Înainte de 1989, colecționarea afișelor nu era o activitate interzisă, nici măcar una tolerată, ci era o activitate marginală care se desfășura în afara circuitului oficial al spectacolelor. În comunism nu existau canale oficiale prin care se puteau obține afișele spectacolelor, spre exemplu, prin cumpărare dintr-o librărie sau dintr-un anticariat, pentru că afișele erau tipărite doar în scop utilitar, pentru a fi postate în locurile special amenajate. Sălile de spectacole le foloseau pentru a anunța un eveniment, iar apoi le aruncau pentru că nu aveau cum să le comercializeze deoarece nu existau magazine specializate afiliate acestor săli, ci numai case de bilete. Prin urmare, colecționarea afișelor era o activitate care nu se putea susține fără existența pieței negre și a unei rețele informale de pasionați pentru muzica considerată alternativă în raport cu așa-numitele ”Teze din iulie 1971.” În iulie 1971, secretarul general al PCR a condamnat servilismul față de modelele culturale occidentale, sau – în cuvintele lui Ceaușescu – orice ”ploconire față de tot ceea ce este străin, și mai cu seamă față de ceea ce este produs în Occident.”(Ceaușescu 1971, 48-49). Discursul lui Ceauşescu a rămas un reper important al comunismului din România pentru că efectul lui pe termen lung a fost izolarea culturii române față de sursele de inspirație occidentală, care i-au impulsionat dezvoltarea începând din secolul al XIX-lea. (C. Petrescu 2008). Dintre genurile muzicale considerate alternative unele erau totuși îngăduite în spațiul public. După cum ne-o arată și afișele din acea vreme, genuri muzicale precum jazz, rock și folk făceau parte din această categorie tolerată de regimul comunist, probabil pentru a oferi o tinerilor un cadru de manifestare a non-conformismului specific vârstei, prin care puteau fi în același timp controlați. Interesant de remarcat este că, dintre cele trei genuri, muzica folk a fost cea care s-a pretat cel mai bine a fi păstrată în formă, dar fundamental modificată în esență. Dintr-o muzică anti-sistem și anti-război a generației 1968, a fost autohtonizată în contextul românesc în genul etno-folk pentru a deveni în final o muzică a ”tineretului revoluționar,” remorcată de la jumătatea anilor 1970 la aparatul de propagandă al regimului comunist prin intermediul așa-numitului ”Cenaclu Flacăra” (Ionescu 2016). Din păcate, mulți dintre tinerii de-atunci nu au sesizat această schimbare treptată și au continuat să perceapă această muzică drept una care se adresează generației lor, dar care era alternativă numai în raport cu muzica ascultată de generația părinților lor. În timp ce unii tineri nu erau capabili să discearnă între muzica aparent non-conformistă, dar în realitate susținută neoficial de regim, au existat destui tineri pe care pasiunea pentru muzică i-a condus către nonconformism, la distanțarea de tot ceea ce era promovat oficial și chiar către o atitudine critică față de regimul comunist. Colecționarea afișelor pentru spectacolele de jazz, folk și rock era o formă de a opta pentru tot ceea ce se petrecea în zona gri a activităților non-conformiste tolerate. Asemenea colecții nu aveau, nici pe vremea aceea si nici astăzi, vreo valoare artistică, pentru că erau mai degrabă anoste, includeau mai mult texte informative și nu necesitau talente deosebite din partea celor care le desenau. De fapt, autorii acestor postere au rămas necunoscuți. Înainte de 1989, principala valoare a acestor postere sub un regim care controla strict și limita masiv circulația informației era în primul rând informativă. Astăzi aceste postere au o mare valoare istorică pentru reconstruirea subculturilor muzicale alternative din timpul regimului comunist din România.
