COURAGE

interconectarea colecțiilor

István Géza Szőcs (Târgu Mureș, 21 august 1953 –), poet maghiar din Transilvania, care a primit premiile Kossuth și József Attila, dar și om politic. Tatăl său, István Szőcs, a fost ziarist și critic, mama sa (născută Márton) Ráchel, a fost traducătoare de literatură. A absolvit programul maghiară-rusă de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1978. În perioada 1974-1977 a fost redactor al revistei studențești trilingve Echinox și, în paralel, a fost un membru activ al Cercului Gaál Gábor, dedicat creației literare și dezbaterii. Între 1977 și 1982 a lucrat la cotidianul Igazság, ca redactor al suplimentului pentru tineret intitulat Fellegvár. În anul școlar 1982-1983 a lucrat, pentru scurtă vreme, ca suplinitor la Liceului nr. 3 din Cluj-Napoca. Primul său volum de poezie, intitulat Te mentél át a vízen? (Tu ești cel care a traversat apa?), publicat în 1975, i-a adus imediat un loc în prima linie a poeților generației sale și a poeziei maghiare din România. În poeziile sale a abordat temele cheie ale comunității maghiare cu foarte mare claritate, iar volumele care au urmat i-au adus faima și în literatura maghiară, în general. În anul universitar 1979-1980, la propunerea scriitorului András Sütő, a studiat la Universitatea din Viena ca bursier Herder. În 1981, a câștigat o bursă în Berlinul de Vest și a profitat de această ocazie pentru a călători în Olanda, Belgia, Canada și Statele Unite (ACNSAS, I160234/3, 236–237v; I160234/4, 50fv; I160234/5, 385–388; I160234/6, 211–244).

Din cauza cenzurii tot mai accentuate, care afecta publicațiile oficiale, s-a alăturat eforturilor românești de a crea „o a doua sferă publică.” În 1982, și-a unit forțele cu Attila Ara-Kovács, Antal Károly Tóth și Ilona Tóth, ca redactori ai revistei samizdat cunoscută sub numele de Ellenpontok (Contrapuncte) (Tóth și Tóth 2017; Tóth 1994). După ce cazul împotriva samizdatului a fost închis, Szőcs a rămas în România deoarece a simțit că este nevoie de el în țară. Vreme îndelungată a fost șomer și s-a confruntat cu numeroase dificultăți. Și-a continuat activitatea de disident. În iulie 1984, a redactat un proiect internațional despre minorități, apoi, la 5 noiembrie, a depus un memoriu datat 14 iulie 1984 la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. În lunile următoare, Szőcs a completat memoriul fără răspuns și, având semnăturile de sprijin ale scriitorului Dorin Tudoran (București) și economistului Károly Király (Târgu Mureș), l-a redepus în aprilie 1985 la aceeași instituție. Ulterior, materialul a ajuns și la Radio Europa Liberă și a devenit subiectul unor articole în presa occidentală (ACNSAS, I160234/4, 124–137, 372–373v; ACNSAS, I160234/5, 71–79).

