcute pe film ORWO [de proveniență RDG]. La facultate erau niște tancuri de developare [pentru filme]. Fotografiile le developam și acasă [după negativele obținute prin developarea filmelor], căci aveam laborator foto și acasă. Filmul se băga pe întuneric, pe spirală, era o matrice standard, de 35 mm, de fotografie. Erau, la facultate, niște tancuri care aveau 3 sau 4 etaje, deci erau 3 sau 4 spirale din astea și puteam procesa mai multe deodată.” În privința filmelor scurte și foarte scurte, Mirel Leventer se concentrează tot pe detalii tehnice legate de materialele care se găseau de vânzare pe vremea comunismului în rețeaua de magazine de profil și despre modul în care se făcea filmarea, developarea și proiecția din acea perioadă: ”Filmele se făceau cu aparatul meu. Am avut un aparat rusesc, cu cheie, micuț, foarte confortabil. Mergea cu bobine de 2X8 mm, care se găseau la magazinele foto. Ani de zile au fost la magazine; marca ORWO. Din Germania de Est. ORWO de film, nu de bandă de magnetofon. Mergea și pe o parte și pe alta. 3 min cu 3 min. 6 minute – atât încăpea pe o rolă. Cam acesta era și formatul filmelor noastre de la cineclub, de altfel. Luam o rolă, o imprimam și apoi o developam artizanal la cineclub. La arhitectură, aveam niște cămăruțe – în 5 ani am avut vreo 4 asemenea cămăruțe unde am făcut laborator foto. Developam aceste filme într-un tanc de developare, care semăna cu o mină magnetică. Băgai filmul pe o spirală transparentă, turnai soluțiile pe o parte, erau două furtunuri. Erau trei soluții care se băgau – revelator, o soluție de oțet care neutraliza revelatorul și soluția de fixator. La final, obțineai o peliculă reversibilă - deci nu era un negativ. După ce se usca, o rulai pe un cadru de rolă de magnetofon – erau și acestea tot de 8 mm. Și puteai să faci proiecția.” Este interesant de remarcat că procedura de realizare a fotografiilor pe hârtie și a filmelor pe peliculă implica costuri aferente materialelor de bază destul de ridicate pentru nivelul de salarizare din perioada comunistă. După cum explică Mirel Leventer, ”o rolă de film de 3 min costa 150 de lei vechi aproximativ. Un film pentru aparatul foto 25 de lei. O bere era 2 lei. Un salariu mediu: cam 2.000 de lei.” Dacă aparatele de fotografiat sau de filmat trebuiau achiziționate din banii proprii, pentru materialele curente necesare realizării fotografiilor și filmelor exista posibilitatea de finanțare prin Centrul Universitar, pentru că cineclubul aparținea Facultății de Arhitectură. ”Se dădea o sumă prin contabilitatea școlii, luam numerar, luam bonuri de decont și cumpăram ceea ce era nevoie,” își amintește Mirel Leventer.
Filmările și fotografiile care au fost realizate în acea perioadă acopereau, tematic, mai multe tipuri de eveniment: festivaluri de muzică, carnavaluri (unul dintre cele mai faimoase carnavaluri în epocă fiind chiar cel organizat anual de studenții din anul al cincilea de la Facultatea de Arhitectură), diverse activități curente din Clubul A, Balurile Bobocilor (pentru noii intrați la facultate). Uneori se făceau filmări și după scenarii de filme de amatori. ”Eram niște entuziaști care făceam filmulețe. Club A nu era subordonat, dar era îndrumat de Casa [de Cultură a] Studenților din București. Acolo exista un cineclub mai mare – ei aveau finanțare de la organizația de studenți [UASCR – Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România]. De la ei, primeam și noi, la Arhitectură, niște fonduri. Însă susținerea principală a venit de la organizația noastră. Împreună, am făcut câteva evenimente care ne-au propulsat în prim-planul vieții studențești de atunci. Aveam nevoie de peliculă, aceasta fiind foarte scumpă, și primeam, din când în când, de la Centrul Universitar sau de la Casa de Cultură, de la Emilian Urse [conducătorul cineclubului de la Casa de Cultură a Studenților din București], o legendă a cinecluburilor din țară, anumite fonduri, pe proiecte cum am spune astăzi. Și proiectele au început să apară,” spune Mirel Leventer.
