COURAGE

interconectarea colecțiilor

Natura cenzurii

După cel de-al Doilea Război Mondial, cenzura a devenit un instrument esențial pentru menținerea regimurilor totalitare, care au venit la putere în Europa Centrală și de Est. Scopul său a fost limitarea și filtrarea informațiilor disponibile publicului. În fiecare dintre țările din Blocul Estic, mecanismul a funcționat într-un mod similar: a existat o comisie sub controlul direct al partidului comunist, care a pus în aplicare funcțiile de cenzură, deși termenul “cenzură” în sine nu a fost folosit.Practica reală și amploarea cenzurii au variat de-a lungul timpului și de la o țară la alta și, deși ea a fost temperată sau intensificată temporar în funcție de schimbările politice, natura și obiectivele sale au rămas consecvente.

Deși toate domeniile de artă au suferit din cauza cenzurii în timpul comunismului, aceasta a devenit,cu precădere,o realitate pentru industria cinematografică. Studiourile de film au fost naționalizate, iar regizorii au fost controlați prin intermediul politicii culturale a statului. În majoritatea țărilor, represiunea violentă deschisă nu a fost obișnuită, însă numeroși intelectuali și artiști critici sau de opoziție au fost izolați și stigmatizați ca trădători.Artistii au învățat să-și ascundă mesajele pentru a evita cenzura – criticile față de sistem nu sunt prezentate direct în filmele lor, ci mai degrabă implicit. De multe ori, aceste filme au prezentat evenimente istorice care sugerau paralele cu prezentul – cenzorii le-au găsit mai greu de obiectat, dar telespectatorii atenți au fost capabili să înțeleagă referințele.Astfel, aceste filme au putut critica, cu prudență, regimul printr-un limbaj codificat. Filmul lui Miklós Jancsó, Sărmanii flăcăi (Szegénylegények) din 1965, are loc după revoluția maghiară și războiul de independență în 1848-49, dar prezintă natura manipulativă a unei dictaturi. Prin intermediul temelor de interogație, intimidare și denunțare, aluziile la Revoluția Maghiră din 1956 și la era Kádár sunt destul de evidente. Atât epoca lui Alexander Bach în Imperiul Habsburgic, după 1849, cât și instaurarea erei Kádár după 1956 au fost așa-numitele “dictaturi blânde,” aplicând tehnici de putere sofisticate și motivate de răzbunare, ambele fiind susținute, în primul rând, de către armată și de către sistemul informatorilor.

Aceste filme est-europene au primit premii importante de mai multe ori la festivaluri internaționale. Filmul lui Andrzej Wajda, Omul de fier (Czlowiek z zelaza, 1981), a primit premiul Palme d’Or la Cannes și povestește despre nașterea mișcării Solidaritatea. Maica Ioana a Îngerilor (Matka Joanna od aniolow) din 1961 în regia lui Jerzy Kawalerowicz, a câștigat Premiul Juriului la Cannes pentru o poveste despre exorcism care se petrecea în perioada Evului Mediu. Ferenc Kósa a primit un premiu pentru cel mai bun regizor la Cannes pentru Zece mii de zile (Tízezer nap), un film care urmărește destinul a doi bărbați, al unui sat maghiar și al țăranilor săi, pe o perioadă de treizeci de ani. Trenuri strict supravegheate (Ostře sledované vlaky) din 1967 al lui Jiří Menzel dezvăluie povestea grotescă a unor bărbați care lucrau la o gară izolată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cuțitul în apă (Nóz w wodzie) din 1962 al lui Roman Polanski a fost nominalizat pentru un Oscar – un thriller, care are loc pe o barcă, complet izolată de lume și cu doar trei personaje. Miloš Forman a fost nominalizat la Oscar în 1968 pentru Balul pompierilor (Hoří, má panenko): filmul spune povestea unui bal provincial al pompierilor, care se transformă într-un colaps tragicomic. István Szabó a fost nominalizat de mai multe ori pentru acest premiu, pe care l-a câștigat în cele din urmă cu Mephisto în 1981. Filmul discută despre relația dintre artist și autorități în Germania anilor 1930.

Activitățile de opoziție și critica au avut, totuși, limitele lor. Autoritățile nu au tolerat nicio punere sub semnul întrebării a legitimității socialismului și nici măcar prezentarea crimelor stalinismului nu a fost posibilă pentru foarte mult timp. Nu era recomandabil a se critica Uniunea Sovietică, a se lăuda revoluțiile sau a se condamna intervențiile. Cenzura socialistă era adesea nemiloasă față de ipostazele erotismului, așa-numitele „abateri” de la norme sau ceea ce credeau oficialii ca fiind abaterea – cum ar fi LGBT. Cenzura filmului a fost mai strictă în Uniunea Sovietică, România și Bulgaria decât în Ungaria și Iugoslavia, iar artiștii din primele țări au suportat restricții mult mai aspre. În Iugoslavia, Cehoslovacia și Ungaria, artiștii au avut mai multă libertate, deși aceasta a fost periodic restricționată, în special datorită evenimentelor politice extraordinare – Primăvara de la Praga sau 1968 polonez.

Uniunea Sovietică

Vladimir Ilici Lenin (1870-1924) a privit filmul drept cea mai importantă formă de artă (adică cea mai eficientă pentru scopurile de propagandă) a socialismului. Controlul autoritar asupra filmelor în Uniunea Sovietică a rămas strict până la sfârșitul anilor 1980. Filmele puteau folosi limba într-o manieră care a fost aprobată în prealabil (sau ulterior) de către cenzură, sau producătorii s-au obișnuit ei înșiși cu așteptările cenzurii. Ignorarea tabuurilor a avut consecințe grave și putea implica exilul sau detenția.

Unul dintre cei mai mari regizori sovietici de film, Serghei Eisenstein, el însuși un credincios devotat al comunismului, a fost forțat de mai multe ori să-și facă autocritica în public. Andrei Tarkovski a fost, de asemenea, supus unor restricții severe. Scenariile sale au fost respinse, în mod constant, în anii 1960 și 1970, în timp ce filmările au fost adesea întrerupte, iar filmele sale au fost criticate dur. Tarkovski a emigrat în cele din urmă din Uniunea Sovietică în 1984.

Mihail Kalik, regizor al noului val sovietic care fusese trimis la Gulag, a avut un scurt episod erotic în filmul său Omul care merge după soare (Chelovek idet za solntsem, 1961), care a fost respins de Hrușciov, primul lider al partidului și al Uniunii Sovietice. În consecință, pe lângă interzicerea acestui film, următoarele două filme ale regizorului au fost retrase de la prezentarea publică.

Filmele „sovietice” de amatori aveau mai multă libertate în comparație cu filmele produse în cadrul oficial și puteau permite abateri mai mari de la cerințele și ideologia prescrise.

Unul dintre cei mai notabili reprezentanți ai săi a fost cântărețul rock lituanian și producător de film Arturas Barysas-Baras (1954-2005). Barysas-Baras s-a îmbrăcat și s-a comportat extravagant, dar, totuși, a reușit să evite confruntările cu regimul, pentru că era foarte puțin vizibil și, în plus, tatăl său era angajat al Biroului Primului Ministru lituanian. În 1979, filmul său Dragostea ei (Jos Meilé) a avut probleme serioase cu cenzură, care au condus la excluderea sa de la participarea la festivaluri, iar filmul său a fost interzis timp de un an.

Vidmantas Gaigalas, președintele Asociației Regizorilor Amatori Lituanieni, menționează un alt regizor, Norvaišas, care a prezentat the „vytis”, stema lituaniană (interzisă de regimul sovietic). Aceasta a fost considerată o încălcare gravă a tabuurilor și a fost urmată de sancțiuni severe.

Iugoslavia

În Iugoslavia nu exista o lege a cenzurii, deși problema era prezentă în mai multe moduri complexe. Autocenzura era obișnuită – regizorii au respectat principiile cenzurii atunci când au produs filme şi, cu toate acestea, autoritățile nu s-au abținut complet de la represalii deschise.

Satira politică a lui Branko Marjanovic Ciguli Miguli din 1952 a criticat natura birocrației de tip sovietic și, prin urmare, a fost interzistimp de 25 de ani. Unul dintre fondatorii valului negru iugoslav, filmul lui Dusan Makavejev, W.R.: Misterele organismului (W.R: Misterije Organizma, 1971), a fost interzis timp de 15 ani datorită portretizării ironice a rigidității regimului comunist.

Plastic Jesus (Plasticni Isus, 1971) al regizorului sârb Lazar Stojanović este celălalt cel mai cunoscut film al valului negru. Potrivit cenzorilor, cu acest film regizorul a încălcat nu numai tabuurile politice și sexuale și a ofensat pe liderul iugoslav, Tito, dar a provocat întreg sistemul socialist. Nu numai că Plastic Jesus a fost interzis, dar fiind dat ca exemplu Stojanović a fost adus în fața instanței și condamnat la trei ani de închisoare.

https://vimeo.com/33968384

Regizorul sârb Zelimir Zilnik a fost, de asemenea,un exponent al valului negru iugoslav. În 1969 a câștigat premiul Ursul de aur la Berlin pentru filmul său Rani radovi (Munci timpurii, 1969), care descrie consecințele invaziei sovietice a Cehoslovaciei în 1968. La începutul anilor 1970 a fugit în Germania de Vest pentru a scăpa de cenzură și s-a întors în Iugoslavia numai la sfârșitul deceniului.

Bulgaria

Cinematografia bulgară a rămas, în principal, în cadrele definite de modelele de influență sovietică, în timp ce după revoluția maghiară din 1956, represiunea a crescut în sfera culturală. Binka Dimitrova Zhelyazkova, prima femeie regizor din Bulgaria, poate fi privită ca o figură controversată – era cunoscută ca fiind o comunistă devotată și a primit mai multe premii oficiale, în ciuda filmelor sale care descriau corupția și încălcarea legii de către putere și contradicțiile dintre ideea comunistă și statul socialist. Primul ei film, Viața se scurge liniștită pe lângă … / Partizani (Zhivotut si teche ticho) din 1957, pe care le-a produs împreună cu soțul ei, Hristo Ganev, a fost interzis – a fost interzis să scrie sau chiar să se vorbească despre el. Unul dintre motivele interzicerii sale a fost acela că i-a prezentat pe comuniștii ca oameni supuși greșelilor din carne și sânge și nu ca eroi anoști. Următorul lor film comun, A byahme mladi (Când eram tineri, 1961) a vorbit, de asemenea, despre comunism în tonuri critice, dar pentru că a primit premii internaționale importante, a fost premiat și în Bulgaria. Cu toate acestea, conducerea partidului i-au respins unul după altul următoarele sale proiecte de film. Balonul legat (Privarzaniyat balon) din 1967 a fost interzis după premieră și lui Zhelyazkova i s-a interzis să facă filme timp de cinci ani. Un documentar despre regizoare a fost realizat în anul 2002 intitulat Binka: A spune o poveste despre tăcere (Бинка. Да разкажеш приказка за мълчанието).

Republica Democrată Germană

Chiar dacă constituția est-germană, adoptată în 1949 și extinsă până în 1968, a oferit, în principiu, libertatea de opinie și libertatea presei, o formulă restrictivă (drepturile pot fi exercitate numai dacă sunt armonizate cu constituția) au permis partidului să interzică filmele, care au fost respinse de către partid, prin referire la gustul public sau la securitatea națională. Kurt Maetzig, care a produs, de asemenea, și filme de propagandă, este regizorul fimului Iepurele sunt eu (Das Kaninchen bin ich, 1965). Povestea unui tânăr condamnat pentru provocare la adresa statului a fost plasată într-o cutie împreună cu alte unsprezece filme și clasificate ca fiind dăunătoare, pe baza deciziei Congresului al XI-lea al Partidului Unității Socialiste din Germania.

Urmele pietrelor (Spur der Steine, 1966) de Frank Beyer a putut fi văzut doar trei zile după premieră, fiind trecut la scurt timp pe lista neagră a cenzurii. Aceeași soartă a împărtășit-o și Doar nu credeți, eu plâng (Denk bloß nicht, ich heule, 1965) al lui Frank Vogel deoarece portretizarea tinerilor care gândesc critic ca oprimați în sistemul școlar est-german a fost denunțată de către autorități.

Cehoslovacia

Cehoslovacia a visat, de asemenea, la un „socialism cu o față umană” și, asemănător Ungariei, a dorit să producă o selecție atractivă de filme premiate pentru o audiență internațională, până când ocupația sovietică din 1968 a încheiat această epocă de aur.

Filmul Drahomirei Vihanova, O duminică irosită (Zabitá nedele), nu a fost distribuit și nici nu i s-a permis să fie prezentat în străinătate, în timp ce regizorul slovac Elo Havetta a devenit dependent de alcool și droguri și s-a sinucis după ce două dintre filmele sale au fost interzise. Evald Schorm, Ivan Passer și Jan Nemec li s-a interzis să regizeze, în timp ce Ciocârliile pe sârmă (Skřivánci na niti, 1969) al lui Jiří Menzel și Balul pompierilor (Hoří, má panenko, 1968)al lui Milos Forman, care mai târziu va emigra în Statele Unite, au fost puse înapoi în cutie. Filmul lui Menzel a fost distins cu premiul Ursul de aur la Festivalul de Film de la Berlin, 21 de ani mai târziu, în 1990.

Filmele de amatori din Cehoslovacia, la fel ca și cele iugoslave, au fost mult mai îndrăznețe și mai provocatoare în comparație cu cinematograful oficial. Rudolf Mihle a fost un cunoscut regizor amator, care a produs, în primul rând, documentare și știri. Deși el nu a fost pus pe lista neagra a producatorilor de filme, mai multe dintre filmele sale au fost blocate de către cenzori – Fără nume (1964), O Mini-Istorie 1918-1968 (1968) și Primele ore de ocupație (1968) au fost adăugate pe lista filmelor interzise.

Polonia

În Polonia, studiourile de film nu au fost naționalizate și producătorii de filme au căutat, adesea, sprijin instituțional pentru a-și putea filma producțiile. În a doua jumătate a anilor ’60, după câțiva ani mai liberali, deschiși pentru experimente, situația a devenit tensionată.În 1968, conflictele politice din cadrul partidului au crescut: antisemitismul deschis a devenit parte a programului oficial al partidului și au existat diverse idei despre posibilitățile de a realiza filme. Epurările nu au ocolit lumea cinematografiei. Mai mulți directori au fost trecuți pe lista neagră sau au fost forțați să-și facă autocritică public pentru a evita să fie etichetați drept trădători ai națiunii. Autoritățile au reorganizatpublicațiile de film, universitățile și studiourile și au înlocuit vechile cadre cu unele de încredere. Interzicerea filmului lui Jerzy Skolimowski Mâinile sus! (Rece do góry) din 1967 a fost un semn sinistru. Skolimowski a fost considerat indizerabil din cauza portretizării sale a epocii lui epoca lui Stalin din trecut și a fost expulzat din țară. Omul de fier (Człowiek z żelaza, 1981) al lui Andrzej Wajdaa fost interzis în toate țările socialiste, deși a câștigat cel mai mare premiu la Festivalul de Film de la Cannes.

Ungaria

După revoluția din 1956, György Aczél a devenit o figură cheie în calitatea sa de director al politicii culturale maghiare, pe care a condus-o aproape de unul singur până la începutul anilor 1980. Directiva sa principală privind „interdicția, toleranța, susținerea” a definit clasificarea artiștilor începând cu anii 1960. Au fost câteva filme critice pe care el le-a tolerat și cărora le-a permis să fie nominalizate la festivaluri internaționale, dar a interzis și câteva filme.În același timp, ca inițiativă a tinerilor regizori, Balázs Béla Stúdió (BBS) a fost înființat în 1961 și a fost un loc în care absolvenții școlii de film puteau produce filme, fără a fi obligați să le prezinte. Acest pas precaut le-a asigurat o mare libertate producătorilor de film, care trebuiau să-și predea filmele cenzorilor numai după ce au le-au terminat, iar studioul a oferit de lucru și regizorilor neoficiali, de asemenea. Acțiunea filmului The Upthrown Stone (Feldobott kő, 1968) a lui Sándor Sára are loc în anii 1950. El a fost interzis imediat, mai ales datorită reprezentării directe a situației romilor și a situației lor în Ungaria. În același timp, filmul Țiganii (Cigányok, 1962) a fost interzis la început, dar mai târziu a primit undă verde, după ce a primit un premiu la festivalul Oberhausen din 1968.

https://videa.hu/videok/film-animacio/feldobott-ko-sara-sandor-1968-w4qW3OIsmBaU0xnn

Agitatorii (Agitátorok, 1969) al Dezső Magyar, produs, de asemenea, la Béla Balázs Studio, a avut o soartă similară deoarece prezenta practici revoluționare în lumina psihologiei terorii.

https://www.youtube.com/watch?v=vH4N_MJ2vvE

Martorul (A tanú 1969) lui Péter Bacsó,cu prezentarea satirică a epocii Rákosi, a petrecut zece ani într-o cutie și a putut fi prezentat public pentru prima dată în 1979, la Clubul Közgáz al Universității de Economie, deși a fost prezentat de trei ori într-un amfiteatru arhiplin.

România

În ciuda cenzurii, care nu tolera nici cea mai mică critică la adresa regimului, mai mulți regizori au avut curajul de a critica realitățile sociale și politice din România. Dintre aceștia cel mai cunoscut este Lucian Pintilie (1933-2018), ale cărui două filme Reconstituirea (1968) și De ce trag clopotele, Mitică? (1981) au fost oprite de la vizionarea publică. Bazat pe un eveniment real, Reconstituirea se concentrează asupra unui act de delincvență juvenilă, menit a fi refăcut pentru a educa publicul despre pericolele consumului de alcool. În cursul reconstituirii, unul dintre tineri este rănit mortal de către celălalt. Interzis de autoritățile române în 1969, filmul subliniază vulnerabilitatea persoanelor care trăiesc într-un regim comunist, a cărui putere arbitrară și constrângătoare nu doar controlează destinul indivizilor, dar și le distruge viitorul. Deși acțiunea a fost plasată la sfârșitul secolului al XIX-lea, De ce trag clopotele, Mitică? oferă o critică politică și socială puternică, care trimitea la situația din România din anii 1980: o societate în declin moral, angajată în îndeplinirea ritualurilor democrației fără a-i înțelege esența și fericită să se supună orbește autorității fără a pune la îndoială deciziile sale. Alte filme interzise au fost Faleze de nisip al lui Dan Pița (1983),care realiza un rechizitoriu dur privind abuzul de putere și represiune împotriva celor fără putere, Croaziera (1982) al lui Mircea Daneliuc, care denunța oportunismul și compromisul moral al societății românești cu puterea politică, precum și Sezonul pescărușilor (1984) regizat de Nicolae Oprițescu, care spunea povestea unui furt intelectual și care o putea ofensa pe Elena Ceaușescu, soția liderului român, Nicolae Ceaușescu, a cărei carieră academică în chimie a fost construită pe furtul intelectual de la subordonații ei.

Exercițiile de mai jos, legate de textul de mai sus, pot contribui la extinderea și aprofundarea cunoștințele despre filmele critice și interzise sub forma unor teme pentru acasă, sub forma unei cercetării individuale.

Sarcini în registru:

1. Găsiți alte filme și regizori în Registrul COURAGE care, în filmele lor sau în televiziune, au discutat subiecte care erau „neplăcute” pentru regim (exemplele maghiare: Pál Schiffer, Tamás Almási, Péter Bokor, Gábor Hanák)!
2. Adunați cât mai multe informații din Registrul COURAGE despre filmul Plastic Jesus și creatorii săi. Pregătiți o prezentare despre acesta!
3. Verificați Studio Béla Balázs (BBS)! Găsiți o legătură între Sándor Sára și ceilalți directori ai BBS în Registru! Dacă aveți șansa, consultați arhiva de cercetare a BBS! Informați-vă cu privire la materialele BBS și pregătiți un raport despre ele!
4. Adevărat sau fals? Verificați în Registru! Dacă informațiile sunt false, scrieți răspunsul corect!

– Sociologul Istvány Kemény studia situația romilor din Ungaria și după ce a explicat într-o prezentare că existau grupuri sociale care trăiau în sărăcie, munca sa academică a fost complet marginalizată.

– Gábor Bódy a folosit o tehnică specială, așa-numita “light cut” (tăiere ușoară), în lucrarea sa de diplomă Torsul american(Amerikai anzix, 1976), pentru a o face să pară arhaică.

– Fotograful polonez, Tytus Filipowicz, l-a convins pe Jack Nicholson să poarte insigna Mișcării Solidarității Poloneze la Festivalul de la Cannes din 1981

– Printre alții, jurnalistul ucrainean Viacheslav Chornovil a vorbit despre arestărilor din 1965 și a ales proiecția filmului lui Serghei Parajanov Umbrele strămoșilor uitați ca loc de desfășurare a protestului său.

– Duro Smicberger era șeful comisiei pentru controlul și aprobarea prezentării publice a filmelor din Republica Socialistă Estonă.

5. Găsiți imaginile de lucru ale lui István Jávor despre filmul Cséplő Gyuri in Registru! Plasați fotografiile în orice ordine doriți și creați o poveste din succesiunea imaginilor!

Exerciții suplimentare:

-Pregătiți o prezentare despre influențele cinematografice și stilurile regizorilor, care au influențat cinematograful maghiar și cehoslovac în anii 1960!

-Comparați următoarele secțiuni de film! Care este tonul criticii lor, ce elemente scot in evidență?(de exemplu: Martorul, Petru cel negru, Daniel cel norocos, Faleze de nisip,Dragostea unei blonde)

-Urmăriți următoarele secțiuni de film! Cum este descris tineretul?

(de exemplu: Timpul stă, Petru cel negru, Reconstituirea, Daniel cel norocos,Dragostea unei blonde, Cenușă și diamant)

Listă de referințe:

Aczél, György 1917-1991, Ungaria,politician însărcinat cu probleme culturale.

Arturas Barysas-Baras 1954-2005, Lituania, producător, cântăreț rock.

Bacsó, Péter 1928-2009, Ungaria, regizor de film.

Beyer, Frank, 1932-2006, Germania,regizor de film.

Forman, Miloš 1932-, Cehia,regizor de film.

Ganev, Hristo Kostadinov, 1924-, Bulgaria, scriitor.

Havetta, Elo 1938-1975, Slovacia,regizor de film.

Gaigalas, Vidmantas 1957-, Lituania, Președinte al Asociației Regizorilor Amatori Lituanieni

Jancsó, Miklós 1921-2014, Ungaria,regizor de film.

Kalik, Mihail 1927-2017, Rusia,regizor de film.

Kawalerovicz, Jerzy 1922-2007, Polania,regizor de film.

Khrushchev, Sergeevich Nikita, 1894-1971, Rusia, politician.

Kósa, Ferenc 1937-, Ungaria,regizor de film.

Lenin, Vladimir Ilich 1870-1924, Rusia, politician, revoluționar.

Magyar, Dezső 1938-, Rusia, regizor de film.

Maetzik, Kurt, Germania, 1911-2012,regizor de film.

Makavejev, Dušan 1932-, Serbia,regizor de film.

Menzel, Jiří 1938-, Cehia,regizor de film.

Mihle, Rudolf 1937-2008, Cehia,regizor de film.

Nemec, Jan 1936-2016, Cehia,regizor de film.

Passer, Ivan 1933-, Cehia, regizor de film.

Pintilie, Lucian 1933-, România,regizor de film.

Polanski, Roman, 1933-, Polania,regizor de film.

Sára, Sándor 1933-, Ungaria,regizor de film.

Schorm, Evald 1931-1988, Cehia, film director

Skolimowski, Jerzy 1938-, Polania,regizor de film.

Stojanović, Lazar 1944-2017, Serbia,regizor de film.

Szabó, István, 1938-, Ungaria, film director.

Tito, Josip Broz 1892-1980, Iugoslavia, political leader.

Vihanová, Drahomíra 1930-2017, Cehia,regizor de film.

Vogel, Frank, 1929-1999, Germania,regizor de film.

Wajda, Andrzej 1926-2016, Polania,regizor de film.

Zhelyakova, Binka Dimitrova 1923-2011, Bulgaria,regizor de film.