Ion Vianu (n. 15 aprilie 1934, București), este un psihiatru şi scriitor român, fiul lui Tudor Vianu, istoric şi critic literar – o personalitate de prim rang a culturii române. Ion Vianu este cunoscut pentru contribuţiile aduse la demascarea abuzurilor comise de regimul comunist prin utilizarea psihiatriei împotriva opozanţilor regimului. În 1952, Ion Vianu şi-a început studiile de filologie clasică la Universitatea din Bucureşti. Şi-a dat însă seama că nu avea un talent nativ pentru studiile literare clasice, aşa că a decis să renunţe şi şă studieze în schimb medicina. Decizia de a-şi schimba radical cariera profesională a fost influenţată şi de convingerea sa că profesia medicală permitea un anumit grad de independenţă, în timp ce ştiinţele umaniste erau supuse unui control politic agresiv. După cum mărturisea, a sperat ca această decizie să-l ajute “să-şi ducă viaţa ca un om liber în acea mare de obedienţă şi opresiune care era societatea românească” (Călinescu and Vianu 2006, 14-101).
După absolvirea Universităţii de Medicină în 1962, a urmat o carieră universitară în psihiatrie. În scurta perioadă de relativă liberalizare de la mjjlocul anilor 1960, Ion Vianu a putut călători în Germania de Est şi în Franţa, datorită unei burse oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În pofida tentaţiei de a se stabili în străinătate, a revenit în ţară având convingerea că putea să reprezinte ceva în profesiunea sa şi că putea contrbui la schimbarea în bine a situaţiei din România (Călinescu and Vianu 2006, 193-223). Într-adevăr, Ion Vianu a devenit un medic cunoscut şi respectat. Rezultatele cercetărilor sale medicale au fost adunate într-un volum intitulat Introducere în psihoterapie, care a fost publicat în 1975. Relaţia sa cu partidul comunist a devenit tensionată din cauza faptului că nu devenise membru de partid şi nici informator al Securităţii – paşi pe care îi făceau mulţi români având în vedere avantajele colaborării cu regimul. Dimpotrivă, Ion Vianu a decis să dezvăluie modul în care profesia sa fusese transformată într-un instrument de represiune împotriva celor care îndrăzneau să-şi ridice glasul contra regimului. Plecând de la experienţa sa directă, a publicat în 1976 un articol intitulat “Psihiatrie, antipsihiatrie, hiperpsihiatrie”, în care sugera că regimul comunist din România folosea psihiatria şi psihiatrii în scopuri politice. Deşi nu denunţa în mod explicit represiunea psihiatrică, articolul arăta că unii psihiatri obişnuiau să le pună diagnosticul de boli mintale celor care criticau public regimul comunist, contribuind astfel la internarea forţată a acestor persoane în spitale psihiatrice, unde puteau fi izolate şi ţinute sub un control strict (Călinescu and Vianu 2006, 234-239, 340-341, 345; C Petrescu 2013, 132-133).
La puţin timp după aceasta, în februarie 1977, Ion Vianu a depus documentele pentru emigrarea definitivă. Cu toate acestea, înainte de a părăsi România, împreună cu prietenul său Ion Negoiţescu a aderat la mişcarea pentru drepturile omului pe care scriitorul Paul Goma tocmai o iniţiase în luna ianuarie a aceluiaşi an 1977 după modelul Cartei 77. Fără să ia în seamă riscurile la care se expunea, Ion Vianu a scris o scrisoare deschisă de susţinere a lui Paul Goma care a ajuns şi în media internaţională, făcând cunoscută poziţia sa. Mai mult, cu sprijinul lui Paul Goma, Ion Vianu a scris o a doua scrisoare deschisă în care denunţa explicit folosirea psihiatriei ca un instrument politic împotriva opozanţilor regimului comunist. Ca urmare, autorităţile comuniste i-au brutalizat fiul în vârstă de nouă ani şi au exercitat presiuni pentru a fi concediat de la Universitatea de Medicină. În plus, Ion Vianu a fost anchetat pentru publicarea de afirmaţii defăimătoare la adresa regimului. Datorită protestelor internaţionale, i s-a permis în cele din urmă să emigreze, dar nu înainte ca generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă să-l ameninţe reamintindu-i că poliţia secretă avea capacitatea de a ajunge la “duşmanii regimului”, chiar dacă aceştia se găseau în ţări occidentale. Ion Vianu şi familia sa au părăsit România pe data de 28 iulie 1977 şi s-au stabilit in Elveţia (Călinescu and Vianu 2006, 346-356).