El ilustrează această afirmația privitoare la similaritatea cu proiectele din perioada post-comunistă rememorând un eveniment care avea să fie de răsunet în lumea studențească bucureșteană: al Doilea Festival al Clubului A din anul 1971, organizat de data asta integral la Sala Palatului, ca urmare a succesului primului festival din 1969, care avusese loc la Casa de Cultură a Studenților, doar gala se organizase la Sala Palatului. ”Cel mai mare ajutor l-am avut de la Mac Popescu, el însuși un conducător universitar legendar în epocă. A fost profesor, decan, și un mare susținător al tinerilor și al mișcărilor studențești – fie ele artistice, fie sportive. În ce mă privește, m-a sprijinit enorm. [...] El m-a și abordat și mi-a spus, știind că la noi la club facem și filme, că vrea să filmăm niște ’chestii mari care se vor întâmpla.’ Mai precis: Festivalul de muzică pop din 1971; super festival, organizat de Facultatea de Arhitectură la Sala Palatului. Tot atunci, au fost celebrele Tezele din Iulie ale lui Ceaușescu. A fost un festival care a făcut oarecare tămbălău și, în acel an turbulent, am avut de încasat niște bobârnace. Unii au repetat anul la facultate. Eu am avut noroc, nu am fost luat în vizor. Am apucat să filmăm la acest festival – țin minte că am avut fonduri foarte bune și am filmat pe peliculă color. Un film pe 8 mm, acesta era formatul nostru clasic pe care îl utilizam.” Despre acel Festival din 1971, Mirel Leventer mai adaugă o serie de detalii importante: ” Festivalul dura o săptămână. De asta am și tras așa de mult pe peliculă. Festivalul a fost în mai. Tezele care au reorientat politica din România în sens cultural au fost în iulie. Și scandalul, imediat după. Festivalul, a propos, s-a deschis pe 10 Mai; această dată nu ne-a ajutat deloc în fața comuniștilor, pentru că 10 Mai era fosta Zi Națională a României, Ziua Regalității. Atunci, la Festival, țin minte, am lipit foarte bine afișele – eram arhitecți și știam cum se face asta, așa că le-am cașerat. Greu, aproape imposibil să fie dezlipite. Urmarea a fost că până prin 1981 încă se mai vedeau urme din aceste afișe în jurul Sălii Palatului.” Mac Popescu își amintește la rândul său acel al doilea Festival al Clubului A: ”Climatul care a fost creat la club m-a condus la ideea de a face un eveniment care să iasă de acolo. (...) În afară de recordul de interes din țară, nemaivorbind de București (cu mii de oameni rămași afară), de calitatea muzicii, am bătut un record extraordinar: sala a fost încărcată cu 5200 de plătitori, pe scaune fiind doar 3500 de locuri. (...) Sigur că evenimentul nu a trecut neobservat și am avut mari probleme...”De fapt, festivalul a fost apoi interzis vreme de 8 ani, până în 1979.
Există și o poveste interesantă legată de salvarea acestor documente vizuale ale istoriei recente pe care Mirel Leventer o detaliază astfel: ”Filmele sunt acum la mine; nominal, ele au fost inițial ale clubului Arhitecturii, dar acum eu sunt custodele acestor documente foto și video, sunt ale mele, eu le-am salvat de la distrugere. Moral sunt ale mele, eu sunt proprietarul lor; acționează regula de salvare marină – când găsești o epavă, ea devine a ta. În engleză se cheamă ’selvidge’ (sic!). Am salvat aceste frânturi de istorie, le-am luat sub aripa mea și ele sunt ale mele. Atunci când am terminat școala, contabilitatea școlii a cerut să le predau pe inventar. Dar am spus că nu le dau din mână, pentru că știu ce înseamnă, ce valoare de memorie și de document au aceste filme. După două schimbări de proprietar, ele pot să dispară. Așa că le-am ținut la mine și cred că am făcut foarte bine, pentru că s-au păstrat în siguranță. Pe o schemă similară – ca urmare a două, trei schimbări de proprietar și de responsabil - în Televiziunea Română s-au întâmplat lucruri care sunt destul de triste: au dispărut, pentru totdeauna pesemne, filmări cu o valoare inestimabilă.” Demn de menționat este și modul în care a reușit să salveze arhiva de filme de la o potențială distrugere din cauza dezinteresului celor care administrau arhiva cineclubului. Toate filmele realizate trebuiau predate cu număr de inventar, ținând cont că fuseseră realizate pe peliculă cumpărată din banii Centrului Universitar. Metoda folosită de Mirel Leventer a fost să predea diverse bucăți tăiate la montaj drept filme întregi pentru ca numărul filmelor cumpărate să se potrivească pe inventar cu cel al filmelor predate: ”A propos de contabilitate, cei cărora trebuia să le predau pe inventar: pe ei îi interesa pelicula în sine de fapt. Pentru că lucrurile să fie în regulă, am dat din pelicula care nu ne-a mai fost de folos în urma montajului. Era o mulțime de peliculă care cădea la montaj; o păstrasem, am pus-o într-un sac și le-am dat-o, ca element de gestiune. Toată lumea a fost mulțumită. Ei au rezolvat partea contabilă fără nici o problemă; eu am păstrat filmele și ele sunt și azi în stare funcțională. De altfel, la doi ani după ce am plecat eu, cineclubul de la Arhitectură s-a închis. (...) Mă felicit că am avut mintea să păstrez această arhivă, că am avut mintea să le dau rebuturile de la peliculele păstrate într-un sac,” mai spune Mirel Leventer. În 1985, posesorul acestei colecții private a părăsit România și a emigrat în Israel. Atunci, înainte de plecate, Mirel Leventer a lăsat întregul patrimoniul de imagini și filme celui pe care îl considera cel mai potrivit protector al acestuia: lui Mac Popescu. În 1993, când a revenit în țară, a recuperat întreaga colecție, conservată în condiții ideale de către fostul său profesor și prieten de cursă lungă.