Securitatea i-a urmărit activitatea lui Géza Szőcs în cadrul planului operațional cu numele de cod „Oponenții-83.” A fost supus periodic interogatoriilor și obligat să dea declarații. Printre prioritățile activității Securității din Cluj-Napoca, coordonată de București, se aflau compromiterea totală a sa în cadrul acțiunii de urmărire sub numele de cod „Sabău,” discreditarea sa morală prin trimiterea de scrisori falsificate în numele său în străinătate, în care ar fi declarat că problemele minorităților din România fuseseră rezolvate, descurajarea și izolarea sa atât în țară, cât și în străinătate. La 26 iunie 1985, poliția secretă a percheziționat casa părinților săi și apoi, la 1 octombrie, i-a percheziționat domiciliul. Din când în când, publicarea lucrărilor sale era aprobată pentru a sugera că acesta era în relații bune cu autoritățile comuniste. Angajarea lui ca cercetător la Institutul de Istorie Literară din Cluj-Napoca în mai 1985 i-a divizat pe intelectualii maghiari ai orașului (ACNSAS, I160234/3, 78, 84). Era urmărit pe stradă, corespondeța îi era interceptată și apelurile telefonice din străinătate îi erau ascultate și mereu întrerupte. În plus, numărul său de telefon era schimbat periodic fără știrea lui, pentru ca să nu poată fi contactat (ACNSAS, I160234/4, 13fv). Scrisoarea sa din 2 decembrie către Ara-Kovács din Budapesta reflectă starea de izolare și umilință zilnică – negând în același timp acuzațiile că ar fi agent secret: „Am realizat că tot ceea ce spun mă face un ticălos, iar tăcerea mea mă face și ea ticălos.” (ACNSAS, I160234/1,106).

Géza Szőcs a ajuns la concluzia că, deși era posibil să trăiești și era nevoie de rămânerea sa în România, desfășurarea activității sale intelectuale devenise imposibilă, așa că, în cele din urmă, a optat pentru emigrare, părăsind țara la 31 august 1986. A emigrat mai întâi în Republica Federală Germană, apoi în Elveția. În perioada 1986-1989, a lucrat ca ziarist la Geneva, și mai târziu, între 1989 și 1990, a fost șeful biroului din Budapesta al Radio Europa Liberă. Din 1989 a fost angajat de ziarul Magyar Napló. În 1986, Géza Szőcs și-a publicat volumele A Szélnek eresztett bábu (Păpușa dată la o parte) în Budapesta, respectiv, Az uniformis látogatása (Vizita uniformei) în Statele Unite. În 1988, volumul său de proză intitulat Kitömött utcák, hegedűk (Străzi înțesate, viori) a fost publicat la Köln, iar, în 1989, a văzut lumina tiparului volumul său de poezie A sirálybőr cipő (Pantoful din piele de pescăruș) (pagina de blog a lui Szőcs).

Până la schimbarea regimului, Securitatea i-a monitorizat îndeaproape activitatea profesională și publică, în special interviurile și discursurile legate de România de la diferite întâlniri și emisiuni radio. Poliția secretă cunoștea contactele sale excelente cu imigranții din vestul Ungariei și faptul că la 5 mai 1987 a fost intervievat de Comitetul de Afaceri Externe al Senatului Statelor Unite cu privire la minoritatea maghiară din Transilvania. A acordat mai multe interviuri pentru Radio Europa Liberă și a transmis, la 16 iunie 1989, în direct ceremonia de reînhumare a lui Imre Nagy de la Budapesta. Corespondența și apelurile telefonice către rude din România îi erau interceptate, mesajele livrate prin intermediari, pachetele erau verificate, după cum arată dosarele Securității. Poliția secretă a încercat să-i afle intențiile, să-l controleze și să-l „influențeze pozitiv” prin agenți provocatori și, în paralel, deoarece se urmărea menținerea aparenței că este agent al Securității, s-au luat măsuri de compromitere a sa, cu ajutorul rețelei de informatori și al Diviziei „D” de la București, care se ocupa de dezinformare. Ca măsură de „precauție,” i-au monitorizat îndeaproape familia și prietenii și, ocazional, i-au amenințat pe aceștia și pe străinii, care vizitau țara și care erau suspectați că acționau ca mesageri ai săi (ACNSAS, I160234/1, 16–25; I160234/13, 20–25).