În exil, Ion Vianu a lucrat ca medic psihiatru şi a devenit membru al Asociaţiei Elveţiene Împotriva Abuzurilor Psihiatrice pentru Scopuri Politice, care activa pentru conştientizarea opiniei publice internaţionale cu privire la folosirea abuzivă a psihiatriei nu numai de către URSS şi ţările din Blocul sovietic, ci şi de către alte regimuri dictatoriale de pe glob. În acelaşi timp, Ion Vianu a continuat să denunţe abuzurile comise de către regimul comunist din România în spitale psihiatrice şi folosirea medicilor pentru reducerea la tăcere a dizidenţilor politici (Vianu 1979). A depus mărturie fără încetare cu privier la abuzurile la care a fost martor ca psihiatru în România comunistă în faţa unor instituţii occidentale, cum ar fi Parlamentul European, sau a unor organizaţii neguvernamentale, precum Amnesty International, şi s-a impus ca un apărător al drepturilor omului şi un opozant al regimului Ceauşescu.
-
Adresa:
- București, România
Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererâta, județul Hotin, România (actualmente raionul Briceni, Republica Moldova - m. 18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet și scriitor moldovean. Poezia sa este caracterizată de peisaje naturale vii, de o orientare națională nedisimulată și radicală, precum și de imaginea dominantă a mamei și maternității. Vieru provenea dintr-o familie de țărani relativ înstăriți. Debutul său literar a avut loc în 1957, cu o plachetă de poezii pentru copii. În anul următor, Vieru a absolvit Facultatea de Pedagogie de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, obținând licența în istorie și filologie, iar în 1959 a devenit redactor la revista Nistru, publicată sub egida USM. Din 1960 până în 1963, el a fost redactor-șef la editura Cartea Moldovenească. În 1967, i-a fost acordat Premiul pentru Literatura de Tineret al RSSM, pentru cartea sa Poezii pentru cititori de toate vârstele (publicată în 1965). În anul următor, volumul său de versuri Numele Tău a devenit parte a cursului de literatură contemporană din universitățile locale. Această carte cuprinde mai multe poezii dedicate unor poeți și artiști români remarcabili (Arghezi, Blaga, Brâncuși, Labiș și Sorescu), un fenomen fără precedent în contextul literar al RSSM. De la începutul anilor 1970, Vieru a colaborat cu mai mulți compozitori moldoveni, iar versurile sale au devenit destul de populare în RSSM în anii 1980 și la începutul anilor 1990. După 1965, începând cu al treilea Congres al USM, poetul a început să manifeste o sensibilitate politică crescândă, însoțită de tendințe vădit „pro-românești”. În 1970, a publicat o carte pentru copii, în care a inclus o poezie – Curcubeul – ce se referea metaforic la cele trei culori ale drapelului național românesc. Acest volum a fost topit de cenzura sovietică, iar Vieru a fost acuzat de „devieri ideologice”. În 1973, Vieru a vizitat pentru prima dată România. El mărturisea mai târziu: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. El a vizitat România în cadrul unei delegații sovietice și a avut o întrevedere cu editorii revistei Secolul 20, foarte populară pe atunci în România, în special cu Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. În 1974, Vieru a vizitat din nou România, răspunzând invitației președintelui Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu. Această vizită a fost urmată de o altă călătorie, în 1977, în timpul căreia a vizitat orașele București, Constanța, Cluj și Iași. La sfârșitul anilor 1980, Vieru a devenit unul dintre cei mai importanți susținători ai mișcării naționale, fiind membru fondator al Frontului Popular din Moldova. El a susținut cu entuziasm introducerea grafiei latine. Încă în anul 1988, Vieru a scris primul text cu grafie latină apărut după 1945 în RSSM, text publicat în săptămânalul USM Literatura și Arta. El a fost, de asemenea, unul dintre principalii organizatori ai Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. Vieru a susținut noile legi lingvistice votate de Sovietul Suprem al RSSM la 31 august 