Clubul A, dar și structura academică de care aparținea (Institutul de Arhitectură din București, actuala Universitate de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu) au oferit, în ultimele două decenii de comunism românesc, protecție și un sentiment pe care Mirel Leventer îl descrie astfel: ” Noi nu am simțit presiunea comunismului – eram, pe de o parte, protejați foarte mult de Mac Popescu; pe de altă parte, de profesorii de acolo – erau oameni foarte de treabă, care nu ne duceau spre o zonă ideologizată. Club A a fost o reală oază de libertate în acele timpuri.” Și oferă două exemple punctuale în sprijinul acestor afirmații. Primul este ilustrativ pentru că arată că vizionarea filmelor care nu circulau pe canale oficiale, chiar și a celor produse în Blocul sovietic, dar care avuseseră probleme cu cenzura sau fuseseră prea mult aclamate în Occident, putea alerta autoritățile comuniste. Interesant este însă că Mirel Leventer, luând în considerare orientarea anti-sovietică a României începând cu anii 1960, plasează originea problemei pe care a trăit-o pe viu mai degrabă în proveniența sovietică a filmului decât în nonconformismul acestuia: ”Într-una din seri, a fost un mare scandal cu rușii. Un coleg de-al meu a luat niște filme documentare. Deși pare ciudat, în vremea aceea era mai greu să dai un film rusesc decât un film american. Pentru că Nicolae Ceaușescu avea nebunia asta a lui, să se distanțeze de URSS. Am prezentat acele documentare, în serile de film, dar și Andrei Rubliov [de Andrei Tarkovski]. Am fost chemați și ni s-a ținut morală din partea autorităților. Dar nu a fost ceva cu urmări foarte grave. Undeva, la un nivel mai sus sau foarte sus, ceea ce făceam acolo era tolerat.
Al doilea episod arată că funcționarea Clubului A era nu numai tolerată, ci și protejată, pentru că acest club canaliza de fapt potențialul exploziv al tinerei generații într-o direcție care nu deranja atât timp cât era menținută la o simplă insulă de libertate într-o mare de constrângere: ”A propos de protecție: era în seara, în noaptea de Înviere. S-a organizat seara la club, a venit miliția la ușă, dar nu le-am deschis; am primit ordin de la Centrul Universitar să nu deschidem, pentru că toată treaba se va rezolva la un nivel mai sus. Am dormit două nopți în club și, în cele din urmă, am scăpat de vreo sancțiune. Se rezolvase ’undeva, mai sus,’ așa cum ni se promisese. Asta, încă o dată, a propos de protecția noastră. Clubul A era ceva tolerat. Era o ’supapă,’ așa cum, pesemne, au fost mai multe în ultimii 15 ani ai comunismului de la noi. Când o oală este sub presiune, dacă pui capacul de tot pe ea, poate să sară în aer. Ei bine, cineva nu a pus acest capac și ne-a lăsat oarecare grad de libertate. Nu eram oponenți pe față ai regimului, nu strigam împotriva regimului comunist, dar ne simțeam foarte liberi în lumea noastră de acolo. A fost, dacă putem spune așa, o formă de rezistență pasivă.”
În privința impactului public al colecției private Mirel Leventer, este de remarcat faptul că unele filme au fost proiectate în Club A, iar între 1999 și 2002 ele au fost incluse și în emisiunea Remix de la Televiziunea Română, care încă mai transmite în reluare unele dintre acele emisiuni. De asemenea, la Club A au fost mai multe expoziții foto cu selecțiuni din arhiva lui Mirel Leventer. Nu în ultimul rând, multe fotografii au apărut ca material ilustrativ în diverse cărți publicate de Doru Ionescu și Nelu Stratone.
