Hans Otto Roth a fost unul dintre cei mai proeminenţi politicieni şi jurnalişti ai minorităţii germane din România, care s-a remarcat prin opoziţia sa afirmată public faţă de mişcarea nazistă din rândul germanilor din România, precum şi faţă de regimul comunist.
Hans Otto Roth s-a născut la Sighişoara în 29 aprilie 1890 într-o familie din burghezia săsească. Urmând tradiţia tatălui care a fost avocat, Roth a studiat dreptul la universităţile din Budapesta, Viena, Berlin şi Zürich între anii 1908 şi 1912, iar în 1913 a obţinut doctoratul în ştiinţe juridice la Universitatea din Budapesta. Între 1915 şi 1917 a luat parte la Primul Război Mondial ca soldat în armata austro-ungară. În timpul ultimului an de război a fost membru al redacţiei ziarului Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt (“Cotidianul transilvănean german”). După terminarea războiului, Roth s-a implicat în viaţa politică şi a fost ales de zece ori deputat în parlamentul României între anii 1919 şi 1938. În perioada 1932-1949, Roth a fost curator general al Bisericii Evanghelice C.A. din România (Landeskirchenkurator). Cea mai notabilă acțiune a sa în această poziţie a fost opoziția din 1940 contra preluării şcolilor confesionale de către Grupul Etnic German din România.
Între anii 1931 şi 1934, Roth a ocupat funcţia de preşedinte al Organizaţiei minorităţilor germane din Europa (Verband der deutschen Volksgruppen in Europa). Din această poziţie a protestat faţă de politica Germaniei naziste faţă de evrei în timpul unei audienţe la Hitler din iunie 1933, când a argumentat că aceasta va afecta statutul minorităţilor germane din Europa de Est (Kroner 2016). Din cauza atitudinilor sale anti-naziste, Roth a fost înlăturat în 1940 din viaţa politică a comunităţii de către conducerea Grupului Etnic German din România. După ieşirea României din alianţa cu puterile Axei în 23 august 1944, Roth a preluat împreună cu viitorul episcop Friedrich Müller conducerea minorităţii germane din România şi l-a obligat pe episcopul filo-nazist Wilhelm Staedel să renunţe la funcţie. După 23 august 1944, Roth a susţinut necesitatea denazificării minorităţii germane din România, însă, în acelaşi timp, s-a opus abuzurilor comise de autorităţile sovietice şi române în timpul unor acţiuni precum deportarea la muncă forţată în URSS a celei mai mari părţi a populaţiei adulte din rândul germanilor din România sau confiscarea proprietăţilor acestora. Numeroasele memorii trimise de către Roth decidenţilor politici sau instituţiile însărcinate cu punerea în aplicare a măsurilor represive dovedesc atitudinea sa anti-comunistă. În iulie 1948, Roth a fost arestat din motive politice şi închis pentru șase luni, sub pretextul că sub președinția lui ar fi existat nereguli în conducerea Băncii Generale de Economii din Sibiu (Hermannstädter Allgemeine Sparkasse). După o scurtă perioadă în care a fost eliberat, Roth a fost arestat din nou în 1952 şi a murit într-un lagăr de internare în aprilie 1953.
Romulus Rusan (n. 13 martie 1935, Alba Iulia – d. 8 decembrie 2016, București) a fost un scriitor român, care s-a remarcat îndeosebi și a rămas în memoria colectivă prin activitatea sa postcomunistă de recuperare a trecutului comunist. A fost fondator al organizației neguvernamentale Academia Civică și director al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, pe care l-a inițiat împreună cu Ana Blandiana. Absolvent de studii politehnice, Rusan a debutat literar în 1954, în revista Steaua din Cluj, cu articole de critică literară. A fost redactor al cîtorva publicații regionale și, pentru aproape două decenii, a ținut, săptămînal, cronica cinematografică în revista România literară. În două rînduri – 1964 și 1982 – a fost premiat, pentru proză, de către Uniunea Scriitorilor din România. Este autorul a peste zece volume de proză scurtă, cronică de călătorie și film.