1989. Versurile lui Vieru scrise pentru mai multe cântece patriotice au devenit un instrument puternic pentru mobilizarea naționalistă de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Deși s-a retras din politica activă după 1992, Vieru a rămas ferm în convingerile sale naționaliste și a participat la conflictele identitare care au izbucnit în Republica Moldova după 1991. Împărțindu-și timpul între Moldova și România, Vieru a rămas o personalitate publică marcantă până la moartea sa. El a decedat la 18 ianuarie 2009, ca urmare a unui accident rutier. Înmormântarea sa, organizată peste două zile, a adunat o mulțime de peste 10.000 de persoane, fiind cel mai masiv eveniment de acest fel de după independența Republicii Moldova. El rămâne unic în ceea ce privește impactul durabil al operelor sale, în special datorită răspândirii largi a cărților sale pentru copii și popularității versurilor sale pentru cântece în sânul unei mari părți a populației din Republica Moldova.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Richard Wagner, născut la 19 aprilie 1952 la Lovrin (un sat din Banat în care în anii 1950 şvabii formau majoritatea populaţiei), s-a afirmat ca lider al Aktionsgruppe Banat, un grup de tineri scriitori germani din România remarcat de autorităţile comuniste din România pentru nonconformismul lor. Aktionsgruppe Banat a fost considerat de regimul comunist ca un grup subversiv deoarece literatura lor conţinea o viziune critică asupra societăţii în care trăiau, în contradicţie cu canoanele estetice ale timpului. Tinerii scriitori din acest grup au fost ţinta unor măsuri represive din partea regimului comunist în anii 1970 şi 1980, până la emigrarea lor în Republica Federală Germania (doar Werner Kremm a ales să rămână în ţară).
Activitatea literară a lui Wagner a început când acesta era în liceu cu publicarea primelor sale poezii în presa de limbă germană din România. Între anii 1971-1975, Wagner a studiat filologia engleză şi germană la Universitatea din Timişoara. În timpul studiilor a condus grupul literar de limbă germană Aktionsgruppe Banat, care mai includea pe Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok şi Ernest Wichner, majoritatea studenţi la aceeaşi universitate. Acest grup a fost activ în perioada din 1972 până în 1975, urmând un program teoretic coerent. Wagner a jucat un rol important în definirea sa. Deşi mulţi dintre membrii grupului se cunoştea încă de dinainte, din perioada în care au început să publice în presa locală de limbă germană, grupul a fost creat în aprilie 1972 (Wichner 2012, 431–432). Numele de Aktionsgruppe Banat a fost sugerat de criticul literar Horst Werner, iar tinerii scriitori l-au adoptat deoarece se identificau cu activismul sugerat de acesta. Publicarea dezbaterii care a avut loc la masa rotundă intitulată „La început a fost dialogul” (Am Anfang war das Gespräch) în ediţia studenţească a ziarului Neue Banater Zeitung în aprilie 1972 a însemnat momentul naşterii grupului (Wichner 2012, 431–432). Atunci au fost puse fundamentele teoretice ale activităţii lor literare. Iată cum definea Wagner principiile după care urma a se ghida activitatea grupului: “Trebuie să regândim metodic relaţia noastră cu realitatea înconjurătoare. Specificul minorităţii vine abia pe urmă. În prim-plan trebuie să se situeze analizarea realităţii” (Totok 2001, 14). Sub influenţa lui Brecht şi a scriitorilor „Grupului de la Viena,” care promovau o literatură preocupată de realitatea socială, membrii Aktionsgruppe Banat au creat texte literare, care contestau valorile conservatoare ale comunităţii germanilor din Banat. De asemenea, spiritul lor rebel a luat forma unor jocuri de cuvinte şi ironii privind sistemul politic şi social din România anilor 1970, strecurate în textele literare. În viziunea lui Ernest Wichner, unul dintre membrii grupului, literatura promovată de Aktionsgruppe Banat trebuia „să trezească şi să zgudie din ţâţâni tot ce era prăfuit, vechi şi încremenit din punct de vedere ideologic” (Wichner 2013, 6).
