Printre dosarele create de Securitate, care reflectă activitățile opoziției împotriva regimului comunist din România, un număr semnificativ se referă la activitatea diferitelor denominațiuni religioase. Această proporție ilustrează faptul că în interiorul comunităților religioase s-a manifestat cel mai coerent și consecvent mediu de opoziție, care a activat pe parcursul întregii perioade comuniste și, în consecință, a suferit o supraveghere atentă și o represiune dură.
Din cauza faptului că o mare varietate de activități religioase au fost supuse atât supravegherii atente cât și represiunii, dosarele create de Securitate în această problemă sunt foarte diverse. Cele mai complexe dosare privind actele de opoziție față de regimul comunist ale mediilor religioase se găsesc în Fondul Documentar, care se referă fie la o singură confesiune, fie la acte de disidență religioasă din rândul diferitelor denominații. Crearea acestor dosare reflectă modul în care Securitatea și-a desfășurat politicile și și-a conceput ariile sale de activitate în ceea ce privește confesiunile religioase. Aceste dosare cuprind: ordine și instrucțiuni detaliate emise de la centru sau de către filialele regionale (înlocuite la sfârșitul anilor '60 de inspectoratele județene) ale Securității, circularele diferitelor filiale ale poliției secrete, rapoartele filialelor sale locale adresate directoratelor centrale sau regionale privind un anumit domeniu de activitate, statistici și alte analize cantitative referitoare la acele persoane aflate sub supraveghere sau în arestul Securității în legătură cu un anumit domeniu de activitate, identificate în limbajul Securității ca “problemă,” documente originale sau copii ale documentelor confiscate sau interceptate de Securitate, duplicate sau copii ale notelor informative, fișe personale care sintetizează informații despre persoanele cheie în legătură cu o anumită problemă, fotografii, duplicate ale documentelor din alte tipuri de dosare, cum ar fi “dosare de urmărire informative” sau “dosare penale”), etc. Dosarele din Fondul Documentar reprezintă o sursă neprețuită pentru înțelegerea modului în care poliția secretă a perceput o denominație religioasă și ce politici au fost luate pentru a strânge informații, pentru a infiltra informatori sau a reprima un grup religios.
Modul în care sunt structurate aceste dosare ale Fondului Documentar reflectă și modul în care Securitatea a fost organizată în diferite perioade. După reorganizarea Securității din perioada 1968-1969, în urma noii împărțiri administrative, Securitatea și-a creat departamente de arhivă în cadrul tuturor inspectoratelor județene. În consecință, toate aceste inspectorate au creat fonduri documentare proprii cu privire la toate domeniile cheie de activitate de la nivel local. Pe lângă aceste dosare create de inspectoratele județene, un număr semnificativ de dosare ale Fondului Documentar au fost create de sediul central sau arhivate de acesta. Această a doua categorie de dosare a Fondului Documentar se află acum în arhivele CNSAS (instituția care deține custodia dosarelor începând cu anul 2000) sub titulatura de “Fondul Documentar București. ”
O a doua categorie principală de dosare ale Securității privind disidența religioasă în România comunistă este formată din așa-numitele “dosare de urmărire informative.” Aceste dosare sunt rezultatul activității operative a Securității, desfășurată pentru a ține sub supraveghere o persoană sau un grup de persoane. În funcție de tipul de activitate “subversivă” efectuată de persoana supravegheată, cel în cauză a fost integrată într-o așa numită “problemă,” de fapt un domeniu de activitate. Fiecare arie de activitate a primit, de asemenea, un cod numeric, care a fost introdus în dosarul de supraveghere informativă (Petcu 2005, 125–126). Codul a fost utilizat pentru a clasifica dosarul în ceea ce privește principalele domenii de activitate ale Securității. Dosarele de supraveghere informativă au fost considerate reflectarea celei mai complexe forme de supraveghere. În consecință, aceste dosare au adunat o mare diversitate de documente, cum ar fi: cereri motivate de deschidere a dosarului de supraveghere informativă întocmit de filiala locală a Securității; planuri detaliate ale activității de supraveghere; rapoarte privind activitatea de supraveghere; instrucțiuni de la sediul Securității; note ale informatorilor; diagrame care prezintă rețeaua socială a persoanei aflate sub supraveghere; fotografii; documente interceptate (cum ar fi, scrisori și manuscrise); transcrierile conversațiilor private înregistrate. Spre deosebire de prima categorie de dosare, care se concentrează pe o categorie de persoane încadrate în așa-numitele “probleme,” dosarele de acest fel se concentrează, cu precădere, pe indivizi și pe rețelele lor sociale.
Cea de-a treia categorie de dosare din această colecție, așa-numitele “dosare penale,” se referă la acele persoane arestate și cercetate de Securitate din cauza practică confesiunii lor. Este imposibil de stabilit numărul de “dosare de urmărire informativă” sau de “dosare penale” create privind persoanele supravegheate sau investigate de poliția secretă pentru convingerile lor religioase, în mod special. Un motiv pentru această situație este caracterul înterconectat al multor dosare, care includeau nu numai disidența religioasă, dar și disidența politică sau alte forme de opoziție. Deși primele două categorii de dosare includ și documente cu conținut religios confiscate sau interceptate de poliția secretă, cea mai mare cantitate de astfel de documente se găsește în dosarele penale ale celor arestați pentru activitatea lor religioasă. Pentru a-și documenta și a-și dovedi acuzațiile, Securitatea a atașat materialele religioase confiscate la aceste dosare, care au fost folosite de procurorii de stat în timpul proceselor. Ca și în alte cazuri de artefacte privind opoziția față de regimul comunist, arhivate de Securitate, prin colectarea materialelor religioase în scopuri proprii, arhivele Securității au devenit în mod paradoxal o instituție custode a documentelor privind opoziția culturală. Dosarele acestei colecții cuprind mai multe tipuri de artefacte religioase sau duplicate de manuscrise, care au fost distruse de către proprietarii lor în timpul comunismului din cauza riscului de a fi confiscate.
Poliția secretă a pus sub supraveghere și a reprimat persoane și grupuri din diferite denominațiuni religioase, atât dintre cele recunoscute oficial, cât și din cele desemnate de autoritățile statului ca “secte” sau “grupări anarhice.” Trebuie menționat faptul că diferitele confesiuni au fost tratate diferit, iar politicile statului față de o denominație oficială s-au schimbat de la o perioadă la alta.
Modul în care autoritățile comuniste s-au raportat o denominație religioasă a fost influențat de mai mulți factori: 1. dacă era sau nu o denominație recunoscută oficial; 2. măsura în care conducerea denominațiunii era deschisă negocierii pentru obținerea statutului oficial prin realizarea unui compromis cu autoritățile statului; 3. contactele sale străine, mai ales dacă o denominație era subordonată unui centru situat în Occident; 4. practica de prozelitism în afara comunității; 5.organizarea întrunirilor religioase în locuințe private sau în alte spații neautorizate de autoritățile statului; și 6. tipărirea și circulația ilegală a publicațiilor religioase.
Ținând cont de aceste aspecte, regimul comunist a împărțit grupurile religioase în trei categorii principale: “denominațiile oficiale,” așa-numitele “secte” și așa-numitele “grupări anarhiste.” Pe lângă ceea ce autoritățile statului numeau “biserici istorice” (Muntean 2005, 92), care, în momentul în care regimul comunist a preluat puterea, au fost deja recunoscute ca denominații oficiale, în 1948 noul regim a acordat statut oficial altor patru denominații religioase, care anterior fuseseră mai mult etichetate ca “secte” în discursul oficial: Biserica Creștină Baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, Cultul Creștin după Evanghelie din România și Biserica Penticostală. Alte minorități religioase care nu au primit recunoașterea oficială au continuat să fie etichetate drept “secte” sau “grupări anarhiste” (Tismăneanu, Dobrincu și Vasile 2007, 466). Toate minoritățile religioase etichetate ca “secte” sau “grupuri anarhiste” au fost scoase în afara legii (Tismăneanu, Dobrincu și Vasile 2007, 466–467). Acele grupuri din prima categorie (“secte”), printre care Martorii lui Iehova, Nazarienii și Mișcarea Adventistă de Ziua a Șaptea Reformistă, au devenit țintă a represiunii dure imediat după ce regimul și-a consolidat puterea în 1948. De exemplu, conform înregistrărilor interne ale organizației Martorii lui Iehova, doar între 1951 și 1953, 800 de Martori ai lui Iehova au fost arestați din cei 15.000 de membri pe care această minoritate religioasă îi înregistra în România în 1949 (Ioniţă 2008, 216–217). Așa-numitele “grupări anarhice” au cuprins fracțiuni sau grupări radicale, care au apărut din interiorul unora dintre denominațiunile oficiale, cum ar fi “Oastea Domnului” din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, grupul dizident în interiorul Bisericii Penticostale sau “Betaniștii” din cadrul Bisericii Reformate (Tismăneanu, Dobrincu și Vasile 2007, 466-467). Oastea Domnului este o “mișcare de renaștere” din cadrul Bisericii Ortodoxe Române inițiată în 1923 de către preotul ortodox din Transilvania, Iosif Trifa, care a fost caterisit în 1936 din cauza disputelor sale cu Mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan (Ramet 1992, 193). Mișcarea a fost puternic reprimată de autoritățile comunist, iar liderii acesteia au fost întemnițați.
Deși acele minorități religioase, care s-au aflat în afara recunoașterii oficiale, au fost supuse unei represiuni intense în perioada comunistă, persoane și grupuri aparținând denominațiilor oficiale au fost, de asemenea, victime ale represiunii statului pentru activitățile lor religioase. De exemplu, în cazul Bisericii Ortodoxe Române, multe mănăstiri, precum cele din Vladimirești și Sihastru (ambele în partea de sud a Moldovei) au fost acuzate de autoritățile statului că sunt centre de “misticism religios,” iar comunitățile lor religioase au fost reprimate în anii 1950 (Tismăneanu, Dobrincu and Vasile 2007, 461). Preotul ortodox și profesor la Institutul Teologic din București, Gheorghe Calciu Dumitreasa, a fost principalul disident religios ortodox în anii 1970 și 1080. Pentru poziția sa față de demolarea Bisericii Enei din București în 1977 și pentru critica sa față de politicile de stat anti-religioase formulată în predicile sale, el a fost întemnițat și a fost caterisit de Biserica Ortodoxă Română (Calciu-Dumitreasa 2001).
Biserica Romano-Catolică a fost o “biserică tolerată cu ierarhia decapitată,” dat fiind că “prelații Márton Áron, Anton Durcovici, Alexandru Cisar, Ieronim Menges, Augustin Pacha, János Scheffler, Joseph Schubert, Ioan Duma și Adalbert Boros au fost fie arestați fie plasați sub arest la domiciliu” (Tismăneanu, Dobrincu și Vasile 2007, 464). Un caz special l-a reprezentat Biserica Greco-Catolică (Unită) românească, singura denominație oficială religioasă suprimată de regimul comunist în decembrie 1948, a cărei ierarhie și mai mult de 400 de preoți au fost închiși (Tismăneanu, Dobrincu și Vasile 2007, 463). Colecția de documente confiscate de Securitate de la membrii acestei biserici sau emise de poliția secretă în vederea reprimării sau păstrării ei sub supraveghere este prezentată în cadrul acestui registru on-line (Vezi: Colecția Ad-hoc Biserica Greco-Catolică românească de la CNSAS).
Mulți protestanți sau ceea ce regimul comunist denumea credincioși “neoprotestanți” s-au evidențiat ca luptători pentru libertatea religioasă în România. Printre cele mai cunoscute cazuri se numără Richard Wurmbrand, Ferenc Visky, Simion Cure, Vasile Moisescu, Gheorghe Mladin, Traian Ban, Simion Moț, Teodor Băbuț, Nicolae Todor și Alexandru Honciuc (Tismăneanu, Dobrincu și Vasile 2007, 463). În contextul semnării de către Ceaușescu a Actului Final de la Helsinki în 1975, un grup de pastori ai Bisericii Baptiste, ai Bisericii Creștine după Evanghelie din România și ai Bisericii Penticostale au redactat și au semnat o scrisoare deschisă de protest împotriva încălcării drepturilor omului de către regimul Ceaușescu privind membrii confesiunilor lor religioase intitulată: “Cultele neoprotestante și drepturile omului în România.” Scrisoarea a fost trimisă la Radio Europa Liberă și difuzată în aprilie 1977 (Dobrincu 2012, 351–402).
Un număr semnificativ de dosare ale acestei colecții ad-hoc, în special cele aferente Fondului Documentar, au fost create de acele departamente ale Securității responsabile de cultele religioase. În iulie 1948, când Securitatea a fost înființată oficial (instituția a fost intitulată: Direcția Generală a Securității Populare sau DGSP), prima ei Direcție (după iulie 1956 redenumită a Direcției a 3-a) a inclus un departament special intitulat “Serviciul Naționaliști, Culte și Secte.”
Acest departament a fost responsabil de desfășurarea de operațiuni care vizează minorități naționale (etnice), biserici oficiale și diverse minorități religioase (multe dintre ele fiind etichetate ca “secte”). Acest departament a inclus diverse unități de lucru (birouri), fiecare dintre ele fiind specializată într-o zonă de activitate numită “problemă.” De exemplu, în iulie 1948, prima unitate de lucru era însărcinată cu supravegherea și reprimarea acelor grupări ostile din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, cea de-a doua unitate se ocupa de Bisericile Romano-Catolică și Greco-Catolică, iar cea de-a treia era responsabilă pentru bisericile oficiale protestante și pentru acele minorități religioase etichetate în discursul oficial drept “denominațiuni neoprotestante” (Oprea 2003). Aceeași structură se regăsea și la nivelul direcțiilor regionale. Activitatea acestor unități de lucru locale a fost coordonată de unitățile de lucru corespunzătoare din cadrul sediului central al Securității.
Majoritatea dosarelor legate de Fondul Documentar, dar și un număr semnificativ de “dosare de urmărire informativă” și “dosare penale” referitoare la activitățile disidenței religioase a diferitelor denominațiuni religioase au fost accesate de cercetători sau de victime ale poliției secrete. Activitatea de cercetare derulată de istorici, teologi, sociologi, antropologi și jurnaliști a condus la producerea unui număr mare de monografii, articole sau volume de documente editate privind disidența religioasă și persecuția ei în timpul comunismului. Din această perspectivă, se poate spune că unele dintre cele mai cercetate dosare din arhivele Securității sunt cele referitoare la activitatea cultelor religioase.
