Éva Cseke-Gyimesi (Cluj, 11 septembrie 1945 – Cluj, 23 mai 2011) a fost o reputată lingvistă de etnie maghiară din România, profesor universitar, critic literar și scriitoare, care s-a remarcat ca apărător ferm al drepturilor minorității maghiare din Transilvania. În acest sens, aceasta afirma: „Am devenit conștientă de mine în maghiară – scria ea –, dar eu continui, de asemenea, destinul românului de pe Valea Mureșului, al germanului din Moravia și al evreului galițian: și ei au fost în minoritate.” Gyimesi a avut trei copii. Până în 1998 a fost căsătorită cu Péter Cseke, istoric literar. A reprezentat o figură emblematică a disidenței din România comunistă și a elitei publice după 1989. Urmându-și vocația, în profesia sa a folosit puterea cuvintelor profesorului pentru a vorbi și a acționa într-un mod diferit de cel cerut de discursul oficial. În activitatea sa de opoziție s-a bucurat de solidaritatea a numeroase organizații pentru drepturile omului, care au sprijinit-o public în străinătate. Până în cea de-a doua jumătate a anilor 1980, ea și alții care gândeau ca ea au beneficiat de protecția civilă a filialei maghiare a Comitetului Helsinki, a Amnesty International, a Fundației Maghiare pentru Drepturile Omului (Hungarian Human Rights Foundation), a secțiilor maghiară și română ale Radio Europa Liberă, a Radio Kossuth, precum și a numeroși colegi maghiari din Ungaria și din Vest, în special din mediile literare (Cs. Gyimesi 2009).
Și-a finalizat studiile în orașul natal. După ce a absolvit Școala nr. 14 de pe Strada Horea, cea de lângă sinagogă, între anii 1959 și 1963 a urmat școala gimnazială Brassai Sámuel. Între anii 1963 și 1968, a studiat la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB), Facultatea de Filologie, Catedra de Limba și literatura maghiară. Între 1968 și 1971, a lucrat ca preparator universitar la aceeaşi catedră a universităţii din Cluj. În 1973, i s-a oferit postul de asistent universitar la UBB, apoi a devenit lector, în 1977, după ce a obținut titlul de doctor. A susținut cursuri și seminarii de teorie literară, literatură maghiară din România, literatură maghiară a secolului al 20-lea, semiotică, stilistică, precum și de teoria și analiza dramaturgiei și a poeziei.
În tinerețe, a fost membru al Uniunii Tineretului Comunist, deoarece era obligatorie apartenența la această organizație în România. La sfârșitul anilor 1970, avansarea profesională îi cerea să devină membru de partid, care era o problemă de opțiune personală și, în același timp, de acceptare a ei de către organizația comunistă locală. Deși a cerut să devină membră a organizației de partid a universității, nu a fost acceptată deoarece erau prea mulți intelectuali în organizația universității și numai câțiva muncitori, personal TESA (tehnic, economic, de specialitate și administrativ). Mai târziu, a considerat ca pe un dar faptul că i-a fost refuzat statutul de membru de partid. La acel moment, promovarea la cele mai înalte grade universitare era condiționată nu de realizări profesionale, ci de statutul de membru de partid, așa încât Gyimesi a devenit profesor la UBB numai după Revoluția din 1989. Tot atunci a început să îndrume teze de doctorat și a fost membră în Senatul UBB. De asemenea, a predat retorică la Institutul Teologic Protestant din orașul său. În calitate de șef de catedră, a contribuit la construirea infrastructurii facultății și a favorizat dezvoltarea profesională a cadrelor didactice prin atragere de fonduri și management. Numele ei se leagă de crearea Colegiului Invizibil (Láthatatlan Kollégium) și a Colegiului Transsylvanicum din Cluj. Între 1994 și 1998, când s-a retras, Gyimesi a fost șefa Catedrei de literatură maghiară, Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai. Între 1997 și 2001, a primit și prestigioasa bursă Széchenyi pentru profesori, acordată de statul maghiar specialiștilor remarcabili din Ungaria și din țările vecine.