În 1990, după schimbarea regimului din România, s-a restabilit la Cluj-Napoca unde, în plus față de activitatea de ziarist-redactor, și-a asumat și un rol politic. În perioada 1990-1991, a fost secretar șef al Uniunii Democrate Maghiare din România (UDMR), iar din 1991 până în 1993 o ocupat poziția de vice-președinte al partidului. În 1990, ca senator și lider UDMR a devenit membru al Parlamentului de la București. La congresul partidului din Brașov din ianuarie 1993 a renunțat la pozițiile sale, iar în 1999 a părăsit organizația. În perioada următoare s-a implicat în viața editorială. În 1992, a fondat editura Erdélyi Híradó (Reportaje transilvănene), care, inter alia, a publicat revista politică Orient Expressz. În 1993, Szőcs care mergea frecvent în Ungaria, a devenit editorul și redactorul șef al revistei A Dunánál, și membru în consiliul editorial al Magyar Szemle. În perioada 1996-1998, a fost membru al conducerii Uniunii Maghiare pentru Cooperare Civilă. Între 1996 și 2000 a fost membru al consiliului de supraveghere al Fundației Publice Hungária Televízió (care monitoriza canalul Duna TV/Danube TV). Între 2008 și 2010, a fost membru al conducerii în Consiliul Director numit de FIDESZ. Începând din 2007, este un membru important al redacției revistei Irodalmi Jelen. Și-a continuat activitatea de politician în Ungaria. În intervalul 2010 – 2012, a fost secretar de stat pentru cultură la Ministerul Resurselor Națonale în cel de-al doileaguvern Viktor Orbán. Din 2011, este președintele PEN Clubului Maghiar (biografia lui Szőcs Géza 2012). Începând din 2012 este principalul consilier pe probleme culturale al prim-ministrului maghiar. De-a lungul timpului, a primit numeroase premii și distincții. În 1986, a primit Premiul Graves, iar în 1993, Premiul József Attila. În 1993, Szőcs a obținut Premiul Bethlen Gábor, apoi în 2006, Premiul pentru Artele Maghiare. În 2009, i-a fost decernat Marele Premiu al Academiei Europene din Viena, în 2013 a fost distins cu Premiul Laureat al Republicii Ungaria, iar în 2015 cu Premiul Kossuth.

Ovidiu Marian Taloş este arhitect şi iniţiator al proiectului Oraşul Memorabil, care vizează salvarea şi punerea în valoare a patrimoniului fotografic privind istoria Braşovului. Născut la Braşov la 21 iunie 1978, Ovidiu Taloş a urmat între anii 1997 şi 2003 cursurile Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti. În anul 2005, a absolvit masteratul “Antropologia spaţiului sacru” al aceleiaşi universităţi. După parcurgerea etapei de arhitect stagiar, a activat ca arhitect în Braşov. Este membru al Ordinului Arhitecților din România – filiala Braşov, Covasna, Harghita şi membru al comisiei teritoriale a acestei instituţii. S-a remarcat în plan profesional prin premii primite pentru proiecte de arhitectură precum: premiul I la concursul “No man’s land-uri urbane” organizat la Braşov în 2009 şi menţiune de onoare la “Open Source House – Ghana,” organizat de Universitatea Tehnică din Delft, în anul următor.
În 2010, a iniţiat şi coordonat împreună cu arhitecta Miruna Stroe proiectul cultural Oraşul Memorabil, finanţat în perioada 2010–2016 de instituţii precum: Administraţia Fondului Cultural Naţional, Ordinului Arhitecților din România – filiala Braşov, Covasna, Harghita şi primăria oraşului Braşov. Prin intermediul acestui proiect, s-a constituit, pornind de la materialul fotografic pus la dispoziţie de persoane private, o arhivă care reflectă istoria oraşului prin intermediul vieţii de zi cu zi. Circa o treime din colecţia Oraşul Memorabil acoperă perioda comunistă. Unele fotografii reflectă o viziune critică a autorilor asupra realităţilor sociale din România comunistă. Este cazul în mod deosebit a fotografiilor care au ca temă politica urbană a autorităţilor comuniste de demolare a unor clădiri şi chiar zone întregi din Braşov.
Arhiva fotografică a proiectului Oraşul Memorabil a fost pusă în valoare prin expoziţii anuale amplasate în spaţii publice din Braşov, dar şi prin intermediul site-ului web al proiectului. Pornind de la patrimoniul fotografic al colecţiei Oraşul Memorabil, Ovidiu Taloş a conceput expoziţii găzduite de Institutul Cultural Român din Budapesta (2012–2013), Institutul Cultural Român din Viena (2014) şi Haus des Deutschen Ostens din München (2014). Aceste expoziţii au fost organizate în colaborare cu asociaţia GIL Corona şi Institutul Cultural Român. Pe lângă, proiectul Oraşul Memorabil, Ovidiu Taloş a iniţiat şi coordonat în perioada 2012–2015, împreună cu arhitecta Miruna Stroe, proiectele culturale intitulate: “Arhitecții și arhitectura în Brașov: 1870-1914,” “Arhitecții și Arhitectura industrială în Brașov.” Aceste proiecte au fost finanţate din taxa timbrului de arhitectură, colectată şi administrată de Ordinul Arhitecţilor din România.

Viorel Virgil Tilea (n. 6 aprilie 1896 în Sibiu – d. 20 septembrie 1972 în Londra) a fost diplomat şi om politic român, care s-a remarcat prin activitatea sa din funcţia de ministru al României la Londra în perioada 1939–1940. Tilea a fost un urmaş al familiei Raţiu, care s-a afirmat în decursul secolului al XIX-lea în cadrul mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania. După terminarea liceului la Sibiu, Tilea a început studiile de drept la Universitatea din Bratislava, întrerupte însă de înrolarea în armata austro-ungară în anul 1915. După încheierea războiului, Tilea şi-a reluat studiile de drept la Universitatea din Viena. În contextul dezintegrării Imperiului Austro-Ungar, Tilea a participat la mobilizarea politică a românilor din Transilvania şi s-a alăturat în octombrie 1918 Consiliului Naţional Român, organism care devenise reprezentantul politic al populaţiei româneşti din imperiu. Consiliul Naţional Român l-a trimis la Geneva pentru a se întâlni cu un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson în vederea unor activităţi diplomatice legate de viitoarele decizii de la conferinţa de pace, care urmau a afecta soarta românilor din Transilvania. În prima parte a anului 1919, Tilea a fost secretar al lui Iuliu Maniu, unul dintre liderii românilor Transilvania, iar în perioada octombrie–decembrie 1919, acesta a fost secretar al lui Alexandru Vaida-Voevod, însoţindu-l pe acesta în deplasările sale la Conferinţa de Pace de la Paris. În toamna anului 1919, Tilea a fost numit ataşat la Legaţia României de la Londra, funcţie pe care o va ocupa pentru doi ani.

În 1922, Tilea şi-a suţinut la Viena teza de doctorat intitulată “Rolul diplomaţiei în politica de stat”. A continuat să publice cărţi şi studii în domeniul diplomaţiei precum: Acţiunea diplomatică a României: nov. 1919 – mart. 1920 (Tipografia Poporului, 1925, Sibiu). În perioada 1939–1940, Tilea a îndeplinit funcţia de ministru al României la Londra. Sub conducerea acestuia, ambasada României a fost în centrul unui incident diplomatic cunoscut ca “incidentul Tilea”. Tilea a trimis în martie 1939 mesaje către guvernul britanic din partea guvernului de la Bucureşti prin care sugera că Germania Nazistă plănuia să dezintegreze România precum făcuse cu Cehoslovacia. Tilea dorea să obţină din partea Marii Britanii o garanţie asupra integrităţii teritoriale a României. Ulterior, guvernul României a dezminţit informaţiile. Mesajele trimise de Tilea au alarmat Ministerul de Externe britanic, contribuind la schimbarea politicii conciliatoriste a Londrei faţă de Germania Nazistă. După instalarea Statului Naţional Legionar, Tilea a fost chemat din post deoarece era considerat un diplomat filo-britanic. Acesta însă a refuzat să se întoarcă în ţară şi a cerut azil politic în Marea Britanie. Tilea s-a implicat după instalarea regimului comunist în România în organizarea exilului românesc. Conform dorinţelor lui Tilea exprimate prin testament, memoriile sale, care conţin informaţii importante privind perioada petrecută ca ambasador la Londra, au fost publicate în 1998 sub titlul: Envoy Extraordinary: Memoirs of a Romanian Diplomat.