Oricum, tinerii scriitori nu intenţionau să desfăşoare o activitate de disidenţă împotriva regimului comunist. Faptul că volumul de debut al lui Wagner (Klartext), publicat în 1973, a fost premiat de Uniunea Tineretului Comunist dovedeşte că iniţial acest grup nu era considerat ca fiind ostil de către autorităţi (Wagner 1973). Astfel, revista culturală Neue Literatur, periodic al Uniunii Scriitorilor din România pentru cititorii de limbă germană, a publicat în 1974 un colaj de texte ale tinerilor scriitori din grup. Unele dintre aceste texte conţineau jocuri de cuvinte şi aluzii critice curajoase privind realităţile politice ale epocii. Spre exemplu, poezia Die moritat von den 10 wortarten der traditionellen grammatik (sic!) [Balada celor zece părţi ale vorbii din gramatica tradiţională] de Gerhard Ortinau includea aluzii la dictatură, iar poezia Bikini a lui Wagner critica limba de lemn a timpului (ACNSAS, I 210 845, vol. 2, f. 15). Publicarea acestor texte a avut loc în prima jumătate a anilor 1970, într-o perioadă în care efectele liberalizării culturale din România de la sfârşitul anilor 1960 şi de la începutul anilor 1970 încă îşi făceau simţită prezenţa. Această liberalizare a făcut posibilă circulaţia în România a unor produse culturale occidentale şi nu numai. Astfel, membrii grupului au putut intra în contact cu opera lui Bertolt Brecht, cu scrierile celor din „Grupul de la Viena,” cu filozofia Școlii de la Frankfurt, sau cu muzica rock din Vest (Wichner 2013, 6). În plus, această liberalizare a permis o relativă autonomie a instituţiilor culturale faţă de factorul politic şi o relaxare a cenzurii.
Gerhardt Csejka, redactorul şef al revistei culturale Neue Literatur, publicat de Uniunea Scriitorilor din România, a jucat un rol cheie în publicarea textelor scriitorilor din Aktionsgruppe Banat şi în promovarea lor, în general. Csejka obişnuia să discute cu ei şi să decidă care creaţii literare puteau trece de cenzură (Iorgulescu 2006, 419–421). La mijlocul anilor 1970, a avut loc o reducere treptată a autonomiei instituţiilor culturale şi o revenire la subordonarea strictă faţă de structurile de partid, ca parte a unui proces mai amplu de reintroducere în România a practicilor culturale de tip stalinist. Aceste schimbări erau rezultatul noii politici iniţiate de Tezele din Iulie 1971, care a impus o linie neo-stalinistă şi anti-occidentală. În acest context, publicarea de către revista culturală Neue Literatur a unor texte nonconformiste a atras atenţia Securităţii, ca rezultat al notelor informative furnizate de informatori din mediul literar de limbă germană din Banat (ACNSAS, I 210 845, vol. 2, ff. 1–15). Din acest punct de vedere, cazul Aktionsgruppe Banat ilustrează limitele liberalizării şi restrângerea ei din cauza turnurii politicilor culturale ale regimului comunist de la mijlocul anilor 1970.
Începând cu anul 1973, tinerii scriitori din Aktionsgruppe Banat au preluat controlul cercului studenţesc Universitas. Din cauza literaturii contestare şi a stilului de viaţă nonconformist, aceştia au devenit adevărate modele pentru studenţii germani din România şi nu numai. Însă, acest nonconformism a atras atenţia Securităţii (ACNSAS, I 210 845, vol. 2, f. 1–17). În mai 1975, Aktionsgruppe Banat a organizat aniversarea primilor trei ani de activitate a grupului şi a citit în faţa publicului un colaj de texte intitulat: „Aplauze frenetice din toate părţile.” În viziunea lui William Totok, această întâlnire a fost percepută de poliţia secretă ca o provocare (Totok 2001, 26). La sfârşitul anului 1975, în timpul unei călătorii a unor membri şi susţinători ai grupului la Comloșu Mare, unde familia lui Totok locuia, aceştia au fost arestaţi. Richard Wagner, Gerhard Ortinau, William Totok, şi Gerhardt Csejka au fost interogaţi la Securitate timp de mai multe zile. După ce au fost acuzaţi iniţial de încercare de a trece ilegal frontiera, investigaţiile au fost reorientate către acuzaţia de subminare a regimului (Wichner 2013, 7; ANSAS, P 054927, 55). În timpul interogatoriilor, Wagner, Ortinau şi Csejka au fost supuşi la presiuni pentru a declara că mesajul textelor redactate de Totok era unul subversiv din punct de vedere politic (Totok 2001, 49).