Pasiunea pentru muzică este cea care a declanșat pasiunea de a colecționa afișe de la și despre concertele formațiilor și interpreților de rock, folk și jazz, după cum rememorează Mihai Manea resorturile care au stat la baza colecție sale: ”Învățătoarea pe care am avut-o în clasele primare a avut, și într-un sens muzical, o influență extraordinar de mare asupra mea. Avea obiceiul, ieșit din comun în perioada aceea, într-o vreme în care lucrurile erau foarte rigide în sistemul de învățămînt, să vină cu un pick-up și să pună muzică în timpul orelor de curs. Ne punea diverse discuri, ne vorbea despre despre muzică – de bună seamă că muzica era și la dumneaei între marile pasiuni. Ne-a dus și pe la Operă; am văzut ”Ofelia,” am văzut ”Spărgătorul de nuci” în acea perioadă. Am ascultat la școală, și am fost un mare norocos din acest punct de vedere, așa cum aveam să îmi dau seama mai apoi, zeci de discuri – cu muzică clasică (foarte muultă), cu rock, cu folk. Ei bine, insistența învățătoarei mele a aprins ceva în mine; ceva care, în mod poate subtil, dar insistent, avea să îmi marcheze viața și parcursul profesional. Pentru că, mai apoi, foarte multe lucruri aveau să fie legate, în viața mea, de muzică ... Am prins, în felul acesta, gustul muzicii,” concluzionează Mihai Manea amintirile sale legate de impactul extraordinar pe care l-au avut orele de muzică din școala primară, derulate în condiții destul de neobișnuite pentru regulile de funcționare ale sistemului educațional din timpul regimului comunist.
Următorul pas a fost să-și dezvolte singur această pasiune, care apoi l-a condus către ideea colecționării afișelor: ” Și, după aceea, am început să mă duc singur; am început să caut muzică, să vreau să ascult cât mai multă și mai diversă. Am început să merg singur la concerte. Și atunci au început să apară și primele afișe în viața mea și în camera mea.” Altfel spus, pasiunea pentru muzică a tânărului Mihai Manea a evoluat în așa fel încât muzica în sine a devenit doar o parte a ritualului asociat unui concert. Din simplu spectator, a devenit un spectator angajat, care dorea să afle mai multe despre cei care veneau pe scenă, așa că a început să intre în culise, ceea ce a deschis pentru el accesul spre un nou univers și dorința de a conserva memoria fiecărui eveniment muzical la care a participat. ”La început mai timid, dar apoi ca și cum ar fi fost ceva firesc, am îndrăznit să merg și în culisele spectacolelor – cel puțin, atât cât reușeam eu să merg și cât mi se dădea voie. De fapt, încercând să ajung și în culisele spectacolelor, doream să fiu cât mai aproape de tot ce era acel spectacol, vroiam să știu cum se face muzica și dincolo de ceea ce urma să văd sau de ceea ce văzusem pe scenă. Și așa am început să am afișe: cerând, efectiv cerând să am și eu un afiș de la un spectacol sau altul. Și am început să strâng: un afiș sau două de la un concert; un afiș, două de la altul. Le luam și, la început, le puneam pe perete”.
În privința modului în care s-a născut și dezvoltat colecția sa, Mihai Manea își amintește că totul a început fără un plan clar de a constitui o arhivă, care a crescut însă pe nesimțite până când i-a trezit pasiunea de colecționar. Primele afișe au intrat în colecția sa perioada în care acesta se afla la școala gimnazială, în perioada de adolescență, atunci când avea 14-15 ani, respectiv în anii 1969-1970. ”Atunci a început nebunia aceasta – de a strânge pur și simplu afișe; cât mai multe.” Cu timpul, numărul acestor afișe a crescut, așa încât prezența lor pe pereții camerei de adolescent a lui Mihai Manea a devenit sezonieră. Acumularea afișelor dincolo de spațiul expozițional oferit de pereții propriei camere a creat premisele colecționării sistematice, ordonării colecției și organizării spațiului de depozitare. ”Și afișele acestea au început să se adune pentru că, de fapt, după ce veneau afișele noi, pe cele pe care le dezlipeam de pe perete nu le aruncam. Le puneam în cutii, frumos aranjate și așa au început să se tot adune.” Numărul afișelor adunate în colecția lui Mihai Manea era de câteva zeci pe an. ”Normal, de la an la an, numărul lor varia; fie pentru că se întâmpla ca într-un an să fie mai puține spectacole la ale căror afișe aveam acces, fie pentru că unele spectacole se repetau,” spune proprietarul colecției. Reflectând mai departe asupra modului în care s-a născut pe nesimțite colecția sa, mai adaugă: ”După un timp, ele au început să arate ca fiind o colecție, dar eu nu am început să le strâng gândind că aș putea să am o asemenea arhivă. Pur și simplu, am început să le strâng și ele s-au tot adunat și adunat. Au devenit, de la sine aș zice, o colecție, o arhivă simbolică a ceea ce a fost, parțial, dimensiunea muzicală a acelor vremuri.”
Una dintre mizele pentru care aceste afișe au început să se adune în casa lui Mihai Manea era strict informativă. În condițiile în care în România comunistă nu existau baze de date sau enciclopedii cu formații de muzică, afișele reprezentau o sursă gratuită de documentare din acele timpuri. Spre exemplu, componența acestor formații reprezenta un tip de informație care circula mai ales informal, iar formal doar pe coperțile discurilor de vinil ale respectivelor formații. ”Mai ales pe afișele mai vechi, pe acelea care datează de la începutul activității mele de strângător de afișe, și mai cu seamă pe afișele trupelor de rock, apăreau și alte informații: bunăoară, cele cu privire la componența trupelor de la acea vreme. Or, pentru anii aceia, când informațiile erau destul de greu accesibile, ce era acolo, pe acele afișe, însemna ceva. Știai cine sunt oamenii care cântă rock, erai, cum se spune, la zi. În plus, așa cum alții – dar nu în România – aveau pe pereți postere, eu aveam afișe. Era, la început, o pasiune de tânăr, de adolescent care iubea la nebunie muzica.” Între anii 1970-1980, au fost destul de multe concerte de muzică în România, menționează Mihai Manea. El indică momentul 1977 ca fiind unul de cotitură pentru istoria socială a concertelor de muzică – mai ales a celor de rock și de jazz. În medie, până în 1977, în colecția lui Mihai Manea intrau aproximativ 20 de afișe pe an. După acest an și până în 1989, restricțiile și formulele de control au devenit mai drastice, ceea ce înseamnă că și concertele muzică au ajuns să fie mai puține, iar numărul de afișe care intrau anual în această colecție a scăzut corespunzător: ”Poate 10, poate 15 pe an, cel mult”, spune Mihai Manea.
Sursele de proveniență ale afișelor de la concertele de muzică din perioada comunistă aflate în posesia lui Mihai Manea erau diverse. Cele mai multe, spune colecționarul, erau luate direct de la casele de bilete sau de la producătorii și organizatorii de spectacole: ”Nu se vindeau, desigur, la casele de bilete. Dar, cu timpul, se construiau niște obișnuințe și niște relații și ajunsesem să merg și să le cer pur și simplu dublurile. De regulă, le și primeam.” O altă sursă pentru aprovizionarea cu afișe la care apela Mihai Manea erau lipitorii de afișe: ”Am cultivat și aici câteva relații și, adesea, se întâmpla că oamenii care lipeau afișele pe zidurile special amenajate pentru așa ceva, mai găseau câte unul-două și pentru mine.” Câteodată, mai spune Mihai Marea, ”le luam direct de pe panouri; nu erau fixate, unele, chiar foarte bine și, dacă știai cum să faci și aveai răbdare, puteai să dezlipești, fără mari pagube, câte un afiș. Era, țin minte, o soluție făcută din făină, apă și cu puțină sodă caustică și, dacă te nimereai chiar când fuseseră proaspăt lipite, le puteai da jos de pe perete relativ repede.” De asemenea, unele dintre afișe au fost pur și simplu cumpărate, de pe ceea ce astăzi s-ar putea numi piața neagră a economiei alternative. ”Cumpărai afișe de acolo, dar nu numai afișe,” menționează Mihai Manea. Și adaugă: ”Nu costau mult, era vorba de câțiva lei, dar marfa era destul de rară, pentru că nu se tipăreau multe afișe, iar cei care le făceau erau de regulă foarte atenți controlați. Dar, din acele locuri unde cumpăram sau dădeam la schimb afișe de concerte muzicale, luam multe altele: discuri, viniluri mai ales, uneori și casete.”
Povestea locurilor în care se întâlneau pentru schimb și vânzare cei care colecționau sau tranzacționau obiecte precum discurile sau (mai rar) afișele este ea însăși fascinantă. După cum povestește Mihai Manea: ”Era ca un fel de bursă, dar primitivă desigur. Pentru că nu era nimic amenajat de fapt, noi ne întâlneam pe stradă. Cel mai adesea ne întâlneau în fața magazinului Muzica din București – pe trotuarele care se întindeau la câțiva zeci de metri de fațada clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Nu era nici o disidență; tot ceea ce vroiam noi era să avem muzică, cât mai multă muzică și cât mai la zi, mai nouă. Miliția venea uneori peste noi și ne spărgea grupul care apuca uneori să se strângă și să fie destul de mare. Și atunci mergeam o stradă, două mai jos, în spatele Bisericii Krețulescu sau în zona din fața Sălii Palatului.” Acest ”ritual” neobișnuit se întâmpla, de regulă, cu frecvență săptămânală: în fiecare zi de joi a fiecărei săptămâni. ”Veneam 10, 20, uneori chiar și 30 de oameni, tineri majoritatea, ne cunoșteam unii cu alții. Avem discuri sub braț sau în plase, le vindeam sau le schimbam, cumpăram altele. Discuri, afișe, casete. Schimbam, cumpăram și vindeam muzică; dar și vorbeam despre muzică. Și apoi plecam mai departe, acasă sau la cluburi sau la radio. Căci erau printre noi și oameni-vedetă ai timpului, oameni cu mare expunere la radio. Florian Pittiș, spre exemplu; un om care a făcut foarte multe pentru muzica de calitate și înainte de 1989. Vorbeam multe despre muzică acolo, am aflat multe informații și, la rândul meu, am dat multe informații. Era un fel de talk-show în stradă, de dezbateri live.”
Pentru un pasionat de muzică, așa cum devenise Mihai Manea, colecția de afișe de la concertele muzicale reprezenta sursă de informații muzicale tot mai semnificativă pentru activitatea sa curentă de amator, iar apoi de profesionist. Cu ajutorul afișelor, dar și cu ajutorul articolelor cu specific muzical din ziarele și revistele de la acea vreme, Mihai Manea data diverse evenimente muzicale și naviga tot mai ușor în lumea tinerilor pasionați de muzică de atunci. Aceste informații au devenit esențiale după terminarea liceului, când o bună parte a activității sale profesionale s-a desfășurat într-o strânsă legătură cu diversele stiluri și genuri muzicale. A început în calitate de voluntar, de ”om din spatele concertelor,” să se implice în rezolvarea unor probleme mai ales de ordin tehnic, iar mai apoi chiar în organizarea de spectacole muzicale. Din 1978, Mihai Manea a devenit coordonator al activităților de discotecă pentru tineri, iar din 1982 a jucat și un rol pe scenă, de solist al trupei de rock Barock Group, pe care tot el a înființat-o. Astfel Mihai Manea și-a convertit în mai multe direcții pasiunea pentru muzică deschisă de învățătoarea sa, continuată și consolidată cu vizionarea de spectacole, iar apoi prin colecționarea de afișe de la concertele muzicale. ”Cele 80-100 de afișe pe care le mai păstrez și astăzi sunt, cum vă spuneam, și despre mine, despre pasiunea mea,” subliniază posesorul acestei colecții.
În sfârșit, Mihai Manea menționează și insistă asupra unei nuanțe care are legătură și cu afișele de la concertele muzicale, dar și cu atitudinea autorităților față de muzică, mai ales față de acele specii muzicale care nu erau neapărat ”aliniate” la logica de funcționare a regimului comunist – cu precădere muzica rock, dar și jazz. El spune că marile spectacole, cele de la care încă deține câteva zeci bune de afișe de concert, erau, toate, aprobate de regim. ”La ele trebuia să te duci. Și ele aveau afișe. Chiar dacă muzica de acolo nu era în totalitate ”pe linie,” se permitea. Era și un fel a ține sub control un fenomen care avea legătură, fără îndoială, cu o anume revoltă tinerească.” La alte spectacole însă nu existau afișe, precizează Mihai Manea. ”Este vorba despre spectacolele care se țineau în cluburi. Așa cum a fost cazul cu numeroasele concerte care au avut loc în Club A, faimos în București în vremea comunismului. Acestea nu aveau afișe. Iar la intrare erau mereu, și foarte atenți, cei de la miliție. Știam că la cluburi cântă artiști mari și poate chiar problematici pentru comunism, dar nu în mod public, nu din anunțuri. Aflam despre acestea din vorbă în vorbă, din om în om. Ei bine, dacă ar fi fost afișe pentru așa ceva, pesemne că acestea ar fi fost cel puțin la fel de prețioase cum sunt cele pe care le am acum. Fiindcă la aceste concerte, lucrurile erau spuse mai direct, mai frontal.” Prin urmare, concertele tolerate oficial aveau loc în săli de spectacol, aveau afișe și astfel memoria lor a fost conservată prin colecții precum cea a lui Mihai Manea. Concertele tolerate neoficial aveau loc în cluburi, nu au lăsat nicio urmă materială pentru că nu au avut afișe, dar memoria lor a fost păstrată de unii dintre participanți și transmisă prin interviuri și publicații generațiilor următoare (Doru Ionescu 2011).