Gyimesi s-a ocupat de literatura maghiară contemporană începând din 1973. Cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne Perlă și nisip, o abordare critică a ideologiei transilvanismului, pe care a terminat-o în anii 1980, dar a publicat-o de-abia în 1992. În lucrările sale de teorie literară, a încercat să întărească legăturile dintre literatura maghiară din Transilvania și literatura contemporană universală, precum și tendințele artistice din Occident. A creat lucrări din toate genurile posibile (de la studii la eseuri, de la publicații la manifeste). Apartamentul ei din Cluj a găzduit o serie de ateliere intelectuale. Gyimesi a păstrat legătura cu prozatori, poeți, sociologi, ca moderator, animator și critic al vieții intelectuale locale, pentru care se simțea personal responsabilă. Ani de-a rândul a fost unul dintre cei mai populari lectori universitari. În anii 1980 s-a aflat în prima linie în studiul literaturii maghiare.
Deși activitatea ei de opoziție era cunoscută și înainte de 1989, activitatea publică mai semnificativă a venit după schimbarea regimului. A fost unul dintre fondatorii Uniunii Democratice a Maghiarilor din România (UDMR). La 24 decembrie 1989, ca membră a grupului de intelectuali democratici maghiari din Cluj, a participat la publicarea manifestului intitulat Hívó Szó (Chemarea). În aprilie 1990, a fost aleasă membră a Consiliului Național al Uniunii. Această funcție înaltă nu i-a schimbat atitudinea critică, deoarece nu a încetat să avertizeze împotriva greșelilor și defectelor politicii maghiare pentru drepturile minorităților din Transilvania. În 1992, s-a alăturat altor intelectuali în publicarea unei lucrări de dezbatere intitulată Invitație la dialog deschis. Documentul trage un semnal de alarmă asupra contradicțiilor din programul UDMR și asupra consecințelor unei politici conflictuale. Statutul ei de reprezentant al opoziției interne a generat conflicte în cadrul comunității, iar Gyimesi a devenit simbolul acestor conflicte. În 1994, a fost numită responsabilă pe probleme de educație în calitatea sa de vice-președinte al partidului. Pentru o scurtă perioadă, Gyimesi a fost o figură centrală a dezbaterilor în jurul ideii de creare a unei universități separate de limbă maghiară la Cluj. S-a opus vehement segregării voluntare a maghiarilor din Transilvania și a încurajat crearea unei rețele de instituții de învățământ superior competitive, care să poată fi adaptate atât sistemului românesc de educație, cât și valorilor internaționale. După ce a pierdut în fața majorității într-o dezbatere aprinsă despre viitorul învățământului superior maghiar din Transilvania, a fost marginalizată în cadrul partidului și s-a retras din politică devreme în 1995.
Ca scriitoare, a rămas activă până la sfârșitul vieții, exprimându-și părerile cu privire la toate aspectele vieții maghiarilor din Transilvania. În general, acestea au fost puncte de vedere specifice, susținute cu argumente. Opunându-se răspândirii unei politici publice maghiare radicale (anti-românească, naționalistă), s-a confruntat cu primarul anti-maghiar al Clujului, Gheorghe Funar, și cu naționalismul pe care o parte a populației locale românești continua să îl susțină. A rămas fidelă convingerilor sale și o susţinătoare a pacifismului. Gyimesi a primit premiul Asociației Presei Maghiare în onoarea lui Joseph Pulitzer, pentru publicațiile sale care abordau probleme din viața cotidiană. În afară de acestea, a fost membră a comitetului editorial al revistei literare NyIrK (Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények), precum și al revistei Korunk, și a jucat un rol crucial în alegerea titlului de Szabadság (Libertate) pentru ziarul local de limbă maghiară.
În concluzie, activitatea sa de dinainte de 1989 a fost mult mai puțin ambiguă, s-a bucurat de mult sprijin și a fost privită într-o lumină mai favorabilă decât activitatea ulterioară. Acest lucru se leagă de faptul că cei care și-au unit forțele pentru a se opune regimului înainte de 1989 au început să se fragmenteze după schimbarea regimului. Chiar și comunitatea intelectualilor maghiari din Transilvania, care o admirase și o protejase în vremurile ei eroice de rezistență solitară din anii 1980, a abandonat-o în anii 1990, atunci când viața ei publică și privată a fost chinuită de o dilemă existențială. Gyimesi a sfârșit prin a se sinucide în 2011. La înmormântarea sa – în cimitirul Házsongárdi –, nu au participat oficialități publice, dar studenții săi i-au adus un ultim omagiu. Aceştia au dus mai departe una dintre cele mai importante moșteniri lăsate de Gyimesi: curajul civic (Parászka 2011). Gyimesi reprezintă eroina tragică, a cărei moștenire intelectuală așteaptă încă o evaluare corectă și empatică.
În ceea ce privește propria-i evaluare a unei convingeri de o viață, Gyimesi s-a autodefinit ca o disidentă conform crezului binecunoscutului scriitor maghiar György Konrád. S-a considerat că făcând parte din rândul luptătorilor mai mult sau mai puțin singuratici, al oponenților care nu pot fi etichetați ca „inocenți”, „victime”, deoarece s-au angajat voluntar să apere o anumită viziune despre lume, credință, religie și și-au asumat consecințele opiniilor și acțiunilor lor: supravegherea, apelurile interceptate, perchezițiile la domiciliu, interzicerea publicării, măsuri disciplinare, concedierea din instituții și, în anumite cazuri, violența fizică și chiar închisoarea. A susținut, la fel ca Roy Medvedev, că „un disident este o persoană care nu este de acord cu fundamentele ideologice, politice, economice și morale ale unei anumite societăți, și care nu numai că are păreri diferite, dar le exprimă și public, adică nu numai în familie sau printre prietenii apropiați.” Autoarea credea că cel mai important lucru pe care îl pot obține disidenții este să atragă permanent atenția asupra încălcărilor drepturilor omului într-o dictatură (Cs. Gyimesi 2009).
A considerat cultura și libertatea de exprimare un „plus indispensabil.” A fost de părere că arta și literatura sunt necesare în România nu pentru că pot înlocui nevoi de bază. Deşi cultura sau acea parte a culturii în care era implicată Gyimesi este întotdeauna un plus, din punctul de vedere al libertății și demnității umane, acest plus este indispensabil precum „pâinea,” credea ea cu tărie. Pentru Gyimesi, acest paradox – “plus indispensabil”— a transmis întotdeauna convingerea că este ceva la care nu se poate renunța. Nu ar trebui niciodată să ne mulțumim numai cu minimul existențial, nici chiar sub o dictatură, își amintește István Berszán despre cele mai ferme convingeri ale lui Gyimesi.
Autoarea și-a publicat textul de critică împotriva sistemului în volumul din 1993 Honvágy a hazában: Cikkek, tanulmányok, esszék (Dorul de țară în țara natală: articole, studii, eseuri) care, în mare parte, include texte scrise în anii 1980 și legate de activitatea sa de opoziție. În plus, Gyöngy és homok (Perlă și nisip), publicată de asemenea ca volum separat în 1992, conține, printre altele, corespondență, materiale trimise la Radio Europa Liberă. După părerea lui Gyimesi, totalitarismul a fost principalul rău din societate cu mult deasupra oricărui „conflict național”, astfel încât condiția rezolvării problemelor minorităților era sfârșitul regimului antidemocratic. Considera dictatura ca fiind un sistem social de relații echivalente cu captivitatea. A demonstrat gradul captivității sale printr-o analiză hermeneutică a propriului dosar de Securitate, pe care l-a publicat în 2009 cu titlul Szem a láncban: Bevezetés a szekusdossziék hermeneutikájába (O za în lanț: Introducere în hermeneutica dosarelor Securității). Cea mai importantă motivaţie pentru acest efort era facilitarea înțelegerii mecanismului dictatorial, pe care îl reflectă aceste dosare și consolidarea nevoii sociale de claritate conceptuală și de obiectivitate științifică despre problema îndelung dezbătută a acceptării trecutului.
În ceea ce privește poziția ei față de alte personalități și grupuri din opoziția maghiară din România, care a început să se manifeste mai pregnant de la începutul anilor 1980, Gyimesi a fost de acord cu activitatea editorilor revistei samizdat cunoscută sub numele de Ellenpontok (Contrapuncte) și a păstrat legătura și prietenia cu ei chiar și în momentele critice. În general, opoziția maghiară din România s-a manifestat prin activități ale unor grupuri mici de intelectuali, care operau în mai multe locații din Transilvania și în București. Cât despre implicarea sa, Gyimesi a organizat protestul comun al absolvenților din promoția 1985 a UBB, Facultatea de Filologie, Catedra de Limba și literatura maghiară împotriva repartițiilor obligatorii în afara Transilvaniei. Însă, cea mai vizibilă activitate de disident se referă la Cercul Limes și la samizdatul intitulat Kiáltó Szó la care a contribuit.
Începând din anul 1976 și până la schimbarea regimului comunist, a fost ținta Departamentului I/B al Inspectoratului Județean Cluj, responsabil de monitorizarea așa-zișilor „naționaliști maghiari.” A fost filată și interceptată în 1978, 1983 și în 1985, când a primit „avertismente” oficiale. După radicalizarea ei începând cu mijlocul anilor 1980, Securitatea a luat măsuri discirminatorii împotriva ei. De la simpli informatori până la specialiști respectați (colegi, membri de marcă ai universității la acea vreme) și până la prim-secretarul comitetului de partid al județului Cluj și la adjunctul ministrului educației din România, numeroase persoane au colaborat cu poliția secretă pentru a contracara poziția critică a lui Gyimesi. Aceste avertismente oficiale și măsurile disciplinare devin severe și culminează cu suspendarea ei provizorie de la locul de muncă în 1988, deși conducerea universității nu a mers până acolo încât să o tragă public la răspundere pe Gyimesi pentru acțiunile sale. Începând cu 1986 i s-a interzis dreptul de a publica în țară. Două percheziții au fost efectuate la domiciliul ei, în 1985 și iarași în 1989. Nu a fost victima agresiunii fizice, dar a suferit de pe urma atacurilor verbale; a fost ținută prizonieră, sub supraveghere, într-o singură situație „au lăsat-o să sufere doar de sete”, dar a fost eliberată peste noapte. În mai 1988, când a fost internată în clinica de reabilitare din Cluj pentru fizioterapie în tratarea artrozei severe de care suferea, Securitate a elaborat un plan de acțiuni pentru compromiterea și discreditarea ei, dar acesta nu a putut fi implementat deoarece Gyimesi, care a simțit că se află sub observație, și-a întrerupt tratamentul. Încercările de a o discredita au culminat în vara anului 1989 când Securitate a trimis scrisori calomnioase despre ea la Radio Europa Liberă, la Televiziunea Maghiară și la Radio Kossuth.
-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania
Thérèse Culianu-Petrescu (n. 10 octombrie 1945, București) este filolog, eseist, editor și traducător. Este sora istoricului religiilor, filozofului și eseistului politic Ioan Petru Culianu, precum și soția scriitorului și criticului literar Dan Petrescu. Înainte de 1989 a fost asistentă la Facultatea de Filologie de la Universitatea A.I. Cuza din Iași, apoi cercetătoare la Institutul de Filologie A. Philippide al Academiei Române, filiala Iași. A susținut disidența soțului ei, nu numai moral, dar și logistic, cu ajutorul fratelui ei, exilat în Occident, și material între 1983 și 1989, în timpul în care Dan Petrescu a fost șomer. După 1989, a editat operele complete ale lui Ioan Petru Culianu la editurile Nemira și Polirom. Este o reputată traducătoare.
În Colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu se găsesc diverse rapoarte care poartă antetul Ministerului de Interne și al Inspectoratului Județean Iași al Securității și conțin informații despre cei doi soți culese cu ajutorul ”surselor.” Astfel de documente sunt foarte relevante pentru înțelegerea modului în care percepeau autoritățile comuniste în general și Securitatea în particular acțiunile care erau în contradicție cu ideologia regimului comunist sau cu logica de funcționare a statului-partid. Astfel, ca efect al ”urmăririi informative,” se menționează că Thérèse Culianu-Petrescu ”continuă să aibă aceleași preocupări de a întreține relații cu lectorii francezi aflați la post în Iași, intermediind astfel de legături și soțului ei, Dan Petrescu,” că ”are un frate plecat ilegal din R.S. România în Franța [de fapt în Italia și apoi în Olanda], cu care ține legătura și care are preocupări literare în care denigrează realizările obținute de țara noastră și regimul politic,” că ”a ascultat postul de radio Europa liberă,” că ”a sprijinit în mod activ activitatea literară denigratoare a soțului ei și l-a susținut în orice împrejurare, împărtășind punctul de vedere al acestuia,” că ”a recunoscut faptul că lectorii francezi au făcut numeroase aprecieri cu caracter denigrator la adresa țării noastre și că au fost antrenați și alți intelectuali români.” Această scurtă listă de ”păcate” pe care ofițerii Securității au întocmit-o în 1983, după percheziția domiciliară, reprezintă un mic dicționar al unor fapte curente și recurente, legate mai degrabă de viața cotidiană decât de marile gesturi unice, care îi definesc pe cei care trăiau gândind altfel și acționând diferit de ceea ce reprezenta norma convențională sub comunism. Într-un regim nedemocratic, asemenea mici fapte, nu trebuie uitat, aveau consecințe dramatice pentru persoanele în cauză.-
Adresa:
- Iași, Romania
Alexandru Călinescu (n. 5 octombrie 1945, Iași -) este profesor, istoric literar, critic literar, eseist și fost disident anticomunist. A studiat și apoi predat literatura franceză la Facultatea de Litere a Universității A. I. Cuza și a fost directorul Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu din Iași. Are o activitate publicistică susținută în cele mai prestigioase publicații culturale din România. Actualmente, citește un editorial săptămânal la postul Radio Europa Liberă. La începutul anilor 1990, a fost lector de limba română la INALCO (Institut national des langues et civilisations orientales) din Paris. De-a lungul carierei sale, a publicat mai multe volume de critică literară, istorie literară și eseistică. Între volumele publicate de Alexandru Călinescu se numără următoarele: Anton Holban - Complexul lucidității (1972), Caragiale sau vârsta modernă a literaturii (1976), Perspective critice (1978), Biblioteci deschise (1986), Interstiții (1998), Adriana și Europa (2004), Incursiuni în proza românească (2004); Proximități incomode (2006).
Profesionalismul lui Alexandru Călinescu a fost răsplătit cu unele dintre cele mai prestigioase premii culturale din România: pe lângă Premiul Uniunii Scriitorilor (1972) acordat pentru cartea sa de debut, el a primit după căderea comunismului Premiul Academiei Romane (1990) și Premiul revistei de cultură Ateneu pentru critică și istorie literară. De asemenea, deține Medalia Jubiliară a Universității din Angers, Franța (1991), Ordinul Meritul Cultural acordat de președintele României (2000), Ordinul Palmes Académiques conferit de guvernul francez (2000), L’Ordre National du Merite acordat de președintele Franței (2004). Ca urmare a legăturilor culturale speciale cu Franța pe care le-a cultivat asiduu după căderea comunismului, Alexandru Călinescu a fost invitatul special al celui mai cunoscut realizator de programe culturale pentru canalele TV franceze, Bernard Pivot. Acesta a realizat între 2002 și 2005 sub numele Double je o serie de emisiuni difuzate de France 2 și dedicate celor din afara Franței, care au adoptat însă cultura franceză ca a doua lor cultură. Alexandru Călinescu a participat în calitate de director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași la emisiunea Double je spécial Iași, care a fost filmată în acest oraș și difuzată pe 21 Octombrie 2004.
Despre comunism este foarte tranșant: ”Am avut oroare, pur și simplu. Am și crescut într-o familie de reacționari 100% și crescând în acest spirit, nu putea să iasă din mine ceva bun pentru comunism.” Din documentele Securității rezultă că Alexandru Călinescu era urmărit încă din 1969. După cum mărturisește, a știut că așa stăteau lucrurile, dar nu a bănuit cât de mult intraseră în viața sa prin această rutină zilnică a urmăririi: ”Pentru mine, a fost evident din 1983. Dar nu mi-am dat seama de amploarea și de intensitatea operațiunii. În 1989, știam că viața mea este ca un fel de [emisiune] live pentru Securitate. Aveam între 4 și 8 oameni în prejma mea. Iar în zilele din decembrie 1989, era climaxul. Erau de nedezlipit de mine.” Urmărit două decenii de funesta instituție represivă comunistă, Alexandru Călinescu a fost unul dintre cei care au realizat o carieră profesională remarcabilă după ce regimul Ceaușescu a căzut în 1989. Astăzi el este unul dintre cei mai apreciați și mai respectați intelectuali de factură umanistă din România.
-
Adresa:
- Iași, Romania
István Darkó (Cluj, 4 mai 1954 – Oradea, 7 septembrie 1982), scriitor maghiar, actor din Transilvania. Tatăl său a fost istoricul de artă și pictorul László Darkó, mama sa fiind membră a Operei de Stat Maghiare din Cluj, cântăreața de operă Edit Timkó.
El a urmat atât școala elementară, cât și gimnaziul la Cluj. Darkó intrat în atenția Securității ca student al Liceului Teoretic István Báthori de astăzi, fosta școală secundară nr. 11. Ofițerul responsabil pentru monitorizarea instituției l-a identificat-o pe Darkó ca membru apropiat al unui grup de elevi “anti-regim” – care obișnuiau să organizeze petreceri la domiciliu, fără supravegherea părinților – identificat ca “Tamango Club.” În august 1971, “membrii clubului” și Darkó, cinci elevi de clasa a zecea, au fost în vacanță pe coasta românească, unde s-au prefăcut că sunt turiști maghiari. După ce s-au întors acasă și odată cu începutul noului an școlar, notele informative ale colegilor elevi au condus la interogările de mai târziu din 1972. În timpul acestei chestionări, ofițerul de Securitate era, în primul rând, interesat de relațiile stabilite de ei cu străinii, dar între timp a devenit evident că tinerii au avut o atitudine negativă față de vizita secretarului general al partidului în China, au făcut comentarii negative cu privire la situația tineretului din România și au respins prevederile reformei educaționale (cele referitoare la tunsoare) din iulie 1971. Poliția secretă știa deja în iulie 1971 destul de multe despre Darkó, membru al Uniunii Tineretului Comunist, care și-a pierdut tatăl în 1970, că unul dintre unchii săi – fratele tatălui, care, în calitate de ofițer al armatei maghiare, a părăsit țara în 1944 – locuia în Danemarca și că el aștepta pașaportul pentru a putea călători să-și viziteze rudele. Ca rezultat al rapoartelor informatorilor, cererea sa de pașaport, avizată anterior favorabil, a fost respinsă, iar în dosarul său informativ a apărut suspiciunea de “evaziune.” Darkó și activitatea membrilor “dizolvatului Tamango,” cu rețeaua informativă de minori și contactele personale pentru influențarea pozitivă, a fost urmărită – până la admiterea reușită la universitate – de către locotenentul major Emil Fodor, care lucra la acest caz.
Suspiciunea poliției secrete de evaziune l-a însoțit până mai târziu pe Darkó. La 11 noiembrie 1973, Securitatea din Cluj a trimis materialul relevant unității militare nr. 01340 din Oradea, unde Darkó își executa serviciul militar obligatoriu de durată redusă. Materialul făcea referire specială la evenimentele de liceu și la intervenția educativă a poliției secrete, care a determinat schimbarea comportamentului lui Darkó, intervenție după care nu s-au raportat alte manifestări “naționalist-maghiare” în ceea ce-l privește. Deși în timpul serviciului său militar a fost monitorizat de către un informator și doi colaboratori, acest lucru nu a adus nici un rezultat care să merite a fi menționat. La 25 iunie 1974, biroul de contraspionaj al unității militare din Oradea a transmis dosarul lui Darkó, care aștepta să înceapă studiile sale de actorie, la poliția secretă din Târgu Mureș, unde cazul a fost preluat de locotenent-colonelul Ernő Makkai. Supravegherea informativă a continuat mutatis mutandis, de asemenea, între anii 1974-1978, chiar dacă studentul la actorie de la Institutul de Teatru “Szentgyörgyi István,” ținând cont de evenimentele anterioare, a evitat, în mod conștient, orice confruntare. El nu a vorbit cu prietenii săi despre Securitate și nu s-a implicat într-un conflict și nici nu a făcut declarații împotriva regimului. Cu siguranță, el s-a abținut, fiind extrem de precaut.
Dosarul său întocmit de către poliția secretă nu spune prea multe despre munca sa de scriitor. Darkó în 1970 a început să redacteze revista intitulată Bendzin, personajele, poveștile și miturile acesteia servind ca material pentru jocul de sunete Macskarádió (Radioul Pisicii). Acesta din urmă, “samizdatul” realizat cu ajutorul unui magnetofon – care reprezintă o descriere veridică a lumii grotești a regimului Ceaușescu și care a devenit o piesă cult pentru foștii studenți – este considerat singura piesă radiofonică maghiară de apreciat din România din perioada comunistă. Primele scrieri ale lui Darkó au fost publicate în anul 1975. El a publicat și sub pseudonimul Henrik Szénégető în 1976 împreună cu poetul Géza Szőcs. Scrierile sale au fost publicate în revista literară și culturală Echinox din Cluj, precum și în săptămânalul literar, artistic și de critică al maghiarilor din România Utunk (Calea noastră), tot din Cluj.
Darkó și-a terminat studiile la Târgu Mureș în 1978. În dosarul său de urmărire, la 28 martie 1978, un cadru necunoscut al Securității din Târgu Mureș, studiind dosarul, a propus ca el să fie transferat din sistemul operativ în fondul de corespondență, motivând că Darkó era membru al Partidului Comunist Român, iar în rapoarte era menționat faptul că acesta s-a abținut de la manifestări ostile.
După obținerea diplomei a fost numit la Trupa Ede Szigligeti de la Teatrul de Stat din Oradea. Ca membru al acesteia între 1978-1982, el a jucat în piesele lui Áron Tamási, George Bernard Shaw, Federico Garcia Lorca sau Sławomir Mrożek. Darkó și-a întemeiat o familie încă la Târgu Mureș, dar a divorțat în perioada 1981-1982 de la soția sa Éva Tóth, în perioada cât a locuit la Oradea. Nu au avut copii.
Datorită încurajărilor primite de la prietenii săi, actorul înnăscut Darkó a început să scrie și să publice, și-a strâns povestirile și ele au fost publicate într-un volum independent din seria Forrás (Sursa) a Editurii Kriterion. Scrierile sale conținând elemente absurde și fantastice au arătat simultan o lume și un oraș, ale căror locuitori, în ciuda aspectului pașnic, se aflau într-o primejdie teribilă. Locuitorii săi trebuiau să fugă tot timpul, doar imaginația lor i-a salvat pentru a-i păcăli pe persecutori. Povestirile lui sunt legate de temerile existențiale de înainte de 1989. La apariția sa, volumul a provocat controverse semnificative și, ulterior, apărând periodic, a dus la apariția unei subculturi literare semnificative. În anul 2007, volumul din 1981 a fost publicat din nou de Péter Egyed. Dar Egyed, pe lângă materialul fostului volum Forrás, a publicat ca un scenariu și materialul interactiv înregistrat al Macskarádió (Radioul Pisicii), și, în plus, a atașat materialul audio al Macskarádió pe un disc atașat volumului (ca un fel de “țineți-vă de noi pe trenul spre Iad”).
István Darkó a decedat la 7 septembrie 1982 la vârsta de 28 de ani în circumstanțe suspecte. La înmormântarea sa, Géza Szőcs a ținut discursul funerar. Ultimul comentariu al dosarului informativ al lui Darkó provine de la poliția secretă din Oradea. Nota manuscrisă din 3 august 1984 menționa că, potrivit certificatului nr. 1651 emis de Consiliul Popular Municipal din Oradea la 9 septembrie 1982, dosarul decedatului Darkó conținea material fără interes pentru Securitate și propunea ca el să fie plasat permanent în fondul de corespondență.
-
Adresa:
- Oradea, Romania
Gheorghe David (n. 1943, satul Pepeni, raionul Sângerei, Moldova- m. 2007, Chișinău) a fost un intelectual și un inginer de formație, care a devenit faimos pentru critica deschisă la adresa regimului sovietic și a fost supus detenției forțate și abuzului psihiatric ca pedeapsă pentru opiniile sale opoziționiste. Cazul său a devenit emblematic pentru utilizarea psihiatriei punitive de către sistemul penal sovietic. În anul 1970, el a absolvit Institutul Politehnic din Moldova, situat la Chișinău. Din 1970 până în 1979 David a lucrat ca inginer pentru diferite organizații și a fost foarte apreciat în domeniul său. În anii 1970 și la începutul anilor 1980, Gheorghe David și-a exprimat în mod deschis opiniile sale critice cu privire la natura sistemului comunist. Critica lui David s-a axat pe ineficiența economiei sovietice. De asemenea, el a criticat dur politica externă ipocrită și agresivă a Uniunii Sovietice (punând un accent deosebit pe invadarea Afganistanului), precum și discriminarea națională la periferia sovietică, mai ales în Moldova sa natală. La sfârșitul anilor 1970 și la începutul anilor 1980, David a scris o serie de scrisori critice adresate diverșilor demnitari sovietici de rang înalt, de exemplu, lui Brejnev, Cernenko și Gorbaciov. Ca urmare a acțiunilor sale de sfidare a regimului, în 1986, Gheorghe David a fost retrogradat la locul de muncă, devenind un simplu muncitor. El a fost, în cele din urmă, arestat la 1 august 1986, în timpul unei călătorii la Tiraspol. În timp ce era interogat de Procuratura din Chișinău, el a fost avertizat că împotriva lui va fi folosită presiunea psihologică, dacă el va refuza să coopereze. David petrecuse deja în detenție câteva luni, când a fost transferat la secția de psihiatrie penală a închisorii din Chișinău, unde a fost supus ”tratamentului” promis de către autorități. În decembrie 1986, o comisie psihiatrică specială l-a diagnosticat pe Gheorghe David ca fiind ”alienat mintal.” În consecință, el a fost trimis la un spital de psihiatrie din Dnepropetrovsk, Ucraina, un loc folosit în mod regulat pentru detenția prizonierilor politici în Uniunea Sovietică. David a fost declarat în mod oficial ”bolnav mental” de către o comisie medicală specială din cauza opiniilor sale politice ”periculoase”. Anume, el afirma că Uniunea Sovietică a încălcat suveranitatea și independența Cehoslovaciei în 1968 și că a făcut același lucru în Afganistan, în 1979. El a susținut, de asemenea, identitatea dintre limbile ”moldovenească” și română. David a fost eliberat abia în vara anului 1988, ca urmare a unor reportaje publicate de presa sovietică, care devenea din ce în ce mai liberă, dar și datorită protestelor inițiate de către organizațiile străine pentru drepturile omului, printre care Amnesty International, precum și datorită emisiunilor de la Radio Europa Liberă. După eliberarea sa, el a predat la Universitatea Tehnică a Moldovei. Lui David i s-au datorat două invenții tehnice. David a murit în 2007, cu doar câteva luni mai devreme ca Curtea Europeană a Drepturilor Omului să recunoască oficial, că el a fost o victimă politică a represiunii comuniste și că psihiatria a fost folosită, în cazul său, în mod ilegal împotriva unei persoane sănătoase.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova