Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timișoara) este pseudonimul literar sub care este arhicunoscută Otilia Valeria Rusan (născută Coman), poetă, intelectual public, președintă a Fundației Academia Civică și, totodată, personalitatea cu care imaginea acestei instituții practic se confundă. Este una dintre personalitățile care, și datorită experienței familiei din care provine, a militat activ în postcomunism atît pentru recuperarea memoriei victimelor comunismului, cît și pentru pedepsirea celor vinovați pentru crimele comise sub fostul regim comunist. Imediat după instaurarea comunismului în România, tatăl său, preotul Gheorghe Coman, a fost arestat pentru că ar fi fost ”un dușman al poporului” și trimis într-o lungă detenție, căreia nu i-a mai supraviețuit decît pentru puţină vreme după eliberarea din 1964, dată la care toți foștii deținuți politici au fost amnistiați. Momentul traumatic al arestării tatălui său este rememorat de Ana Blandiana pentru canalul TV Digi24 astfel: ”Eram în clasa întâia, când eram singură cu tata acasă, mama şi cu sora mea erau plecate şi a venit o echipă care a făcut percheziţie la noi şi după aceea l-au arestat pe tata... La percheziţie era chemată o persoană din afară să asiste, era o formă de ipocrizie ca să fie totul cât mai legal. Şi unul din cei care veniseră a spus: ‚Trebuie să merg să chem un martor’, şi a ieşit, s-a dus.... s-a întors peste două minute şi a spus nu pot deschide poarta.... şi tata a ieşit cu el să-i arate şi eu n-am avut curajul să rămân singură în casă cu ceilalţi şi m-am ţinut de ei până la poartă.”

Ana Blandiana a adoptat pseudonimul său literar după numele satului natal al mamei sale, crezînd că astfel va ocoli șicanele cenzurii comuniste. În ciuda acestei precauții, Anei Blandiana i-a fost luat dreptul de semnătură în trei perioade diferite: 1959-1964, 1985 și 1988-1989. În prima perioadă de interdicție, motivul oficial pentru decizia autorităților comuniste a fost acela că era ”fiică de deținut politic.” În 1985, retragerea dreptului de a publica s-a datorat unei poezii apărute în revista literară studențească Amfiteatru. Sub titlul ”Totul, ” poezia respectivă înșira o listă întreagă de lucruri banale legate de viața cotidiană, precum ”frunze, cuvinte, lacrimi/ cutii de chibrituri, pisici,” alături de lucruri care le aminteau tuturor de penurie, precum ”tramvaie cîteodată, cozi la făină,” sau de propagandă și cultul personalității, precum ”stegulețe, portrete cunoscute,”ce erau atît de tipice pentru perioada lui Nicolae Ceaușescu. Se spune că referința la “băieții de pe Calea Victoriei”, în care toți cititorii puteau să-i recunoască pe securiștii care păzeau traseul zilnic al lui Ceaușescu i-au atras interdicția. Acest poem, împreună cu cel intitulat ”Eu cred,” în care Blandiana vorbește despre români ca despre un ”popor vegetal,” incapabil să se revolte, au circulat copiate de mînă și au devenit piese de samizdat românesc. Ultima interdicție din 1988-1989 a venit în urma publicării unei parodii a cultului personalității lui Ceaușescu sub forma unui poem pentru copii. Inspirată de propriul motan care purta numele de Arpagic, poemul cu același nume a devenit un simbol al literaturii cu subînțeles, care era practicată de mulți scriitori români ce doreau să testeze limitele cenzurii. Motanul Arpagic era descris în poemul Blandianei ca un superstar care este aclamat de toată lumea, este întîmpinat cu pîine, sare și mare pompă peste tot, în timp ce toți cei din jur îi ascultă ordinele. Acest tablou închipuit le amintea tuturor de scenele familiare din ziare sau de la televizor, care prezentau vizitele de lucru ale lui Ceaușescu prin întreaga țară, cînd toți se întreceau să-i asculte și să-i urmeze apoi faimoasele indicații, chiar dacă acestea erau lipsite de sens sau chiar dăunătoare. Ca urmare a publicării acestui poem în volumul Întîmplări de pe strada mea, în ultimii doi ani ai comunismului Blandianei i s-a interzis dreptul de semnătură, iar cărțile sale au fost scoase din biblioteci. Revista Index on Censorship i-a dedicat un amplu articol, plecând de la acest episod de interdicție scriitoricească.

Cît despre ceea ce a reprezentat perioada comunistă în istoria României, a Europei și a lumii, Ana Blandiana rămîne fidelă ideii că păstrarea memoriei victimelor acestor regimuri nedemocratice este o datorie fundamentală a fiecărei societăți, precum și principiului că victimele comunismului și fascismului merită același tratament din partea celor care gestionează memoria secolului XX: ”Ne întoarcem înfrînți din cea mai mare iluzie a istoriei. Comunismul a fost această iluzie și el a frînt nenumărate vieți. Vreau să spun că a fost ‚iluzie’ nu în sensul că nu a fost bine pusă în practică, ci în sensul că nu putea fi pusă în practică. Și, de fiecare dată cînd s-a încercat să fie pusă în practică, a dat rezultate monstruoase, de multe ori criminale la modul propriu. Una dintre concluziile cinice pe care le lasă în urmă comunismul este aceea că oamenii nu pot fi făcuți fericiți împotriva voinței lor, propunîndu-le și impunîndu-le o anume fericire, cea comunistă. Nu poți să impui fericire în masă – cînd încerci așa ceva, de regulă, iese invers decît intenția inițială, iese ceva inuman, anti-uman. Din punctul meu de vedere, singura formă corectă de a privi comunismul și adevărul acestuia este să o faci din punctul de vedere al victimelor comunismului. Pentru că nu trebuie să uităm: comunismul, împreună cu nazismul, au creat cel mai monstruos secol din istoria umanității. Nu că nu ar fi existat precedente – Revoluția franceză, de exemplu. Sau Inchiziția. Pentru prima oară în istorie omenirii, odată cu comunismul și cu nazismul, s-a ucis în masă. Și s-a ucis în numele unor idei care promiteau fericirea supremă și în numele unui ’om nou,’ evoluat. Eu cred că decent, firesc, dezirabil nu e să facem un om nou, ci să îl facem pe omul care este să iubească, nu să urască. Și să nu ucidă. Această istorie – pe care au desenat-o cu sînge și comunismul, și nazismul – a avut la bază ura. Ura de clasă sau ura de rasă. Roșu-brun,” încheie Blandiana comparația dintre cele două sisteme politice totalitare ale secolului XX.

Ana Blandiana a primit Premiul Herder în 1982, devenind în felul acesta cea mai tânără premiantă a acestei importante distincții. De altfel, atât în calitate de scriitoare, cît și în calitate de lider de opinie și de activistă pentru drepturi civice, Ana Blandiana este multiplu premiată, cu distincții naționale și internaționale. Ea este, de asemenea, doctor honoris causa a mai multor universității din România, precum și cetățean de onoare al orașelor Timișoara,  Botoșani, Sighet și Oradea.  În 1990, a reînființat PEN Club România, al cărui președintă a fost pînă în 2004; a participat, în această calitate, la toate marile conferințe și congrese ale PEN-ului internațional și, în România, a organizat patru conferințe regionale (1995, 1998, 2000 și 2001). Din 2004 şi pînă în prezent este președinte de onoare al acestei instituții. În anul 2016, a primit la Gdansk distincția ”Poetul European al libertății”. Este autoarea a peste 20 de conferințe publice, derulate atît în România, cît și în străinătate. Are peste 60 de volume traduse în peste 25 de limbi. Este participantă la peste 45 de festivaluri internaționale de literatură din 15 țări și, de asemenea, autoare a unor recitaluri publice de literatură în peste 20 de țări. Este membră a Academiei Europene de Poezie, precum și a Academiei Mondiale de Poezie (sub egida UNESCO). Opera sa, foarte bogată, beneficiază și de o receptare publică – atît la nivelul criticii de specialitate, cît și la marele public – foarte generoasă. Începînd cu anul 2012, la Brăila, se desfășoară anual ”Festivalul național de creație și interpretare pentru elevi Ana Blandiana.” Din anul 2016, a devenit membru corespondent al Academiei Române. Ana Blandiana este una dintre cele mai iubite și mai respectate personalități publice din România la ora actuală.

Este co-fondatoare a organizației non-guvernamentale Alianța Civică, pe care a condus-o în calitate de președinte între 1991 și 2001, și președintă a Fundației Academia Civică, de la înființare în 1994 și până în prezent. De asemenea, este director fondator al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței. În cadrul acestei instituții a desfășurat o activitate susținută de cercetare, fiind implicată în mod decisiv în realizarea mai multora dintre sălile care compun ansamblul muzeal de la Sighet –  sala 42 (”Maeștri și opere după gratii”); sala 43 (”Represiune împotriva literaturii”); sala 50 (”Fenomenul Pitești”); sala 51 (”Poezia în închisoare”); sala 77 (”Oponenți și dizidenți în deceniile 8 și 9”); sala 91 (”Represiuni etnice și religioase”). De asemenea, Ana Blandiana este autoarea mai multor studii, prefețe și postfețe publicate în volumele care apar sub egida Editurii Fundației Academia Civică. Are o prezență activă în cadrul Școlilor de Vară de la Sighet, atît la panelurile de discuții, prin prelegeri, precum și prin activități de atragere de fonduri și de organizare împreună cu echipele de la Fundația Academia Civică. A participat și continuă să participe la zeci de întîlniri cu elevii și profesorii din școlile din București și din întreaga țară, în cadrul unor acțiuni de promovare a Memorialului Sighet. Promovează imaginea și ideile acestei instituții prin participare la numeroase dezbateri publice, atît în țară, cît și în străinătate și oferă, în aceleași scopuri,  sute de interviuri în presa română și străină. Ana Blandiana este autoarea uneia dintre cele mai faimoase formulări cu privire la felul în care este just să ne raportăm la perioada comunistă: ”Atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.” Această formulare se găsește, foarte vizibil, în cîteva locuri și la Memorialul Sighet.