”Colecția Sorin Costina se detașează drept cea mai consistentă, semnificativă și reprezentativă colecție de artă românească a anilor 1970-1990. Este un fel de tratat (reificat) de artă românească a perioadei de după prescrierea realismului socialist, un codex al artei românești create în afara (dar nu în contra, ci în ignorarea) dogmelor artei oficiale, în care se regăsesc mai toate numele care au alcătuit (pe atunci) și alcătuiesc (și azi) canonul artei românești contemporane,” așa este caracterizată această colecție privată de artă plastică de Erwin Kessler, unul dintre cei mai importanți critici de artă și curatori de expoziție din România. Pasiunea lui Sorin Costina pentru colecționarea operelor de artă, de-a dreptul unică în România comunistă, s-a dezvoltat însă din exersarea prealabilă a deprinderii de a strânge obiecte legate de o anumită tematică. Cu mult înainte de a colecția artă contemporană, el și-a exersat abilitățile reale de arhivar și colecționar în două domenii de care a fost foarte pasionat în perioada copilăriei și a adolescenței: fotbalul și timbrele. În timpul comunismului, timbrele făceau obiectul celei mai răspândite activități de colecționare, care era parțial informală, parțial organizată în așa-numitele cercuri filatelice. Statul comunist chiar comercializa timbre și încuraja filatelia, atât timp cât nu implica schimburi cu colecționari din Occident. Pasiunea pentru fotbal se manifesta mai degrabă prin practicarea acestui sport decât prin generarea de colecții. În cazul lui Sorin Costina, interesul pentru fotbal a format abilitatea de a colecționa publicații și a sistematiza informații. ”Neputând juca (din cauza miopiei), eram un fanatic spectator, urmăream rezultatele, antrenamentele, mă cultivam cu Sportul popular, cu reviste, cu tot ce se publica despre sport. Eram un fel de enciclopedie sportivă ambulantă.”
Pasiunea lui Sorin Costina pentru artele vizuale și, derivată din aceasta, pasiunea de a colecționa lucrări de arte vizuale, s-a născut în mai multe trepte. Mai întâi, de la 12 ani, el a început să viziteze asiduu muzee și galerii de arte vizuale; la început, rar și accidental, mai apoi, în perioada studenției și, după terminarea acesteia, în mod regulat. Contactul direct cu arta plastică l-a făcut să se simtă ”handicapat” de neștiința sa în acest domeniu, motiv pentru care a devenit autodidact în domeniu. A început să-și aleagă lecturi în domeniu din ce în ce mai specializate, ca pași necesari pentru o apropiere profesionistă de domeniul artelor vizuale. ”Prin 1967 am găsit la un anticariat patru volume de istoria artei, de profesorul George Oprescu. Au devenit cărțile mele de căpătâi în acei ani,” își amintește Sorin Costina începuturile auto-instruirii sale în domeniu.
Doi ani mai târziu, în 1969, Sorin Costina pune practic bazele viitoarei sale colecții. În acel an, în două etape distincte, soții Costina cumpără primele obiecte ale colecției. Pe 16 august 1969, dată care poate fi consemnată ca fiind debutul absolut al colecției, au achiziționat de la Fondul Plastic (rețeaua de magazine prin care se comercializau creațiile membrilor Uniunii Artiștilor Plastici), de la filiala din orașul Deva, câteva gravuri de Hans Herman și Ferdinand Mazanek , doi pictori și graficieni sași originari din Brașov, care au ilustrat însă prin lucrările lor mai mult orașul Sibiu. Cei doi artiști nu erau din categoria celor marginalizați, dar subiectele lor care ilustrau mai degrabă peisaje urbane cu clădiri istorice nu erau nici de genul celor promovate de regim. Apoi, colecția s-a mărit prin achiziționarea unor lucrări aparținând unora dintre cei mai importanți artiști români, deja consacrați din perioada interbelică: ”În luna decembrie a aceluiași an, după ce am economisit salariile noastre pe cinci-șase luni, am mers la București. Am cumpărat mult: o lucrare de Henri Catargi, un tablou de la o semi-amatoare, de fapt o pastișă după [Ion] Andreescu, o natură moartă de Corneliu Baba din 1937, de la consignație, plus două plăci decorative pictate pe lemn de Margareta Stahl.” Astfel de opere de dinainte de perioada comunistă se puteau achiziționa fie direct de la alți colecționari mai vechi, care le vindeau ca să se întrețină, fie prin rețeaua de magazine numite Consignația, care comercializau legal diverse produse ”la mâna a doua.”
Tot în 1969 s-a mai întâmplat ceva în viața lui Sorin Costina: a participat la un eveniment ale cărui urmări vor fi, în timp, decisive pentru colecția acestuia. În luna decembrie, a vizitat o expoziție faimoasă în epocă, găzduită de galeria Apollo din București, unde au expus pictori dintr-o nouă generație, cu o altă viziune artistică decât cei tradiționaliști, printre care Ion Bitzan, Vladimir Șetran și Horia Bernea. ”A fost un adevărat șoc vizual; nu am înțeles absolut nimic din expoziție.” De fapt, momentul decembrie 1969 reprezintă prima întâlnire cu un om care avea să se dovedească providențial pentru destinul de colecționar al lui Sorin Costina: pictorul Horia Bernea, unul dintre promotorii așa-numitului curent neo-ortodox în artele plastice. ”Nu ne-am vorbit deloc atunci. A fost doar primul moment în care l-am văzut în carne și oase,” spune Sorin Costina. Peste doi ani, în 1971, a cumpărat pentru prima oară atât dintr-o expoziție de arte vizuale o guașă semnată de Octav Grigorescu, iar un an mai târziu a ajuns să-l cunoască pe fratele acestuia, Ion Grigorescu. Tot în 1972, s-a reîntâlnit cu Horia Bernea, atunci când a încercat să cumpere de la acesta un tablou, dar care avea un preț greu de achitat pe loc: 8.000 de lei [echivalentul a 3-4 salarii medii]. ”Atunci Bernea apărea ca un om ursuz, repezit și foarte agitat,” își amintește Sorin Costina. Un an mai târziu, când a revenit în București cu întreaga sumă de bani solicitată de Horia Bernea pentru vânzarea acelui tablou, a descoperit că lucrarea nu mai era disponibilă în atelierul pictorului din strada Șelari. ”Dau peste un om calm, binevoitor, total opus celui pe care îl cunoscusem cu un an înainte. Îi spun ce doresc. Din păcate, nu mai avea lucrarea. Peste câțiva ani, rememorând cu el momentul primei noastre întâlniri adevărate, mi-a spus că avea lucrarea, dar că era una dintre cele pe care dorea să le păstreze. Nu a plecat însă cu mâna goală din atelierul pictorului pentru că a cumpărat, în cele din urmă, o lucrare, ”foarte violentă, expresionistă, pictată în 1966,” după părerea lui Sorin Costina. Dincolo de achiziționarea acestui prim tablou de la Horia Bernea, atunci a avut loc o întâlnire despre care Sorin Costina a povestit și scris în repetate rânduri că a fost cu-adevărat memorabilă, că a fost una dintre acele întâlniri rare care schimbă radical viața. ”După acea întâlnire, pot spune, fără nici o exagerare, că a început alfabetizarea și învățarea meseriei de colecționar. Relația mea cu el a evoluat foarte repede. Am devenit prieteni și în scurt timp îl consideram ca pe fratele meu mai mare și mai știutor.” De la Horia Bernea, Sorin Costina a învățat teoria și practica artelor vizuale, a învățat cum să ”citească” un tablou, cum și de la cine să cumpere lucrări de arte plastice. Relația pe care a dezvoltat-o cu Horia Bernea a fost una de prietenie profundă și de ucenicie susținută; de altfel, în mai toate intervențiile sale publice, Sorin Costina a insistat asupra acestei dimensiuni – de ucenicie – care a fost fundamentală pentru vocația și pasiunea sa de colecționar. În cadrul acestui proces de învățare de lungă durată de la maeștrii ai artelor vizuale, Sorin Costina mai indică încă un artist care și-a lăsat amprenta asupra formării sale profesionale în domeniul artelor vizuale: pictorul Paul Gherasim, un alt nume de mare rezonanță al artelor vizuale din România ultimelor decenii. ”Toate numele prezente în colecția mea,” spune Sorin Costina, ”au legătură cu Horia Bernea și cu Paul Gherasim.” Pe cel din urmă îl descoperă în urma unei recomandări venite de la cel dintâi.
Majoritatea lucrărilor care se află în colecția privată Sorin Costina au fost achiziționate în urma drumurilor pe care soții Costina le-au făcut la București, cel puțin odată pe an. Mai mult decât atât: marea majoritate a acestor lucrări, peste 90%. au fost cumpărate direct din atelierele artiștilor plastici. În medie, colecția a crescut anual cu 4-6 lucrări de pictură. Sumele de bani alocate de familia Costina pentru achiziționarea lucrărilor variau între 5.000 de lei și 7.000 de lei anual; banii pentru aceste achiziții proveneau, exclusiv, din resurse personale, mai precis din economiile realizate. ”Astăzi, desigur, nu am mai putea cumpăra în felul acesta; nu am mai putea lua aceste tablouri strângând, lună de lună, bani. Piața de artă este mult diferită, mecanismele de vânzare-cumpărare s-au modificat și ele într-un mod substanțial,” spune Sorin Costina. Până în 1989, colecția existentă astăzi era gata în proporție de peste 80%. În colecție au continuat să intre lucrări de arte vizuale și după căderea comunismului, dar într-un ritm mult mai scăzut decât înainte de 1989. În confesiunea sa din volumul editat de Erwin Kessler sub titlul Sorin Costina: Ucenicie printre arte, acesta din urmă își amintește: ”Din cauza izolării mele nu am intrat în contact cu alți colecționari, nu am fost în concurență cu nimeni. (...) Era și greu acest lucru, ’domeniul’ meu era unul singuratic. Îmi place să cred că lucrările mele reprezintă o secțiunea subiectivă din vizualul anilor 1970-1980, cu extensii în anii 1960 sau 1990 și după. (...) Vreau să cred că această colecție mă reprezintă pe mine și pe profesorii mei.”
Erwin Kessler, unul dintre cei mai avizați cunoscători ai colecției private de arte vizuale a lui Sorin Costina, este de părere că fiind un ”colecționar tipic și atipic totodată, Sorin Costina a devenit, atât prin colecția sa, cât și prin metodologia din subtextul acesteia, dar și prin condițiile care au condus la apariția ei, un veritabil caz ce poate fi studiat atât de istoriografii artei, cât și de sociologii culturii românești” (Kessler 2017, 8). În privința tipului de colecționar pe care îl ilustrează Sorin Costina, Kessler consideră că ”structura acestuia este aceea a unui discipol, nu a unui inventator – fără să fie artist, el a preferat mereu să aibă un maestru cu notorietate, precum artiștii” (Kessler 2017, 14). În privința conținutului acestei colecții, același critic de artă este de părere că ”acest caz, al colecționarului Sorin Costina este cu atât mai relevant cu cât, peste timp, el s-a dovedit un redutabil conductor al tradiției. Rezistența lui la inovație, în chiar exercițiul distrugerii și acumulării noului este remarcabilă. În timp, judecata sa estetică, cultivată inițial în discipolat timid, devine infailibilă – el discriminează cu acuitate ceea ce nu se încadrează în limitele (neformulate ca atare) ale canonului pe care îl poartă în ochiul propriu. Este un canon conservator, relevant antropologic și la ora actuală, în contextul recuperării interesate, postcomunist consumiste, a unor vremuri intens mistificate, în cheia exploatării globale a exotismului istoric local” (Kessler 2017, 30-31)
De ce a ales Sorin Costina să colecționeze lucrări din domeniul artelor vizuale? – este întrebarea la care răspunde explicit în finalul confesiunii sale consemnate în manuscrisul încă nepublicat integral, păstrat și el ca parte a colecției. Iată, în rezumat, răspunsul colecționarului: ”Răspunsuri sunt mai multe. La început, dorința de a decora decent locuința (perioadă scurtă, de cel mult un an), de a avea în posesie lucruri de artă autentice și nu în ultimul rând de a-i crea fiicei noastre o atmosferă de dezvoltare intelectuală mai prielnică decât aceea pe care am avut-o eu. Dar dacă sunt mai cinstit cu mine însumi, motivul este unul mai egoist: acela de a-mi crea (mie în primul rând, dar și familiei) un univers propriu, o închidere în sine în fața prostului gust, a imposturii, a mârlăniei (intelectuale și nu numai). Colecția este un mod de apărare față de izolarea intelectuală în care mă aflu la Brad, o posibilitate de a trăi zilnic în contact cu valori ale spiritualității românești actuale.”