Eginald Schlattner (n. 1933) este scriitor de limbă germană din România şi pastor luteran în comuna Roşia (judeţul Sibiu). A fost închis în perioada comunistă pentru scrierile sale şi pentru activitatea în cadrul unui cerc literar de limbă germană care deranja autorităţile comuniste deoarece reprezenta un mediu cultural alternativ la cel oficial. După 1989, Eginald Schlattner a publicat mai multe volume inspirate de propria experienţă de viaţă, cărţi care au înregistrat un succes remarcabil în spaţiul germanofon şi apoi în România. Născut în Arad într-o familie de saşi din clasa de mijloc, Eginald Schlattner şi-a petrecut copilăria la Făgăraş. Mediul multicultural al acestui mic oraş din Transilvania îi va inspira mai târziu opera literară. În ianuarie 1945, tatăl său s-a numărat printre membrii minorităţii germane din România care au fost deportaţi în URSS. Deşi şi-a început studiile în domeniul teologiei la Institutul Protestant din Cluj (1952-1953), Eginald Schlattner a decis să renunţe la acestea şi a ales să studieze hidrologia (1953–1957). A debutat în literatură cu nuvela “Gediegenes Erz” (Minereu solid). Pentru manuscrisul acesteia, autorul primise în aprilie 1956 un premiu literar din partea Neuer Weg, ziarul oficial de limbă germană din România. Această nuvelă a atras atenţia Securităţii în contextul creat de Revoluţia Maghiară din 1956, deoarece textul ei a fost citit în cadrul unei întâlniri a unor tineri saşi din Braşov din toamna anului 1956. Ca urmare, Eginald Schlattner a intrat sub supravegherea atentă a Securităţii, care l-a arestat în 1957, înainte de a-şi termina studiile. Manuscrisele, corespondenţa şi o parte a bibliotecii au fost confiscate de Securitate, iar Eginald Schlattner a fost supus unor interogatorii brutale. O serie de declaraţii obţinute în timpul acestor interogatorii au fost utilizate de Securitate pentru a acuza alţi scriitori de limbă germană, Eginald Schlattner fiind folosit ca martor al acuzării în Procesul Scriitorilor Germani care a avut loc la Braşov în septembrie 1959. Separat de aceştia, Eginald Schlattner a fost condamnat şi el în 1959 la 2 ani de închisoare, însă pedeapsa a fost compensată cu cei doi ani deja petrecuţi în închisoare. Astfel, rolul său în Procesul Scriitorilor continuă să fie un subiect controversat, mai ales în rândul membrilor comunităţii germanilor din România. După eliberare, a lucrat ca muncitor necalificat, reuşind abia în 1969 să îşi reia studiile în hidrologie. Ulterior finalizării acestor studii a lucrat ca inginer până în 1973. Mai târziu a reluat şi studiile în teologie, pe care le-a terminat în 1978. A activat ca pastor luteran în satul Roşia (judeţul Sibiu) şi ca pastor de penitenciar. După eliberare, a fost în mod constant ţinut sub urmărire de către Securitate până în 1989. Raporturile complicate ale lui Eginald Schlattner cu Securitatea au făcut din el un caz în dezbaterea publică despre dificultatea de a face o distincţie clară între victime şi colaboratori în regimurile comuniste. După căderea regimului comunist din România, Eginald Schlattner a ieşit în evidenţă prin publicarea unor romane inspirate de propriile experienţe de viaţă la editura Paul Zsolnay din Viena: Der geköpfte Hahn (Cocoşul decapitat) în 1998, Rote Handschuhe (Mănuşile roşii) în 2000 şi Das Klavier im Nebel (Pianul în ceaţă) în 2005. Notorietatea internaţională i-a adus recunoaşterea literară şi în ţara natală, devenind în 2002 ambasador cultural al României.
-
Adresa:
- Roșia, Romania 557210
Günther Schuller (născut la 10 octombrie 1904 la Braşov – decedat la 14 iulie 1995 la Braşov) a fost fiul arhitectului Albert Schuller (1877–1948), cunoscut ca arhitectul Jugendstil–ului în sudul Transilvaniei. Günther Schuller a urmat liceul Honterus din Braşov, după care, între anii 1923–1929, a studiat arhitectura la Școala Tehnică Superioară din München (Technischen Hochschule München). După ce și-a terminat studiile, a activat în biroul de arhitectură din Brașov al tatălui său. În perioada 1945–1948, a luat parte la Al Doilea Război Mondial, iar în perioada 1945–1948 a fost deportat în URSS, asemeni unei largi părți din populația activă din cadrul minorității germane din România. Acţiunea de deportare a fost legitimată de autorităţile sovietice şi române pe baza “asimilării etnicilor germani din România naţiunii germane” şi a considerării lor ca vinovaţi “pentru pierderile materiale şi umane” suferite în război de Uniunea Sovietică (Baier 1994). Din cauza unui accident de muncă din lagărul din Ucraina unde a fost deportat, Schuller și-a pierdut brațul drept. În ciuda acestui handicap fizic, Günther Schuller a practicat în continuare arhitectura, afirmându-se ca restaurator și istoric al monumentelor istorice din Brașov.
După 1948, Günther Schuller și-a dedicat cea mai mare parte a activității sale studierii și protejării patrimoniului istoric al Brașovului. După revenirea din deportare, s-a implicat în mai multe șantiere de restaurare a unor clădiri de patrimoniu. A coordonat în anii 1960–1970 șantierul de restaurare al Kaufhaus (Casa Negustorilor, cunoscută şi sub numele de Casa Hirscher), pe cele ale Turnului Alb, Turnului Negru și Porţii Ecaterina. Ca recunoaștere din partea autorităţilor a meritelor sale, între anii 1963 și 1968, acesta a fost numit şef de departament la Direcţia pentru Sistematizare, Arhitectură şi Proiectare a Clădirilor, instituţie care administra la nivel regional activităţile de urbanism şi arhitectură. După cutremurul din 1977, Schuller s-a concentrat pe cercetarea problemelor cauzate de acesta la edificiile istorice din Brașov, precum și la identificarea unor soluţii pentru remedierea lor.
Cel mai important proiect de restaurare în care arhitectul Günther Schuller a fost implicat a fost restaurarea Bisericii Negre, monument faţă de care acesta a dovedit un atașament aparte. Schuller s-a implicat în această iniţiativă încă din anii 1930 în cadrul campaniei inițiate de elita sașilor din Brașov pentru adunarea de fonduri pentru restaurarea Bisericii Negre intitulat Für unsere Schwarze Kirche (Pentru a noastră Biserică Neagră). Ulterior, a participat la lucrările de restaurare din perioadele 1968–1978 și 1981–1995 în diferite moduri. S-a implicat în luarea deciziilor cheie privind aspectele tehnice ale renovării și a furnizat numeroase documentaţii istorice sau cu caracter tehnic, utilizate de către arhitecţii și inginerii implicaţi în proiect. A supravegheat atent evoluţia șantierului, din dorinţa ca lucrările să nu afecteze autenticitatea monumentului. În procesul de supraveghere a lucrărilor a realizat numeroase fotografii, pe baza cărora se pot reconstitui astăzi etapele și metodele tehnice folosite în diferite epoci ale şantierului. De asemenea, Schuller, care a fost și pictor, a realizat o serie de acuarele cu monumente ale Braşovului. Unele reproduceri după acestea au fost comercializate de parohia locală în scopul obţinerii de bani pentru lucrările de restaurare.
Schuller a susţinut protejarea patrimoniului istoric şi prin activitatea sa publicistică privind istoria monumentelor Brașovului. Prin articolele sale numeroase din presă, acesta a educat comunitatea locală în spiritul protejării acestui patrimoniu al oraşului. La sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, aceste articole veneau în contradicţie cu politica regimului Ceaușescu de neglijare a protecţiei patrimoniului istoric, după intensificarea procesului de aşa-zisă “sistematizare urbană”. Acest proces a fost bazat pe o politică implementată de regimul Ceauşescu în anii 1970 şi 1980, care a inclus demolarea unor arii întinse din centrele istorice ale oraşelor României, în principal al celor din Vechiul Regat, care nu aveau o structură urbană bine definită, și doar într-o mică măsură al celor din Transilvania și Banat, în scopul construirii unor noi centre, denumite în discursul epocii “centre civice” (Zahariade 2011, 37–40).
După 1989, Schuller s-a implicat în societatea civilă şi a devenit un susţinător al cauzei foştilor deportaţi în Uniunea Sovietică. Acesta a fost preşedintele Asociaţiei persoanelor deportate în URSS din judeţul Braşov și s-a implicat în obţinerea de reparaţii pentru victimele deportării. Pentru întreaga sa activitate culturală și în mod special pentru realizările sale în domeniul protecţiei patrimoniului Transilvaniei, Günther Schuller a primit în anul 1983 premiul Herder din partea Freiherr-vom-Stein-Stiftung din Republica Federală Germania.
-
Adresa:
- Brașov, Romania
Michael Shafir (1944 - ) este un politolog şi jurnalist român de origine evreiască. Între anii 1965-1967 şi 1985-2005 a ocupat diverse funcţii la Radio Europa Liberă, devenind o personalitate emblematică a secţiei ȋn limba română a acestui post de radio. Născut într-o familie din clasa de mijloc, Shafir a emigrat legal în Israel în septembrie 1961 împreună cu tatăl său. Deşi familia sa nu a fost persecutată politic, valorile tatălui său erau în conflict cu cele promovate de regimul comunist, fapt manifestat în familie prin atitudini de ȋmpotrivire faţă de atotprezenta propagandă politică comunistă. Shafir a mărturisit că percepţia sa asupra regimului comunist a fost marcată profund în tinereţe de „socializarea anti-comunistă prin bancuri”. În acest sens, Shafir a afirmat că tatăl său făcea glume pe seama unor evenimente precum moartea lui Stalin şi cu această ocazie chiar i-a dat o lecţie fiului său care a venit acasă plângând că „tătucul mult iubit” a murit. După ce l-a tras în baie şi a dat drumul la robinet ca nimeni să nu îi audă, tatăl i-a tras două palme şi i-a spus: „Asta ca să ştii că tac-tu trăieşte!”. De asemenea, în familia Shafir se obişnuia să se vorbească despre cum era înainte de Al Doilea Război Mondial, iar acest „înainte” era idealizat. După emigrarea în Israel, Shafir a studiat filologie engleză şi ştiinţe politice ca a doua specializare. Această ultimă opţiune îi va marca atât cariera, cât şi conţinutul viitoarei colecţii. Înainte de terminarea studiilor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Shafir a lucrat doi ani ca analist în cadrul departamentul pentru cercetarea audienţei şi opiniei publice de la Radio Europa Liberă (1965-1967). Activitatea principală consta în analizarea scrisorilor primite din România. Ulterior a lucrat pentru presa israeliană şi a activat ca lector în cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, unde şi-a susţinut teza de doctorat în anul 1981 pe tema relaţiei dintre intelectuali şi regimul comunist în România epocii Ceauşescu. În 1985 se întoarce la postul de radio Europa Liberă pentru a ocupa funcţia de director adjunct al departamentului pentru cercetarea audienţei şi opiniei publice, poziţie pe care o va ocupa până în 1988. Cea mai mare parte a activităţii sale consta în cuantificarea şi analizarea audienţei postului de radio menţionat prin intermediul unor chestionare completate de cei sosiţi în Europa de Vest din ţările est-europene. Între 1988 şi 1991, Shafir a fost director al secţiei române de cercetare de la Radio Europa Liberă. În perioada în care a lucrat la acest post de radio, Shafir a continuat să publice studii şi cărţi despre regimurile comuniste din Europa de Est. În 1997 se mută la Praga odată cu instituţia în care lucra şi în care a continuat să activeze până în 2005. Între octombrie 2003 şi noiembrie 2004, Shafir a fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, comisie condusă de Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, scriitor, profesor, activist civic şi laureat al premiului Nobel. Între 2006 şi 2012, Shafir a fost profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Conform percepţiei sale, Shafir se plasează în categoria oponenţilor regimului comunist din România, care s-a manifestat din exil prin intermediul activităţii de la Radio Europa Liberă. Din acest punct de vedere, cea mai importantă parte a colecţiei Michael Shafir provine din perioada 1988-1991, când acesta a fost director al unităţii româneşti de cercetare de la Radio Europa Liberă. În această poziţie a fost responsabil cu colectarea, selectarea şi analizarea informaţiilor despre România, pe baza cărora erau realizate programele secţiei româneşti a postului. Având în vedere că în perioada comunistă Radio Europa Liberă a jucat un rol cheie în diseminarea mesajelor trimise de disidenţii români, Shafir a avut şansa de a monitoriza o cantitate mare de informaţii privind opoziţia faţă de regimul Ceauşescu, chiar dacă aceasta a fost redusă în manifestarea ei prin comparaţie cu alte state est-europene. Astfel, colecţia Michael Shafir reprezintă un ansamblu foarte valoros de documente privind disidenţa românească. În ceea ce priveşte conceptul de „opoziţie culturală”, Shafir susţine că trebuie „să defalcăm” două categorii: „Una este disidenţa, alta este opoziţia. Lucrurile s-au deformat pentru că în Uniunea Sovietică opoziţia începe încetul cu încetul să fie numită disidenţă. Atât disidenţa, cât şi opoziţia sunt pre-condiţionate de disponibilitatea de a-ţi face auzită vocea. Eu nu ştiu ce este aia disidenţă şi cu atât mai mult opoziţie care vorbeşte contra regimului în şoaptă. Asta nu este opoziţie. Opoziţia trebuie să o exprimi [în mod public].” În această privinţă opinia lui Shafir o reflectă pe cea a majorităţii disidenţilor din blocul sovietic. Pe de altă parte, Shafir s-a exprimat critic faţă de conceptul de „opoziţie culturală”, „din cauza particularităţii româneşti care vorbeşte foarte mult de «opoziţie prin cultură»”. Conform opiniei sale, acest tip de opoziţie, pe care cei care au practicat-o au denumit-o „rezistenţă prin cultură”, nu a fost de fapt o opoziţie propriu-zisă deoarece, „deşi între aceşti opozanţi culturali am găsit şi figuri cât se poate de respectabile”, o astfel de „opoziţie culturală [...] nu a fost dispusă să îşi asume riscul unei atitudini făţişe”. În viziunea lui Shafir „Doina Cornea şi puţinii ca ea au reprezentat opoziţia. Nu culturală, [ci] opoziţia riscului, a asumării riscului, a curajului şi asumării în acelaşi timp a modestiei. [...] Asta este opoziţie.”
-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania
Árpád Spaller (Cluj, 22 iunie 1945 –) a obținut licența în psihopedagogie specială (psihologia sănătății), precum și în limba și literatura română de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1970. După absolvire, conform politicii comuniste, a fost repartizat oficial mai întâi la Șimleu Silvaniei (județul Sălaj), de acolo la Popești și apoi la Tileagd (ambele localități din județul Bihor), unde a lucrat ca profesor. Mulți factori au contribuit la dorința lui de „evadare” și în iulie 1987 s-a mutat împreună cu familia în Ungaria. După o scurtă ședere la Budapesta, au lucrat în comitatul Tolna ca psihopedagogi speciali (soția sa având pregătire similară). După un an, în special pentru studiile copiilor lor, s-au mutat înapoi în apropiere de Budapesta. Au locuit mai întâi în Gyál, apoi în Felsőpalkony, iar apoi s-au putut muta în Budapesta, unde au reușit să își găsească locuri de muncă potrivite pregătirii lor. În 1989, în încercarea de a oferi „noilor veniți” cât mai multă asistență și informații, au înființat Asociația pentru Maghiarii din Transilvania. După schimbarea regimurilor, între 1990 și 1995, a redactat sub auspiciile Asociației revista intitulată Vigyázó (Vigilent), o publicație trimestrială care cuprindea o selecție de articole publicate în ziarele de limba maghiară din Transilvania. Este și autorul mai multor articole publicate în limba română și maghiară în publicații academice (Interviu cu Árpád Spaller 2008; Spaller și Spaller 2006).
-
Adresa:
- Budapest, Hungary
Henri H. Stahl (n. 1901, București – m. 9 septembrie 1991, București) a fost unul dintre cei mai reputați sociologi din România, membru al așa-numitei Şcoli de sociologie de la București, care a dezvoltat în perioada interbelică, sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, metoda de cercetare monografică a satelor cu ajutorul unor echipe multidisciplinare. În același timp antropolog cultural, istoric social și sociolog rural, Henri H. Stahl a devenit un nume de referință în fiecare dintre aceste domenii. A fost fiul scriitorului și istoricului Henri Stahl, cel care este cunoscut pentru crearea unui sistem original de stenografie și pentru fondarea școlilor de grafologie și paleontologie din România. Din aceeași familie de proveniență alsaciano-elvețiană, o origine neobișnuită chiar și pentru mediul bucureștean din perioada antebelică, fac parte și alți doi foarte cunoscuți intelectuali ai perioadei interbelice: romanciera Henriette Yvonne Stahl și teoreticianul social-democrației Şerban Voinea, ambii frați cu Henri H. Stahl. Absolvent al Facultății de Drept în 1921, acesta din urmă a devenit în anii 1930 colaborator al întemeietorului sociologiei românești, Dimitrie Gusti. În cadrul faimoaselor echipe monografice care colindau satele din România, Henri Stahl s-a impus ca unul dintre cei mai apropiați și creativi colaboratori ai lui Gusti, căruia i-a fost și asistent la Catedra de Sociologie, Etică și Politică a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București. În calitate de sociolog, a publicat numeroase studii, mai ales cu privire la sociologia rurală, dar și despre metodele de investigare sociologică. În 1943, odată ce se înființează Catedra de Sociologie rurală, a activat în cadrul ei, după care a devenit șeful Catedrei de Sociologie Generală.
În 1948, odată cu instalarea deplină a regimului comunist în România, studiul sociologiei a fost interzis pentru că această disciplină a fost considerată o ”materie burgheză.” Prin urmare, Henri H. Stahl a fost îndepărtat din învățămînt, în ciuda faptului că era printre puținii intelectuali de stînga autentici din România. Potrivit propriei formulări, convingerile sale erau pur teoretice și nu politice; în orice caz, își găseau originea în curentele marxiste, dar nu în bolșevism: ”Am fost convins că materialismul istoric este o admirabilă unealtă de cercetare ştiinţifică, însă atâta. Nu am fost prea entuziast nici ca socialist. Kautskist, kautskist, dar îl citisem şi pe Bernstein, ca să nu zic numai de el, şi pe mulţi alţii. Eram foarte impresionat de Proudhon, de socialiştii comunişti francezi; nu eram deloc convins ca Marx are dreptate când spune că, în mod fatal, vom ajunge la o societate socialistă. Şi, în orice caz, nu eram deloc convins că societatea socialistă are aspectul pe care-l voiau bolşevicii. N-am putut să merg pe treaba aceasta. ... Eram la curent cu dezbaterile acestea. Şi eram convins ca social-democraţii au dreptate. Kautsky era pentru mine un mare dascăl. ... De altfel, asta a fost şi una dintre vinile care mi s-au adus atunci când am fost judecat şi dat afară din partidul comunist. Ca social-democrat, am fost vărsat la comunişti şi aci am fost judecat şi dat afară.” (Rostás 2000, 14).
După epurarea din universitate, a fost nevoit să lucreze la Institutul de Urbanism într-o profesie marginală, ca desenator tehnic, pînă în 1956, cînd a fost obligat să se pensioneze înainte de termen. Abia după un deceniu, în 1966, după reintroducerea sociologiei ca secție a Facultăților de Filozofie, a fost rechemat în învățămînt. Începând cu această perioadă, a contribuit la revigorarea sociologiei românești, în cadre bine coordonate și controlate de Partidul Comunist Român, alături de Miron Constantinescu, el însuși un personaj important atît pentru mediul politic din primele trei decenii ale comunismului românesc, cît și pentru mediul academic. În același timp, a avut ocazia să publice intens pe teme de sociologie rurală sau de metode și tehnici de cercetare. Merită o mențiune specială volumul Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice (1981), care a fost respins de la publicare în formatul de istorie a școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti, la care a contribuit și fostul coleg din cadrul echipelor de cercetare monografică a satelor, Traian Herseni, intelectual de extremă dreaptă în interbelic și fost deținut politic sub comunism. După moartea acestuia din urmă, Henri H. Stahl și-a putut însă publica partea sa de contribuție la această istorie sub formă de memorii sub titlul de mai sus. Avînd în vedere și acest exemplu de tratament diferențiat al autorilor, se poate spune că în perioada Ceaușescu convingerile pre-comuniste de stînga au contribuit la recuperarea lui Henri H. Stahl de către regim. În 1969, a fost ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice și, din 1974, membru corespondent al Academiei Române. Abia după căderea comunismului, din 1990, a devenit membru titular al acestei instituții. A fost și Cavaler al Legiunii de Onoare.
-
Adresa:
- București, România