Personalitate marcantă a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Rusan a co-organizat cu Ana Blandiana seria Școlilor de Vară de la Sighet (1998-2014) și a Zilei Porților Deschise, cînd sînt comemorate victimele comunismului. Înainte de orice altceva, activitatea lui Rusan este legată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, al cărui director științific a fost pînă la moartea sa în 2016. În această calitate a scris, editat și coordonat mai multe cărți esențiale de istorie recentă, toate publicate la editura Fundației Academia Civică. Dintre acestea se pot menționa: Cronologia și geografia represiunii comuniste: Recensământul populației concentraționare (2007); România în timpul războiului rece (2008); Sfârșiți odată cu trecutul negru (2010); Morți fără morminte în Bărăgan (2011); Cartea morților (2013). Cea mai importantă contribuție a sa este probabil estimarea numărului total al victimelor comunismului românesc la circa două milioane. Proiectul ”Recensământul populației concentraționare. 1945-1989,” pe care l-a coordonat, s-a bazat pe studiul statistic a 86.000 fișe de încarcerare ale deținuților politici. Banca de date, completată și folosită de-a lungul întregii perioade de realizare a Memorialului, mai cuprinde cca 10.000 certificate de deces în închisori și lagăre și cca 17.000 decrete de grațiere. Rusan a fost și membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006). În cadrul Raportului Comisiei a scris capitolele ”Cronologia și geografia represiunii comuniste” și ”Recensământul populației concentraționare. 1945-1989,” care au apărut și separat în mai-sus menționatul volum cu același titlu de la Editura Fundația Academia Civică, colecția ”Ora de istorie,” (2007).
Rusan a avut un rol decisiv în conceperea și coordonarea programului editorial al Fundației Academia Civică. A realizat 7 colecții distincte, la care se adaugă cărți publicate și în afara colecțiilor, peste 120 titluri de carte și peste 45.000 de pagini. Cele 10 simpozioane internaționale de la Memorialul Sighet au generat seria ”Analele Sighet,” care a constituit o sursă de primă importanță în constituirea și organizarea colecției muzeale de la Sighet prin cele zece volume cu peste 7300 de pagini (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/analele-sighet/). O a doua colecție importantă și cu o durată lungă de viață s-a născut după cîțiva ani sub numele de ”Biblioteca Sighet.” Această serie, care numără peste 20 de titluri, include fie antologii tematice, fie cărți cu unul sau cu doi autori. ”S-a născut,” relatează Romulus Rusan, ”din sugestiile și colaborările lor, ale oaspeților noștri cunoscuți și, mai degrabă, necunoscuți, care ne căutau, ne dădeau idei, manuscrise, biografii.” Aici se regăsesc, de altfel, cărți care poată semnături internaționale prestigioase, precum Dennis Deletant sau Thiery Wolton (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/biblioteca-sighet/). O a treia serie a direcției editoriale a Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului este intitulată ”Documente,” și cuprinde peste zece volume care au rolul de a completa studiile, reportajele politice, memoriile și monografiile care s-au tipărit în colecția ”Biblioteca Sighet.” Potrivit lui Rusan, cărțile din seria ”Documente” se focalizează asupra actelor ”ce reușiseră să scape din nemărturisita, dar reala cenzură a arhivelor”(http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/documente/). ”Ora de istorie” este o altă colecție inițiată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului sub conducerea lui Rusan. Ea se adresează în mod prioritar tinerilor. Pe de o parte, menționa Romulus Rusan, inițierea unei asemenea colecții se baza pe observația că ”pregătirea istorică a scăzut de la an la an, pe măsură ce curricula s-a degradat, impunînd niște manuale inutil de sterile”. Pe de altă parte, spunea același Romulus Rusan, ”prin cronologiile și textele sumare, dar pline de informație, aceste cărți oferă elevilor de azi un minim de cunoștințe de istorie recentă (care este binevenită uneori chiar părinților)” (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/ora-de-istorie/). Alături de aceste colecții cu mai multe titluri, există și altele, sub aceeași tutelă a centrului și coordonare a lui Rusan, dar de dimensiuni ceva mai mici: ”Interval,” ”Viața cotidiană,” ”Comemorări” și ”Multimedia”. De asemenea, la Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului există o mică bibliotecă alcătuită din cărți care sunt ”în afara colecțiilor”, cu titluri semnate, între alții, de Dennis Deletant, Corneliu Coposu, Vladimir Bukovski. ”Capodopera acestei secțiuni este monumentalul tom Cartea Morților (880 de pagini), prima listă cu zeci de mii de jertfe umane din perioada postbelică, argumentată cu un minuțios studiu introductiv”, menționează Romulus Rusan.
Început ca un departament de istorie orală, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului a individualizat această direcție de cercetare și în cadrul unei colecții de carte distincte, intitulată chiar ”Istorie orală.” Este, menționează Romulus Rusan, ”cea mai productivă colecție, ea reușind să fructifice epic și tematic miile de ore de înregistrări din primii ani, precum și conferințele și dezbaterile, fermecătoare prin inocența lor, dintre profesori și elevi, la Școlile de Vară începute în 1998. Întrucît baza de documente, scrise și audio, care se regăsesc în patrimoniul Fundației Academia Civică este una uriașă, e previzibil că în această colecție vom avea multe titluri de-acum înainte” (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/istorie-orala/). De fapt, remarcabila arhivă de istorie orală realizată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului numără pînă acum aproximativ 3.600 de intrări/ înregistrări, însumînd mai bine de 6.400 de ore. Rusan este și editorul primului compendiu de istorie orală al perioadei 1944-1989, cu peste 600 de autori. În plus, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului pe care l-a coordonat a adunat o arhivă cu peste 10.000 de fotografii, acestea fiind atît alb-negru, cît și color, în format clasic și, parțial, în format digital. Arhiva de documente a aceluiași centru numără 1.540 de dosare (cu peste 20.000 de pagini în total), precum și 11.700 de pagini cu extrasele de la starea civilă (pentru cei care au murit). De asemenea, tot aici se află și aproximativ 93.000 de fișe de încarcerare.
Pe scurt, Romulus Rusan a fost una dintre personalitățile românești care a militat cu cea mai mare consevență pentru întreținerea unei memorii vii a comunismului și, mai ales, a numeroaselor victime ale acestuia. ”Un asemenea simț al sacrificiului ar putea fi considerat utopic, dacă istoria s-ar sfîrși în zilele noastre tulburi și desfigurate de oportunism. Din fericire, istoria nu se oprește niciodată în mlaștini, ci țintește spre culmi. Și tot ce poate părea inutil – sacrificiul, onoarea, verticalitatea caracterului – rămâne în patrimoniul speranței”, spunea, enunțînd și o profesiune de credință, Romulus Rusan. Făcînd o comparație între rolurile jucate de ei doi, Ana Blandiana își amintește astfel de soțul ei dispărut: ”Eu am fost un fel de purtător de cuvînt, imaginea acestei instituții, trebuia să fac rost de bani, să fac așa încît imaginea Memorialului să crească poate chiar mai repede decît Memorialul, pentru ca să devină un punct de sprijin. Și, legat de aceasta, vreau neapărat să spun că am fost extraordinar de impresionată să descopăr ceva foarte special, după moartea soțului meu. Eu întotdeauna am avut un fel de remușcare pentru că mi se părea că, din cauza mea, soțul meu nu se vedea destul. Și, într-o oarecare măsură, era chiar adevărat. Și abia cînd a murit, am descoperit că se vedea, că era vizibil în spațiul public ceea ce făcea. Așa cum au scris cam toți după ce a murit, a fost o dovadă că și-au dat seama că el fusese omul care crease lucrurile la Sighet. Despre mine, da, se vorbea, pentru că eu vorbeam. Dar conținutul el l-a creat, în mod fundamental. Iar fiecare sală era rodul unor cercetări care nu existaseră. Și el este decisiv în legătură cu toate acestea.”
-
Adresa:
- București, România
Hedwig Ulrike Ruşdea (născută Weindel) a fost un specialist în tehnica morilor preindustriale, care s-a afirmat în cadrul Muzeului ASTRA prin identificarea, cercetarea şi salvarea a numeroase mori de vânt din Dobrogea, care au fost reasamblate în expoziţia în aer liber a muzeului în anii 1960–1970. Ulrike Hedwig Ruşdea s-a născut în 20 iunie 1924 la Sibiu într-o familie de intelectuali saşi; părinţii ei erau doctori şi cercetători în domeniul ştiinţelor naturii. După absolvirea Liceului de fete din Sibiu în anul 1943, Ruşdea a început studiile la Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj. În 1947, a renunţat la medicină pentru a studia germanistica la aceeaşi universitate. În 1951, şi-a finalizat studiile la Universitatea din Bucureşti deoarece secţia de germanistică din Cluj se închisese între timp. Între anii 1955–1957, a lucrat la redacţia ziarului oficial de limbă germană din România Neuer Weg. În 1953, s-a căsătorit cu doctorul Dan Ruşdea. În perioada 1958–1961, a colaborat cu cercetători de la Academia Română, filiala Sibiu, în cadrul proiectului Dicţionarului Graiurilor Săseşti (Siebenbürgisch–Sächsischen Wörterbuch), iar în mai 1962, s-a angajat la Muzeul Brukenthal, unde a luat parte la crearea în 1963 a Muzeului Tehnicii Populare, sub coordonarea lui Cornel Irimie. A făcut parte din echipele Muzeului Tehnicii Populare care au întreprins numeroase cercetări de teren. S-a specializat în civilizaţia morilor de vânt din Dobrogea. Sub coordonarea sa au fost salvate şi aduse în muzeu cinci mori de vânt din judeţul Tulcea. Activitatea sa în domeniul cercetării morilor de vânt din România din perspectivă comparativă a fost răsplătită cu recunoaşterea internaţională. Hedwig Ruşdea a participat alături de Cornel Irimie (directorul Muzeului Tehnicii Populare) la al doilea Simpozion Internaţional de Mulinologie de la Copenhaga din 1969. Ulterior, a fost invitată la numeroase conferinţe internaţionale pe această temă. Și-a folosit experienţa de la Muzeul Tehnicii Populare pentru a face Heimatmuseum (Muzeul Săsesc al Transilvaniei) de la Michelsberg (Cisnădioara) în 1971. În 1987, ca urmare a limitării de către autorităţi a călătoriilor sale în Occident şi a lipsurilor generalizate din ţară, Ruşdea a decis să emigreze în Germania, unde a continuat cercetările în mulinologie. A murit la 18 februarie 2009 la Heidelberg.
Prin realizările sale, Hedwig Ruşdea a fost unul dintre cei mai importanţi etnografi ai Muzeului Tehnicii Populare din Sibiu. Aceasta s-a remarcat prin salvarea unor piese de patrimoniu care altfel ar fi fost distruse de politicile de modernizare a agriculturii implementate de regimul comunist. Ea a realizat, de asemenea, cercetări etnografice în satele de unde a achiţionat artefactele tehnicii populare, aflate astăzi în custodia Muzeului ASTRA. Aceste cercetări reprezintă surse valoroase de informaţii pentru cunoaşterea societăţii rurale din Dobrogea şi a efectelor politicilor de modernizare a agriculturii asupra patrimoniului cultural al regiunii.
-
Adresa:
- Sibiu, Romania
Eginald Schlattner (n. 1933) este scriitor de limbă germană din România şi pastor luteran în comuna Roşia (judeţul Sibiu). A fost închis în perioada comunistă pentru scrierile sale şi pentru activitatea în cadrul unui cerc literar de limbă germană care deranja autorităţile comuniste deoarece reprezenta un mediu cultural alternativ la cel oficial. După 1989, Eginald Schlattner a publicat mai multe volume inspirate de propria experienţă de viaţă, cărţi care au înregistrat un succes remarcabil în spaţiul germanofon şi apoi în România. Născut în Arad într-o familie de saşi din clasa de mijloc, Eginald Schlattner şi-a petrecut copilăria la Făgăraş. Mediul multicultural al acestui mic oraş din Transilvania îi va inspira mai târziu opera literară. În ianuarie 1945, tatăl său s-a numărat printre membrii minorităţii germane din România care au fost deportaţi în URSS. Deşi şi-a început studiile în domeniul teologiei la Institutul Protestant din Cluj (1952-1953), Eginald Schlattner a decis să renunţe la acestea şi a ales să studieze hidrologia (1953–1957). A debutat în literatură cu nuvela “Gediegenes Erz” (Minereu solid). Pentru manuscrisul acesteia, autorul primise în aprilie 1956 un premiu literar din partea Neuer Weg, ziarul oficial de limbă germană din România. Această nuvelă a atras atenţia Securităţii în contextul creat de Revoluţia Maghiară din 1956, deoarece textul ei a fost citit în cadrul unei întâlniri a unor tineri saşi din Braşov din toamna anului 1956. Ca urmare, Eginald Schlattner a intrat sub supravegherea atentă a Securităţii, care l-a arestat în 1957, înainte de a-şi termina studiile. Manuscrisele, corespondenţa şi o parte a bibliotecii au fost confiscate de Securitate, iar Eginald Schlattner a fost supus unor interogatorii brutale. O serie de declaraţii obţinute în timpul acestor interogatorii au fost utilizate de Securitate pentru a acuza alţi scriitori de limbă germană, Eginald Schlattner fiind folosit ca martor al acuzării în Procesul Scriitorilor Germani care a avut loc la Braşov în septembrie 1959. Separat de aceştia, Eginald Schlattner a fost condamnat şi el în 1959 la 2 ani de închisoare, însă pedeapsa a fost compensată cu cei doi ani deja petrecuţi în închisoare. Astfel, rolul său în Procesul Scriitorilor continuă să fie un subiect controversat, mai ales în rândul membrilor comunităţii germanilor din România. După eliberare, a lucrat ca muncitor necalificat, reuşind abia în 1969 să îşi reia studiile în hidrologie. Ulterior finalizării acestor studii a lucrat ca inginer până în 1973. Mai târziu a reluat şi studiile în teologie, pe care le-a terminat în 1978. A activat ca pastor luteran în satul Roşia (judeţul Sibiu) şi ca pastor de penitenciar. După eliberare, a fost în mod constant ţinut sub urmărire de către Securitate până în 1989. Raporturile complicate ale lui Eginald Schlattner cu Securitatea au făcut din el un caz în dezbaterea publică despre dificultatea de a face o distincţie clară între victime şi colaboratori în regimurile comuniste. După căderea regimului comunist din România, Eginald Schlattner a ieşit în evidenţă prin publicarea unor romane inspirate de propriile experienţe de viaţă la editura Paul Zsolnay din Viena: Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) în 1998, Rote Handschuhe (Mănuşile roşii) în 2000 şi Das Klavier im Nebel (Pianul în ceaţă) în 2005. Notorietatea internaţională i-a adus recunoaşterea literară şi în ţara natală, devenind în 2002 ambasador cultural al României.
-
Adresa:
- Roșia, Romania 557210
Günther Schuller (născut la 10 octombrie 1904 la Braşov – decedat la 14 iulie 1995 la Braşov) a fost fiul arhitectului Albert Schuller (1877–1948), cunoscut ca arhitectul Jugendstil–ului în sudul Transilvaniei. Günther Schuller a urmat liceul Honterus din Braşov, după care, între anii 1923–1929, a studiat arhitectura la Școala Tehnică Superioară din München (Technischen Hochschule München). După ce și-a terminat studiile, a activat în biroul de arhitectură din Brașov al tatălui său. În perioada 1945–1948, a luat parte la Al Doilea Război Mondial, iar în perioada 1945–1948 a fost deportat în URSS, asemeni unei largi părți din populația activă din cadrul minorității germane din România. Acţiunea de deportare a fost legitimată de autorităţile sovietice şi române pe baza “asimilării etnicilor germani din România naţiunii germane” şi a considerării lor ca vinovaţi “pentru pierderile materiale şi umane” suferite în război de Uniunea Sovietică (Baier 1994). Din cauza unui accident de muncă din lagărul din Ucraina unde a fost deportat, Schuller și-a pierdut brațul drept. În ciuda acestui handicap fizic, Günther Schuller a practicat în continuare arhitectura, afirmându-se ca restaurator și istoric al monumentelor istorice din Brașov.
După 1948, Günther Schuller și-a dedicat cea mai mare parte a activității sale studierii și protejării patrimoniului istoric al Brașovului. După revenirea din deportare, s-a implicat în mai multe șantiere de restaurare a unor clădiri de patrimoniu. A coordonat în anii 1960–1970 șantierul de restaurare al Kaufhaus (Casa Negustorilor, cunoscută şi sub numele de Casa Hirscher), pe cele ale Turnului Alb, Turnului Negru și Porţii Ecaterina. Ca recunoaștere din partea autorităţilor a meritelor sale, între anii 1963 și 1968, acesta a fost numit şef de departament la Direcţia pentru Sistematizare, Arhitectură şi Proiectare a Clădirilor, instituţie care administra la nivel regional activităţile de urbanism şi arhitectură. După cutremurul din 1977, Schuller s-a concentrat pe cercetarea problemelor cauzate de acesta la edificiile istorice din Brașov, precum și la identificarea unor soluţii pentru remedierea lor.
Cel mai important proiect de restaurare în care arhitectul Günther Schuller a fost implicat a fost restaurarea Bisericii Negre, monument faţă de care acesta a dovedit un atașament aparte. Schuller s-a implicat în această iniţiativă încă din anii 1930 în cadrul campaniei inițiate de elita sașilor din Brașov pentru adunarea de fonduri pentru restaurarea Bisericii Negre intitulat Für unsere Schwarze Kirche (Pentru a noastră Biserică Neagră). Ulterior, a participat la lucrările de restaurare din perioadele 1968–1978 și 1981–1995 în diferite moduri. S-a implicat în luarea deciziilor cheie privind aspectele tehnice ale renovării și a furnizat numeroase documentaţii istorice sau cu caracter tehnic, utilizate de către arhitecţii și inginerii implicaţi în proiect. A supravegheat atent evoluţia șantierului, din dorinţa ca lucrările să nu afecteze autenticitatea monumentului. În procesul de supraveghere a lucrărilor a realizat numeroase fotografii, pe baza cărora se pot reconstitui astăzi etapele și metodele tehnice folosite în diferite epoci ale şantierului. De asemenea, Schuller, care a fost și pictor, a realizat o serie de acuarele cu monumente ale Braşovului. Unele reproduceri după acestea au fost comercializate de parohia locală în scopul obţinerii de bani pentru lucrările de restaurare.
Schuller a susţinut protejarea patrimoniului istoric şi prin activitatea sa publicistică privind istoria monumentelor Brașovului. Prin articolele sale numeroase din presă, acesta a educat comunitatea locală în spiritul protejării acestui patrimoniu al oraşului. La sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, aceste articole veneau în contradicţie cu politica regimului Ceaușescu de neglijare a protecţiei patrimoniului istoric, după intensificarea procesului de aşa-zisă “sistematizare urbană”. Acest proces a fost bazat pe o politică implementată de regimul Ceauşescu în anii 1970 şi 1980, care a inclus demolarea unor arii întinse din centrele istorice ale oraşelor României, în principal al celor din Vechiul Regat, care nu aveau o structură urbană bine definită, și doar într-o mică măsură al celor din Transilvania și Banat, în scopul construirii unor noi centre, denumite în discursul epocii “centre civice” (Zahariade 2011, 37–40).
După 1989, Schuller s-a implicat în societatea civilă şi a devenit un susţinător al cauzei foştilor deportaţi în Uniunea Sovietică. Acesta a fost preşedintele Asociaţiei persoanelor deportate în URSS din judeţul Braşov și s-a implicat în obţinerea de reparaţii pentru victimele deportării. Pentru întreaga sa activitate culturală și în mod special pentru realizările sale în domeniul protecţiei patrimoniului Transilvaniei, Günther Schuller a primit în anul 1983 premiul Herder din partea Freiherr-vom-Stein-Stiftung din Republica Federală Germania.
-
Adresa:
- Brașov, Romania