COURAGE

interconectarea colecțiilor

Autor: Károly Kiss

Contextul intelectual-istoric al rezistenței culturale

Iluminismul, o nouă tendință în istoria intelectuală, care a apărut în secolul al XVIII-lea, a oferit principiile fundamentale ale valorilor economice, politice și sociale ale burgheziei din Europa de Vest. Libertatea și drepturile fundamentale ale individului, de exemplu, libertatea de exprimare, au devenit valori care s-au răspândit în întreaga zonă și au fost, de asemenea, îmbrățișate de politicienii statelor liberale, care s-au format în secolul al XIX-lea.

Ideile principale ale Iluminismului au ajuns, de asemenea, și în țările din regiunea Europei Centrale și de Est, deși într-o manieră limitată, accentul fiind pus pe procesele cultural-economice. În regiune, datorită impactului slab al burgheziei, deseori alte grupuri sociale (de exemplu, nobilimea) și-au asumat reprezentarea valorilor intelectuale ale Iluminismului față de conducerea politică centralizatoare și autoritară. Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, principiile intelectuale liberale, care decurgeau din Iluminism, au devenit larg răspândite și bine-definite, iar pluralismul de opinii a fost acceptat la nivel local, regional și național.

În secolul al XX-lea, aceste principii fundamentale au permis atât micro-comunităților (familii, rude), cât și comunităților locale (sate, comunități rezidențiale) din regiune să continue rezistența față de centralizarea puterii, o rezistență care nu este deschisă, dar care se bazează pe moștenirea intelectual-culturală.

Ca o consecință a acțiunii militare a celui de-al Doilea Război Mondial, regiunea Europei Centrale Răsăritene a fost ocupată de armata rusă și, astfel, a ajuns sub conducerea Uniunii Sovietice. Între anii 1945 si 1989, din cauza diviziunii create de Războiul Rece, regiunea era parte a Blocului comunist, iar sistemul de valori al țărilor individuale era caracterizat de o conducere comunist-socialistă, un sistem unipartidist, și de reprezentarea și impunerea forțată și omogenă a valorilor culturale de inspirație sovietică. Acest fapt era evidențiat prin studiul obligatoriu al limbii ruse în școli și prin impunerea filosofiei marxist-leniniste ca dogmă oficială în universități, precum și în toate aspectele vieții intelectuale. Aceste ideologii au fost introduse de puteri externe în regiune, adesea cu forța, deși au fost susținute de populația locală și membrii partidului comunist; nu exista nici o posibilitate de rezistență deschisă sau armată, deoarece armata sovietică a reprimat orice mișcare de opoziție (eliminarea armatei naționale poloneze după 1945, Berlinul de Est – 1953, Budapesta – 1956, Praga – 1968 sau a încercat să-și exercite controlul printr-un lider de partid aprobat de sovietici (de exemplu, Kádár, Honecker, Jaruzelsky). Prin urmare, spre deosebire de rezistența deschisă, fenomenele care implicau o critică indirectă, ascunsă sau clandestină au dobândit putere în regiune – fenomene cunoscute astăzi drept „rezistență culturală.”

Figura 1: Funcționarea cenzurii și zonele de rezistență culturală / Legendă: censorship = cenzură; Soviet military power = puterea militară sovietică; Soviet ideological expectations in its own sphere of influence exclusivity of Marxist-Leninst doctrine & censorship process = așteptările ideologice sovietice în sfera de influență a URSS – doctrina Marxist-Leninistă şi procesul de cenzură; culture: books, novels, poetry, publications = cultura: cărți, romane, poezie, publicații; the press = presa; communities = comnități: drama & films = dramaturgie şi filme; local communist leadership = conducerea comunistă locală; autonomous figures = persoane autonome; civil resistance = rezistență civică.

Trăsătura principală a rezistenței culturale a fost că intelectualii, studenții și oamenii obișnuiți, care se manifestau critic față de regim, au încercat să păstreze libertatea de exprimare și libertatea gândirii în propriul lor cerc social și să exprime un sistem alternativ de valori, în opoziție cu copleșitoarea dominație a puterii de la momentul respectiv.

Relația dintre cenzură și puterea totalitară

Cuvântul „cenzură” derivă din latinescul censura, care înseamnă anchetă. Sensul original al cenzurii a fost evaluarea muncii scrise. În regiunea Europei Centrale și de Est, practica cenzurii de stat datează cu mai multe secole în urmă. Liderii politici ai fiecărei instituții politice absolutiste (fie ea ca absolutism luminat, fie într-o formă de absolutism deschis) au căutat să controleze fluxul de informații, inclusiv formele de control bazate pe motive politice, morale, religioase sau ideologice.

Cenzura s-a manifestat în mai multe forme: preliminară, ulterioară sau autocenzura. Cenzura preliminară a fost realizată de către un birou în care textele erau evaluate, editate sau interzise de la publicare pe baza directivelor centrale. Cenzura ulterioară a implicat colectarea și eliminarea documentelor deja publicate (inclusiv cărți și broșuri aduse din străinătate și distribuite ilegal). Autocenzura se referă la comportamentul autorilor, care alegeau să se restricționeze pe sine prin renunțarea la ideile lor originale în favoarea unor formulări aprobate de autorități ori, altfel prin omiterea completă a anumitor lucruri din lucrarea lor înainte de publicare.

Cu toate acestea, statul sovietic care a apărut în 1922 (după revoluția din 1917) a avut drept scop limitarea gândirii libere împreună cu introducerea sistemului unipartidist comunist, de vreme ce existența sa era afirmată și întărită de doctrina marxist-leninistă, care penetrase fiecare sferă a vieții în stat, inclusiv elementele sale politice, economice și culturale. Acesta este motivul pentru care dușmanii sistemului erau condamnați nu numai la tăcere, dar și la închisoare și exil (de exemplu, Soljenițîn, Saharov).

După 1945, pe măsură ce sfera de influență sovietică s-a extins, și practica sovietică a fost extinsă în zona europeană ocupată.

Figura 2: Tranziții ale cenzurii după perioadă și regiune/ Legendă: open dictatorship – 1950s open censorship = dictatură deschisă – anii 1950 cenzură deschisă; 1960s-1970s covert censorship = anii 1960 şi 1970 cenzură mascată; 1980s soft dictatorship – covert censorship & self-censorship = anii 1980 dictatură ”soft” mai puţin coercitivă – cenzură mascată şi autocenzură; Stalinist ideology = ideologie stalinistă; Central European states: soft dictatorships, stronger civil context e.g. HU, POL, CZ, YUG = statele central-europene: dictaturi mai puțin coercitive, societăţi civile mai puternice, ex. UNG, POL, CEHO-SLOV, IUGOSL; Baltic states & hardliner dictatorships: Latvia, Lithuania, Estonia, Romania, GDR = Țările Baltice și dictaturile coercitive: Letonia, Lituania, Estonia, România, RDG; 1989 the end of the Cold War – freedom of speech = 1989 sfârșitul Războiului Rece – libertate de exprimare.

Cu toate acestea, perioada dintre 1945 și 1989 este departe de a fi omogenă: ea poate fi împărțită în mai multe etape temporale, dar și geografice. Perioada 1945-1953 a fost definită de figura lui Stalin, de regimul său și de începutul Războiului Rece, în timp ce 1956-1989 a fost influențată, aproape în întregime, de evenimentele ulterioare ale Războiului Rece. Astfel, dictatura totalitară a putut fi treptat înlocuită de varianta sa moderată, de exemplu perioada lui Kádár din Ungaria, deși, în alte zone, o conducere comunistă fermă era menținută pe toată perioada, de exemplu în România, RDG, în timpul stării de urgență din Polonia și în statele baltice.

Desigur, cele trei tipuri de cenzură (directă, mascată și autocenzura) au putut fi prezente simultan în practica unui stat, dar, de obicei, doar cenzura mascată și autocenzura se practicau concomitent și influențau orizontul intelectual al regiunii. Așa cum se poate vedea din diagrama cenzurii, cenzura directă a fost norma în perioada terorii de stat deschise, în timp ce în epoca dictaturii moderate și a destinderii Războiului Rece predominau cenzura mascată și autocenzura.

Cenzura în practică

Într-o anumită măsură, practica cenzurii directe a creat o situație simplă: se putea stabili cu precizie ce limite au fost stabilite de guvern pentru artist. Încălcarea acestei linii era o crimă care ducea la pedeapsă.

Funcționarea cenzurii directe a fost un fenomen bine reglementat. Schema generală a fost următoarea: manuscrisul – cenzorul#1: aprobat pentru dactilografiere – verificarea greșelilor (cenzorul#2) – permisiunea de publicare – începerea procesului de tipărire – mai multe copii trimise la niveluri superioare (KGB, departamentului de cenzură al partidului comunist, în anumite cazuri, o copie era trimisă Uniunii Sovietice).

Figura 3: Funcționarea cenzurii în cazuri individuale. Sunt identificate patru puncte potențiale de interferență ale guvernului. Același model se aplică și în cazul procesului creativ al altor produse culturale/ Legendă: manuscript = manuscris; proof = corectură: printing process = proces de tipărire; distribution = distribuție; reader = cititor; censor = cenzor, finished product check = verificarea produsului final; publication & distribution = publicare şi distribuție.

Cu alte cuvinte, au existat diferite sfere de responsabilitate, iar permisiunea de a disemina teme și lucrări deosebit de sensibile venea de la Moscova. Din cele de mai sus rezultă că un text era citit și revizuit de către un cenzor încă de când era sub forma unui manuscris și existau posibilități în fiecare etapă a procesului de producție de a opri sau de a modifica textul/lucrarea de artă în curs de elaborare.

Cenzura avea două funcții fundamentale: funcția principală era de a împiedica accesul la informații de o natură diferită de cea considerată de autorități ca fiind acceptabilă și de a eradica la nivel național toate informațiile pe care cetățenii țării nu aveau voie să le cunoască. În vederea realizării acestui obiectiv, chiar și publicațiile puteau fi retrase.[1] Din acest motiv, contactul cultural cu lumea occidentală a fost limitat și pus sub control. Inițial, artiștii care deveniseră incomozi pentru guvern ajungeau în închisoare, erau deportați sau erau internați în spitale de psihiatrie. Mai târziu, ei au fost reduși la tăcere, mijloacele lor de trai au fost eliminate sau au fost chiar împinși spre emigrare.

Rezoluția interzicerii revistei iugoslave Praxis

Funcția secundară era aceea de a controla și „corecta” conținutul informațiilor publice, al căror scop era să susțină o direcție a realității atribuită de guvern, unul dintre scopurile primordiale fiind definirea „omului socialist” și făcând ca „realismul socialist” să domine arta și cultura. Aceste eforturi de standardizare au pătruns în fiecare segment al societății, de la educație prin intermediul canalelor de comunicare în masă la reprezentarea unui sistem de valori prescris.

În practica generală a cenzurii sovietice, ceea ce nu a fost explicit permis a fost, prin natura sa, interzis. Direcția Generală pentru Protecția Secretelor de Stat în Presă sub conducerea Consiliului de Miniștri al URSS (GLAVLIT) a fost principala instituție de cenzură din URSS, care a avut o agenție centrală și sucursale regionale în toate republicile sovietice și care a devenit modelul practicilor de cenzură în alte țări comuniste. În Uniunea Sovietică, agenția de cenzură a fost înființată în 1922 și funcțiile sale vizau din ce în ce mai mult prevenirea publicării informațiilor, care puteau compromite secretul de stat, în cărți, ziare și în alte materiale tipărite, precum și în emisiunile de radio și televiziune. În statele din regiune, unde exista o dictatură fermă, de exemplu, perioada de teroare stalinistă dintre anii 1947/49 și 1953, aceasta era un fel de mecanism de apărare pentru a evita pedeapsa, închisoarea și teroarea. Era ilustrativ pentru absurditatea perioadei ca, în aceste condiții, foarte puțini oameni știau de fapt ce era cu adevărat interzis. Intimidarea era, în sine, un instrument eficient pentru a face oamenii obedienți față de regim.

Dificultatea slujbei cenzorilor era că schimbările din politica oficială și ideologie conduceau, în mod regulat, la modificarea datelor, a numelor și a faptelor; lucrurile considerate interzise la un moment dat erau permise în alte momente, cu excepția anumitor tabuuri care au fost întotdeauna interzise, ​​cum ar fi aspectele negative ale relațiilor cu Uniunea Sovietică, situația minorităților (religioase, etnice), structura distorsionată a economiei, etc. Listele care existau în perioadele de dictatură deschisă erau distruse după schimbarea regimului, de aceea puține surse de acest fel sunt disponibile astăzi. În schimb, în ​​perioadele de cenzură mascată, s-au stabilit mai degrabă doar câteva scopuri generale și sugestii de conținut, iar acestea nu au fost înregistrate în scris.

Ca o completare stilistică tipică, se folosea forma generală „noi” sau declarații date în numele „partidului”: această expresie impersonală și colectivă a mascat individualitatea în spatele unei măști de colectivitate, validând astfel puterea guvernului. În primii ani ai perioadei, a fost stabilit un index în fiecare stat care conținea titlurile și numele cărților și autorilor interziși, iar apoi aceste instrumente de lucru erau zdrobite și literalmente arse. De asemenea, era un fenomen tipic ca secțiuni, versuri și părți ale textelor să fie șterse din instrumentele de lucru sau ca propoziții să fie rescrise (de exemplu, în Ungaria, peste 1700 de titluri și aproximativ 150.000 de exemplare au fost distruse în perioada 1945-1953, ca urmare a unei liste emise de partid, care conținea nu numai opere fasciste sau antisemite, dar și literatură clasică, universală și maghiară, și unde autorii reprezentau valori civice. (O prezentare detaliată a cenzurii literaturii: http://real.mtak.hu/34850/7/cenzura_mukodesi_mechanizmusa.pdf by Attila Horváth)

Poem interzis de cenzură

Din această perspectivă, cenzura mascată nu a fost la fel de previzibilă, după cum era adesea imposibil să se știe ce era sau nu permis – autorii aveau ocazia să negocieze sau să dezbată chestiuni cu guvernul. În Ungaria, de exemplu, autoritățile erau mândre să afirme că nu există „nici o cenzură în țară”. În sens juridic, acest lucru era, într-adevăr, valid: nu funcționa un birou de cenzură. Cu toate acestea, fiecare publicație, film și spectacol erau controlate de guvern și puteau fi restricționate sau reținute înainte, în timpul sau chiar după publicare sau finalizare. Infamul „3T” (interzis, tolerat, sprijinit) al lui György Aczél, a permis controlul continuu al întregii sfere culturale pentru a atinge cele două obiective de mai sus. Cu alte cuvinte, ei au reușit să împiedice ideile care se opuneau sau contraziceau valorilor culturii și ideologiei comuniste prin diseminarea pe scară largă. Cei care erau vocali și criticau sistemul (de exemplu, pe tema bisericilor, problema minorităților, relațiile cu Uniunea Sovietică, revoluțiile, etc.) puteau suferi consecințe grave. De aceea, era firesc că artiștii și intelectualii să dezvolte o utilizare metaforică a limbii în timpul cenzurii mascate. Cei interesați de disputele sau modurile de gândire filosofice și ideologice puteau să caute noi semnificații și valori printre rânduri și în spatele cuvintelor. Oamenii puteau urmări ziarele și anunțurile partidului pentru a afla cine a fost pedepsit și de ce, ceea ce le-a permis să aibă o perspectivă asupra modului de gândire al persoanelor stigmatizate. Mai mult, au existat și cei care s-au opus în mod deschis puterii în viața lor personală, dar ei au fost persecutați și adesea prezentați ca infractori sau ca oameni care trăiau la linia dintre legalitate și ilegalitate. Uneori au fost încarcerați, marginalizându-se astfel impactul lor social.

Carnețele Irinei Margareta Nistor care conțin titlurile filmelor care au fost dublate clandestin fără a mai fi cenzurate

În timpul cenzurii mascate, aceste sarcini erau realizate, în primul rând, la niveluri mai joase: managerii, editorii și editorii de ziare, editurile, teatrele și centrele culturale au fost responsabili de vizionarea produselor intelectuale din fața lor. Încă din această etapă, ei făceau schimbări sau ”rătăceau” lucrări. Cu alte cuvinte, principiul celor 3T se transforma uneori în 4T: pe lângă sprijin, tolerare și interzicere, „ascundere” a apărut în cazurile în care funcționarului de partid de la un anumit nivel îi era frică să ia o decizie. Dacă lucrarea era aprobată la nivel inițial, atunci fie ministerul, o instituție culturală sau un birou, de exemplu Direcția Generală a Editurii din Ungaria sau chiar „persoana responsabilă” din partidul-stat avea următorul nivel de autoritate decizională. La acest nivel, lucrarea era distribuită de mai multe ori până când ștampila „Aprobat” apărea pe lucrarea încă nepublicată. Dacă o eroare era detectată în cadrul procesului și o idee considerată inacceptabilă pentru Partid era identificată, publicațiile erau colectate, iar cei care le-au aprobat erau pedepsiți. Spre sfârșitul perioadei de dictatură moderată din anii 1980, opoziția a reușit să-și organizeze și să-și reprezinte punctul de vedere mai direct, chiar dacă se confrunta cu o posibilă interzicere, în cazul în care știrile despre activismului lor nu atingeau mai multe pături ale societății.

Document al comisiei ideologice croate care controla presa, publicațiile, operele de artă și spectacolele.

Autocenzura este o barieră puternică în calea libertății și creativității artistice, deoarece în acest caz artistul trebuie să-și presupună ceea ce este interzis, permițând guvernului să-și impună ideile mai ușor. De fapt, ceea ce face ca cenzura să fie eficientă este că, prin funcția și existența ei, ea impune autocenzura, iar oricine vrea publicitate este forțat să o folosească. Autocenzura a fost caracteristică întregii perioade: inițial a fost o teamă de teroare și o pedeapsă motivată ideologic, mai târziu o vulnerabilitate existențială, o cădere descendentă cauzată de șomaj și, în final, oportunitatea promovării existențiale și dorința unei cariere, care au  limitat exprimarea liberă a gândurilor și a stimulat revizuirea și examinarea expresiilor originale în timpul procesului creativ.

Discuție din perioada cenzurii mascate asupra periodicului Mozgó Világ la Facultatea de Drept de la Eötvös University

În concluzie, în statele din blocul estic în timpul Războiului Rece, rezistența civică a fost bazată pe tradițiile iluministe, reprezentând principiile democratice și libertatea de exprimare și de opinie, care au asigurat supraviețuirea valorilor și principiilor civice majore în fața terorii puterii dictatoriale. În acest fel a devenit posibilă escaladarea treptată a atitudinilor critice față de sistem și a alternativei dizidenților de la comunitățile compacte de familie și de rudenie la un discurs intelectual mai larg.

Bazându-se pe teroare și pe sistemul opresiunii, a fost posibilă izolarea temporară a indivizilor și ideilor lor privind rezistența culturală față de majoritatea societății. Cu toate acestea, precum istoria ne-a dovedit în mai multe rânduri, răspândirea ideilor umane nu poate fi niciodată limitată de autorități prin forță sau mită.

Persoanele și grupurile care au participat la rezistența culturală au pus bazele atitudinii disidente care, începând cu anii 1980, a depășit sfera culturală și a permis critica politică a regimului, care se putea manifesta într-un anumit stil de îmbrăcăminte, în vizitarea sau evitarea unei anumite instituții, sau în interpretarea multistratificată a gândurilor exprimate, scrise sau prezentate.

Exerciții despre cenzură:

Dorim să îi ajutăm pe elevi să cunoască dificultățile practicilor de cenzură și problemele activității artistice prin intermediul a 3-4 sarcini distractive.

Exercițiul 1

Examinați perioada 1945-1989 în țara voastră din perspectiva cenzurii și a rezistenței culturale. Determinați limitele perioadei și caracteristicile practicilor de cenzură. După aceea, selectați aproximativ cincizeci de cuvinte cu ajutorul profesorului vostru și dezbateți dacă un anumit cuvânt sau expresie ar fi putut fi publicat într-o anumită perioadă. Votați și comparați cât de diferite sunt opiniile voastre cu privire la primele cuvinte și dacă grupul este capabil să ajungă ulterior la un consens mai târziu și să reprezinte valorile prescrise de sistem.

Exercițiul 2

Se recomandă efectuarea acestei sarcini numai după finalizarea sarcinii 1, dar se poate realiza și independent. Fiecare elev ar trebui să-și tipărească acasă versurile preferate de cântece. Aduceți-le în clasă și imaginați-vă într-o anumită perioadă pentru a stabili dacă textul vostru ar putea fi publicat în întregime. Determinați dacă puteți trece prin procesul de cenzură, modificând secțiunile sau cuvintele și, dacă da, cu cât este compromisă valoarea textului vostru preferat în acest proces.

Exercițiul 3

3/a – exercițiu preliminar

Profesorul selectează o poezie, poveste scurtă sau altă lucrare și, ca o demonstrație, o trece prin procesul de dezbatere, jucând rolul autorului. La sfârșitul lecției, profesorul dezvăluie ce s-a întâmplat cu lucrarea dată. În limba maghiară, lucrarea lui Attila Horváth menționată anterior acoperă peste o sută de cazuri specifice de cenzură, inclusiv detalii despre exact ceea ce a fost modificat și cum discuția despre publicarea sa s-a desfășurat. Datorită relevanței sale actuale, fiecare țară parteneră poate examina propriile practicile de cenzură în acest mod.

3/b

Aceasta este sarcina cea mai dificilă, deoarece implică o muncă creativă preliminară. Toată lumea scrie o poezie, o poveste scurtă, un articol de știri, un scenariu sau o scenă de teatru (ar fi mai bine să fie câte una din fiecare). Autorul își va reprezenta propriile interese. Ceilalți aleg doi cenzori și un funcționar de partid care discută publicarea la mai multe nivele de luare a deciziilor. Procesul  trebui să fie moderat de către profesor, dar regulile de dezbatere ar trebui să fie aplicate la fiecare nivel (fiecare parte are câte 2 minute să-și prezinte argumentele, apoi să răspundă celeilalte părți și, în final, vor avea câte un minut pentru a-și rezuma opiniile). După dezbatere, grupul decide dacă textul poate merge la nivelul următor sau trebuie editat, și așa mai departe. Într-o sesiune de 45 de minute, textul dat trece prin toate cele trei nivele și se dezvăluie care ar fi soarta acestuia în acel grup.