Éva-Edit Timkó (Oradea, 25 ianuarie 1925 – Cluj-Napoca, 25 iunie 2008), artist maghiar din Transilvania. Părinții ei erau iubitori de artă și muzică. În anii '30, ea a urmat cursurile unei școli de balet privată, numită Antalffy, din Oradea. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după aceea, între anii 1942-1946, Timkó a lucrat la teatrul Oradea, pentru ca, mai apoi, în perioada 1946-1947 să lucreze la Teatrul Maghiar din Arad, ca membru al trupei de operetă condusă de Károly Jódy. În 1948, ea a semnat ca dansatoare de balet cu nou creata Operă de Stat Maghiară din Cluj și deja din primul sezon, ea a apărut în rolurile de soubrette ale operetelor. Ea și-a cultivat vocea timp de un an la Ilona Adorján și și-a îmbunătățit cunoștințele despre balet la Roman Morawsky. Éva-Edit Timkó a fost o deosebit de talentată cântăreață, actriță și balerină. Cariera ei artistică numără 30 de sezoane de teatru, dintre care douăzeci și doi de ani petrecuți pe scena Operei de Stat Maghiare din Cluj. Chiar și tragediile care au avut loc în viața ei privată au fost ușor ameliorate de activitatea de pe scenă și de dragostea pentru muzică. Nenumăratelor spectacole din Cluj din anii așa-zisei "epoci de aur" a operei li s-au adăugat numeroase turnee și apariții ca invitat. Cel mai jucat personaj al ei este Stázi din Csárdáskirálynő (Regina Ciardașului). Opera de Stat Maghiară din Cluj a participat, de asemenea, cu opereta intitulat Marica grófnő (Contesa Maritza) la turneul din 1969 din Iugoslavia. Succesul spectacolului de la Skopie a fost amintit de jurnalistul de la Nova Makedonia, Vlado Čučkov, în articolul său intitulat “Művészi csúcsteljesítmény” (Prestanță artistică de vârf), menționând, în special, numele lui Edit Timkó.

William Totok, născut la 21 aprilie 1951 în Comloşu-Mare (România) într-o familie de șvabi bănăţeni, este scriitor și jurnalist, care s-a remarcat în anii 1972-1975 prin activitatea sa literară în cadrul Grupului de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), perceput de regimul comunist din România ca fiind unul subversiv.

În timpul liceului urmat la Sânnicolaul Mare, Totok a redactat și trimis fără a le semna trei scrisori către Radio Europa Liberă, în care, între altele, critica diferite aspecte ale societăţii românești de la sfârșitul anilor 1960. Aceste scrisori erau adresate lui Cornel Chiriac și priveau mai ales muzica transmisă la emisiunea acestuia intitulată Metronom, emisiune ascultată de numeroși tineri din România acelor ani. Ca urmare a menţionării acestor scrisori în timpul unor emisiuni din anul 1969, Securitatea a început căutările pentru a le depista autorul (ACNSAS, I 210 845, vol. 1, f. 32). După ample investigaţii, Totok a fost identificat ca expeditorul lor și interogat de Securitate, fără însă a fi închis. Ulterior, în timpul în care a efectuat serviciul militar la Baia Mare, casa sa a fost percheziţionată, iar o serie de poezii i-au fost confiscate. Tot în această perioadă a fost anchetat din nou pentru scrisorile trimise la Radio Europa Liberă. Autorităţile comuniste au optat pentru o demascare publică a sa în locul trimiterii în judecată, în contextul unei perioade în care măsurile represive erau folosite de autorităţi pe scară mai redusă. Demascarea sa publică în scop de reeducare a avut loc în februarie 1971 în faţa întregii unităţi militare (ACNSAS, I 210845, vol. 1, f. 1).