În opinia lui Totok, deoarece elita locală de partid a considerat că viitoarea condamnare a unor tineri scriitori din motive politice ar putea provoca un scandal internaţional, au cerut Securităţii ca aceştia să fie eliberaţi (Totok 2001, 47–48). Însă, acţiunile represive ale Securităţii au dus la dezintegrarea grupului. După mai mulţi ani, aceştia au reluat cooperarea în cadrul oficial al cercului literar Adam Müller-Guttenbrunn din Timișoara. Richard Wagner a devenit lider al cercului literar la sfârşitul anilor 1970 şi a încercat să scrie o literatură detaşată de politica culturală a regimului într-o perioadă în care din ce în ce mai mulţi etnici germani din România emigrau în RFG. După absolvire, Wagner a lucrat iniţial ca profesor de limba germană, iar între anii 1979 şi 1983 a fost redactor al ziarului local de limbă germană Karpatenrundschau.
Intensa supraveghere şi hărţuielile din partea autorităţilor comuniste au continuat în decursul anilor 1980. În 1984, Helmuth Frauendorfer, unul dintre tinerii care frecventau întâlnirile cercului literar Adam Müller-Guttenbrunn a fost arestat şi interogat de Securitate. În septembrie 1984, mai mulţi tineri scriitori care participau la întâlnirile cercului au răspuns acţiunii represive a Securităţii printr-un memoriu adresat liderilor locali de partid prin care protestau împotriva abuzurilor angajaţilor Ministerului de Interne, împotriva arestării colegului lor şi a hărţuielilor la care erau supuşi (ACNSAS, I 210845, vol. 2, 332–333.). Oricum, acţiunile de intimidare ale autorităţilor au continuat, Wagner fiind spre exemplu concediat din presă în 1983. Ca urmare, Richard Wagner şi soţia sa, Herta Müller, au solicitat în 1985 viza de ieşire definitivă din ţară, iar în 1987 au emigrat în RFG. Wagner a continuat să activeze ca scriitor la Berlin.
Între volumele publicate de acesta în România şi în RFG menţionăm: Der Anfang einer Geschichte – Prosa (Începutul unei poveşti – proză; 1980); Hotel California (vol. I–II, 1980–1981), Die Muren von Wien (Zidurile din Viena; 1990), Völker ohne Signale: Zum Epochenbruch in Osteuropa (Popoare în derivă: Europa de Est la răscruce de timpuri; 1992), Giancarlos Koffer (Valiza lui Giancarlo; 1993), Miss Bukarest (2001). Pentru întreaga sa activitate a primit numeroase distincţii precum: Premiul Special Leonce-und-Lena (1987) şi Neuer Deutscher Literaturpreis (2000).
-
Adresa:
- Berlin, Germany
Dinu Zamfirescu (n. 26 iunie 1929, București) a devenit o victimă a regimului comunist imediat după preluarea puterii. A fost deținut politic de mai multe ori și a fost exmatriculat din Facultatea de Drept, respectiv de Istorie, unde era student la sfârșitul anilor 1940. A fost acceptat să se reînscrie și să-și finalizeze studiile de drept abia în 1973. În România, nu a putut să lucreze în domeniul pentru care se pregătise fiind considerat un ”dușman al poporului,” motiv pentru care a lucrat mai mulți ani, până în anii 1970, pe șantiere de construcții. Ulterior, s-a angajat la Institutul Pasteur din București. În 1975 s-a stabilit în Franța, după ce a fost cumpărat de o soră a sa stabilită acolo. La Paris s-a implicat activ în organizarea și activitatea exilului românesc și a lucrat ca ziarist la BBC. După prăbușirea regimului comunist în România a revenit în țară. A fost unul dintre fondatorii unuia dintre partidele democratice istorice românești, interzise de comuniști, Partidul Național Liberal. De asemenea, a fost unul dintre fondatorii actualului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), la a cărei conducere s-a aflat și din al cărui Consiliu Științific face parte în prezent. Din 2012 este membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).
-
Adresa:
- București, România
Gheorghe Zgherea (născut în 1932, Văleni, raionul Vulcănești) era o persoană de origine țărănească care provenea dintr-o familie relativ prosperă de țărani mijlocași, cu o puternică tradiție de disidență religioasă. Zgherea a urmat patru clase primare, frecventând școala din sat până la vârsta de doisprezece ani (adică până în 1944), ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a instrucției sale școlare a avut loc într-o instituție românească de învățământ. După război, a lucrat câțiva ani în gospodăria părinților săi, iar apoi, se pare, a intrat în colhoz, împreună cu părinții săi, în 1948. Cu toate acestea, în decembrie 1949, a devenit membru al comunității inochentiste din satul său natal Văleni. Această decizie a fost, probabil, rezultatul influenței combinate a exemplului părinților săi (casa lor era folosită ca loc de adunare pentru membrii grupului) și al eforturilor de prozelitism ale unor rude și cunoștințe (în special, a predicatoarei Elena Ciobanu). În orice caz, este evident faptul că legăturile familiale și rețelele locale au jucat un rol crucial în convertirea lui Zgherea. În momentul aderării la comunitate, a primit o cruce metalică (simbol al apartenenței sale la noua sa credință) și câteva texte inochentiste. Cu toate acestea, predicile orale ținute la adunările periodice ale credincioșilor reprezentau forma preferată de comunicare în cadrul grupului. Pe parcursul unui an, până în decembrie 1950, Zgherea a avansat în cadrul ierarhiei inochentiste locale, devenind el însuși predicator. Se pare că, după ce a fost confirmat ca predicator și misionar, a trebuit să își părăsească satul pentru a propaga mesajul inochentist în satele și zonele învecinate. Începând cu primele luni ale anului 1951, Zgherea a devenit de fapt un element marginal în cadrul societății sovietice, intrând în rețeaua clandestină a misionarilor inochentiști de la sate. El a cutreierat („a vagabondat”, în limbajul specific sovietic) un șir de sate din regiunile sudice și centrale ale RSSM, încercând să recruteze noi membri ai mișcării și să răspândească viziunile radicale ale comunității sale în rândul țăranilor localnici. El a activat la început sub supravegherea unui „frate” de rang superior, dar în vara anului 1951 a devenit misionar independent. Pe lângă propagarea mesajului milenarist și eshatologic al comunității sale, Zgherea îi încuraja pe țărani să ignore sau să respingă politicile regimului, să boicoteze Partidul Comunist și Liga Tineretului Comunist și să respecte cu strictețe ritualurile și practicile religioase tradiționale, inclusiv perioadele de post de pe parcursul anului. El accentua în mod special importanța refuzului de a lucra în colhoz duminica și în zilele de sărbătoare, văzând în acest fapr o condiție esențială pentru mântuirea veșnică. Eforturile sale de prozelitism și de recrutare a noilor membri nu au fost foarte impresionante (de exemplu, el a reușit să îi recruteze doar pe trei sau patru dintre consătenii săi în cadrul grupului). Cu toate acestea, autoritățile sovietice au legat cazul lui Zgherea de câteva procese judiciare anterioare, în care fuseseră condamnați șase membri influenți ai mișcării, inclusiv câteva dintre rudele sale și persoana care l-a recrutat în comunitate, Elena Ciobanu. Existența acestei mici rețele clandestine a amplificat temerile regimului, care era îngrijorat de faptul, că popularitatea inochentismului în zonele rurale ar putea submina controlul puterii sovietice asupra țărănimii. Zgherea a fost arestat pentru prima dată în decembrie 1952, dar a reușit să scape de sub supravegherea poliției în timpul transportării sale la sediul poliției din orașul Cahul. El a fost reținut din nou pe 2 mai 1953 și, după o anchetă care a durat o lună, a fost condamnat la douăzeci și cinci de ani de muncă forțată într-un lagăr de tip închis și la cinci ani de suspendare a drepturilor civile, în conformitate cu articolele 54-10, partea 2 și 54-11 ale Codului Penal al RSS Ucrainene („agitație și propagandă anti-sovietică și apartenența la o organizație anti-sovietică ce vizează răsturnarea, subminarea sau slăbirea puterii sovietice”). În iunie 1955, sentința sa a fost revizuită și redusă la cinci ani de detenție în lagăr și trei ani de suspendare a drepturilor civile. Zgherea a fost ulterior amnistiat, în conformitate cu decretul special din martie 1953 privind eliberarea deținuților politici. El a fost, în cele din urmă, reabilitat definitiv de Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în decembrie 2005. În dosarul său nu există alte informații despre destinul său după eliberarea din lagăr, în 1955.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova