Fișa de înregistrare a mărturiei lui Vasile Paraschiv din arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet are numărul 2164. Interviul, al cărui rezumat are lungimea de trei pagini, a fost realizat de Mihai Chiru în anul 2005, în localitatea Pitești, cu ocazia simpozionului ”Fenomenul Pitești – Reeducarea prin tortură,” organizat anual de Asociația Foștilor Deținuți Politici, Muzeul Județean din Pitești și autoritățile locale din acest oraș, în colaborare cu alte instituții relevante. Acest simpozion este emblematic pentru excepționalismul comunismului din România: el simbolizează amestecul dintre victime și torționari care a fost experimentat în câteva închisori, printre care și cea din Pitești, în scopul torturării neîntrerupte a deținuților politici cu ajutorul unora dintre colegii lor de celulă, în scopul distrugerii complete a personalităților acestora.
Confesiunea lui Vasile Paraschiv a fost, inițial, stocată pe o casetă audio – marca Sony, de 60 de minute, dar ea există acum și în format digital. Mărturia lui rezumă principalele repere ale confruntărilor cele mai violente pe care acest muncitor le-a avut cu organele de represiune ale statului comunist, precum și momentele cele mai importante ale perioadelor în care acesta a stat în arest politic. Mai precis, temele pe care le atinge Vasile Paraschiv în acest interviu de istorie orală sunt următoarele: renunțarea la calitatea de membru al PCR în noiembrie 1968; scrisoarea publică din 1971 pentru crearea unui Sindicat Liber; solidarizarea cu Mișcarea pentru drepturile omului inițiată de Paul Goma în 1977; refuzul autorităților comuniste de a-l reprimi în România în 1978 după o vizită în Franța, în timpul căreia dăduse numeroase interviuri cu privire la experiența personală legată de represiunea psihiatrică; ultimii ani ai comunismului românesc și ultimele confruntări cu regimul Ceaușescu.
Din experiența sa legată de represiunea psihiatrică, cea mai relevantă mărturie se referă la abuzurile pe care le-a suferit după ce a aderat la mișcarea pentru drepturile omului, pe care o inițiase scriitorul Paul Goma. ”În februarie 1977, l-am cunoscut pe scriitorul Paul Goma, am semnat scrisoarea sa deschisă adresată Conferinţei post Helsinki de la Belgrad şi am fost din nou arestat de Securitate, care îmi păzea locuinţa, dus la Miliţia din Bucureşti, cartierul Drumul Taberei, unde mi-au cerut şi m-au obligat să dau o declaraţie în care să retractez semnătura pusă pe scrisoarea lui Paul Goma. Am refuzat să fac acest lucru şi pentru acest motiv m-au bătut, m-au maltratat până la pierderea cunoştinţei. Nu am mai ştiut nimic de mine multe minute. După ora 12 noaptea am fost urcat în maşină şi dus la Securitatea din Ploieşti şi de aici, a doua zi dimineaţa, internat din nou la Spitalul de nebuni Săpoca, judeţul Buzău, unde am fost dat în primire directorului acestui spital, dr. Anton Nicolau. Acesta, fără să mă întrebe nimic, de ce am fost adus aici, că eram adus de doi miliţieni în uniformă, a dat ordin să fiu internat la Secţia 2 a acestui spital, această secţie fiind secţia de bolnavi periculoşi, oameni care erau incurabili, erau violenţi, erau într-adevăr periculoşi,” povestește în confesiunea sa Vasile Paraschiv. Mărturia lui continuă cu o relatare cutremurătoare despre ceea ceea ce trăit în detenția politică din spital: ”Dacă la miliţia din Bucureşti, Drumul Taberei, am văzut moartea cu ochii, la Săpoca, jud. Buzău, Secţia 2 am văzut iadul de pe pământ. Aici, bărbaţi şi femei mai mult dezbrăcate, cu sânii goi, părul despletit, pline de sânge pe faţă, rochii rupte, tot timpul circulau agitaţi, bărbaţii mergeau în pas de defilare şi cântau, comandau, unii cântece de jale, alţii cântece de dor – era un adevărat iad. Am uitat să spun că în toate celelalte spitale unde am fost, la Urlaţi şi Voila, nimeni nu mi-a făcut, nu m-a obligat să urmez nici un fel de tratament, doar eram internat şi ţinut acolo sub supraveghere, nu mi-a dat nimeni nimic. La Spitalul Săpoca, însă, dr. Anton Nicolau, care era un agent al Securităţii, pentru prima dată m-a obligat să urmez un tratament medical ambulatoriu. Asistentele îmi puneau în palmă 5-7, poate mai multe pastile, mă obligau să le înghit, eu le băgam în gură, apoi le treceam sub limbă, îmi dădeau un pahar cu apă şi trebuia să deschid gura, deschideam gura, după aceea îmi spuneau că sunt liber. Iar eu mergeam la WC şi le aruncam pe toate acolo. Aşa am procedat din prima până în ultima zi. Sunt convins, şi domnii doctori pot confirma, că dacă eu aş fi înghiţit acele pastile, aş fi devenit un om cu adevărat bolnav şi azi nu aş fi fost în faţa dumneavoastră. Această idee, de a băga pastilele sub limbă, m-am întrebat cum de mi-a venit şi am ajuns la concluzia că Dumnezeu mi-a dat-o, căci altfel eram mort de mult.” Vasile Paraschiv a fost unul dintre puținii martori direcți ai represiunii psihiatrice din România, care a constituit una dintre metodele cele mai barbare de anihilare a celor care criticau regimul comunist și care a fost folosită inclusiv după ce deținuții politici au fost oficial eliberați din închisori în 1964.