William Totok a avut un debut literar precoce. Primele poezii i-au fost publicate de revista Neue Literatur în 1970. Totok a fost unul dintre iniţiatorii Aktionsgruppe Banat, un grup de scriitori non-conformiști, care promovau o literatură cu o viziune critică asupra “socialismului real existent” (Bahro 1978), inspirată de opera lui Bertolt Brecht sau de literatura “Grupului de la Viena” (Wichner 2013, 6). Din punct de vedere politic, aceștia erau adepţii unui marxism critic asimilat prin lecturi din autori de stânga occidentali precum membrii Școlii de la Frankfurt. Pornind de la aceste fundamente ideologice, membrii grupului s-au delimitat de valorile generaţiei părinţilor, marcată de reminiscenţele nazificării comunităţii germanilor din România în anii 1939-1944 (Totok 2001, 14). Grupul a activat din 1972 până în 1975, când a fost dezintegrat de către acţiunile represive ale autorităţilor comuniste. Pentru activitatea sa literară și nonconformismul său, Totok a fost iniţial atacat în presa locală, fiind etichetat ca “parazit cu plete” (Totok 2001, 14). Atacurile din presă la adresa membrilor grupului vizau reducerea influenţei din ce în ce mai mari pe care aceștia o exercitau asupra tinerilor din Timișoara.

Activitatea intensă a grupului, care iniţiase un cerc literar studenţesc denumit Universitas, a atras atenţia Securităţii. Aceasta a început să racoleze ca informatori persoane care participau la întâlniri, însuși membrii grupului devenind ţinta încercărilor de racolare. Ultimii au decis ca cei abordaţi de Securitate să accepte colaborarea, însă să furnizeze doar informaţiile pe care tinerii scriitori doreau să le transmită Securităţii și să relateze celorlalţi despre acţiunile poliţiei secrete (Wichner 2013, 7). Urmând acest plan de manipulare a Securităţii, Totok a devenit “o sursă” a poliţiei secrete și a furnizat o serie de informaţii generale considerate fără valoare “operativă” de către ofiţerii de Securitate. În opinia lui Totok, organizarea în mai 1975 a unei întâlniri jubiliare, cu ocazia a trei ani de existenţă a grupului și citirea în public a unui colaj de poezii, al cărui titlu “Aplauze frenetice din toate părţile” reprezenta o aluzie la cultul personalităţii lui Nicolae Ceaușescu, a fost percepută de Securitate ca o provocare (Totok 2001, 26). Arestarea fratelui lui William Totok, Gunter Totok, în vara anului 1975, pe motivul exprimării unor opinii critice faţă de regim, a oferit Securităţii prilejul de a face o percheziţie la domiciliul familiei din comuna Comloșu Mare și de a sustrage o serie de scrieri ale lui William Totok: jurnalul din perioada 1970-1973, două caiete cu poezii, scrisori și o serie de notiţe (Totok 2001, 30-33). Acestea nu au fost menţionate însă în procesul verbal de percheziţie, așa cum prevedea legislaţia epocii.

În toamna anului 1975, în timpul unei călătorii la Comloșu Mare, William Totok a fost arestat alături de alţi membri sau simpatizanţi ai grupului, între aceștia numărându-se Richard Wagner, Gerhard Ortinau și Gerhardt Csejka (Wichner 2013, 7). Deoarece Comloșu Mare era aproape de granița cu Iugoslavia, aceștia au fost acuzaţi iniţial de încercare de trecere frauduloasă a frontierei. Evoluţia anchetei a dovedit că altul era motivul real al arestării. Securitatea avea în plan să îi acuze pe cei arestaţi de activitate de subminare a regimului. Ancheta s-a concentrat asupra unor texte considerate subversive din cauza unor ironii din subtext privind sistemul politic din România, precum cel redactat de William Totok intitulat “Rumänisches Lied. Februar 1973“ (Cântec Românesc. Februarie 1973) sau poezia lui Gerhard Ortinau intitulată “Die Moritat von den 10 Wortarten der traditionellen Grammatik” (Balada celor zece părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale; ANSAS, FP 054927, f. 55). În timpul anchetei, conducerea locală de partid a aflat că scriitorii urmau a fi trimiși în judecată pentru acuzaţii grave. În opinia lui William Totok, aceasta, dorind probabil să evite complicaţiile, care puteau decurge din condamnarea din motive politice a unor tineri scriitori deja afirmaţi, au solicitat conducerii locale a Securităţii să îi elibereze (Totok 2001, 47-48). Măsura preferată ulterior de autorităţi a fost spargerea grupului și discreditarea sa în ochii publicului prin răspândirea unor zvonuri. Ca urmare, cei arestaţi au fost eliberaţi după circa o săptămână de anchetă. Totok însă a fost arestat din nou în noiembrie 1975, acesta fiind considerat de Securitate cel mai periculos dintre membrii grupului. A fost anchetat timp de opt luni și a fost eliberat ca urmare a apariţiei în presa occidentală a unor articole despre cazul său (Iorgulescu 2006, 422). Un articol privind cazul Totok, care a apărut în ziarul vest german Frankfurter Rundschau în luna iulie 1976, menţiona ironic că o serie de “etnici germani cu convingeri marxiste” ar tulbura “liniștea revoluţionară a ‘statului socialist’” (Totok 2001, 79). În timpul anchetei, Totok a fost exmatriculat de la Universitatea din Timișoara, probabil la presiunile Securităţii. Tânărul scriitor a făcut numeroase petiţii către autorităţile locale pentru a-i fi permisă reluarea studiilor și pentru a-i fi returnate manuscrisele confiscate de Securitate. În final, acesta a primit înapoi în anul 1976 cea mai mare parte a manuscriselor, iar în 1979 a reușit să își finalizeze studiile de filologie germană și română la Universitatea din Timișoara (Totok 2001, 88-89). Treptat, William Totok s-a reîncadrat în activitatea literară, fiind prezent din 1977 la întâlnirile cenaclului literar Adam Müller-Guttenbrunn din Timișoara, unde majoritatea membrilor grupului s-au regăsit la sfârșitul anilor 1970. La începutul deceniului următor, lui Totok i s-a permis chiar să publice primul volum de versuri intitulat Die Vergesellschaftung der Gefühle (Socializarea sentimentelor) la editura Kriterion din București și să lucreze în cadrul presei de limbă germană din Timișoara. Pe fondul deteriorării continue a condiţiilor de trai și a drepturilor individuale în România anilor 1980, William Totok a decis să emigreze și a părăsit ţara în 1987, stabilindu-se la Berlin. Aici și-a continuat cariera de scriitor și a colaborat cu posturile de radio Radio Europa Liberă, RIAS, DS-Kultur, DLF şi Deutsche Welle. Ulterior, a înfiinţat împreună cu Johann Böhm si Dieter Schlesak revista academică online: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik. A publicat numeroase volume de literatură, memorialistică și eseistică în România și Germania. A fost membru al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România și co-autor al raportului final ale acestei comisii (Friling, Ioanid, Ionescu, 2005). Pentru prolifica sa activitate literară, jurnalistică și academică a fost răsplătit cu distincţii precum Leonce-und-Lena-Förderpreis (1987), premiul Fundaţiei Henning-Kaufmann-Stiftung și Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofiţer.