Colecția familiei Toth s-a format mai ales în exil, după emigrarea celor doi soți, inițial în Ungaria, apoi în Canada și, în final, în Suedia. Însă, rădăcinile sale se află în rolurile culturale „clandestine” asumate de creatorii săi în România în anii 1970 și 1980. Astfel, pot fi identificate trei etape succesive în evoluția acestei colecții: (1) perioada de dinainte de publicarea revistei samizdat, care corespunde în parte activității non-conformiste a lui Antal Károly Tóth în cadrul Cercului Literar Ady Endre din Oradea; (2) momentul apariției revistei samizdat Ellenpontok, care solicita respectarea drepturilor omului și ale minorităților naționale, fapt care a dus la reacțiile represive ale autorităților, (3) evoluția colecției după inițiativa samizdat-ului, care corespunde perioadei în care autorii au ales calea exilului.
I. La început, viața lui Antal Károly Tóth, care a locuit în România până în iulie 1984, a urmat cursul tradițional al vieții minoritarilor maghiari din România. După absolvirea cursurilor universitare și-a găsit un loc de muncă, s-a căsătorit și în timpul liber participa la evenimentele culturale din Oradea. În viața culturală animată a acelei perioade, Cercul Literar Ady Endre din Oradea i-a atras cel mai mult atenția lui Tóth (Gittai și Szűcs 1998). Aceste evenimente (care semănau cu niște cercuri de discuții), la care participau circa 15-30 de persoane, erau un prilej pentru discutarea operelor scriitorilor și autorilor locali. Mai mult, asemenea întâlniri ofereau posibilitatea invitării unor intelectuali și figuri culturale marcante din comunitatea maghiară locală, care susțineau conferințe referitoare la domeniul lor de activitate, în fața unui public care depășea adesea 100 de membri. Experiența, pe care a dobândit-o în calitate de președinte al Cercului Ady Endre în perioada 1976-1978, în organizarea evenimentelor și activităților cercului, care trebuiau să respecte direcțiile impuse de autoritățile locale, l-a încurajat pe Tóth să se implice tot mai mult în viața publică (informații oferite de Antal Károly Tóth). Urmărind firul vieții lui Tóth, se poate vedea că „radicalizarea” sa a avut loc în 1979. Însă, înainte de februarie 1982, atitudinea sa radicală s-a manifestat numai prin acțiuni care se limitau la cadrul legal al epocii. Se cunosc mai multe episoade în acest sens. În data de 27 noiembrie 1979, ca profesor la Școala nr.1 de pe Calea Clujului din Oradea, Tóth a scris un memoriu de protest adresat Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Ministerului Educației și Inspectoratului Școlar Județean Bihor, în care atrăgea atenția asupra salariilor neplătite pentru perioada sesiunii de examene din vară de la fostul său loc de muncă (Școala nr.7 de pe Strada Griviței) și făcea aluzie la prevederea nr. 7033/79 a Ministerului Educației (ACNSAS, I210560/1, 158-163). Tóth și directorul școlii au fost convocați la Inspectoratului Școlar Județean unde, în cadrul unei ședințe improvizate, prezidată de inspectorul școlar general, i s-a explicat că în calitate de profesor nu are dreptul să ia legătura cu ministerul de resort în nicio privință. Acesta nu era primul memoriu al lui Tóth. Într-un document depus anterior, ridicase problema stării deplorabile a castelului fortificat din Oradea și distrugerea parțială a șanțului cu apă al acestuia. Această scrisoare, semnată și de alți colegi români, a rămas fără răspuns (Tóth 1994).
În decembrie 1979, împreună cu soția sa, Tóth a inițiat și a participat la o serie de evenimente cunoscute sub numele de „explozia cercului,” care au dus la concedierea lui Róbert L. Nagy, liderului Cercului Literar Ady Endre, din cauza atitudinilor sale față de autoritățile culturale. În același timp, au reușit să obțină aprobarea de la autorități a unei transformări a cercului – o victorie pentru membrii acestuia – ceea ce însemna că din acel moment cercul avea să fie condus de un consiliu director (Gittai și Szűcs 1998). În 1980, soții Tóth au sprijinit și inițiativa de a lansa o revistă culturală în limba maghiară la Oradea – idee care până la urmă nu a fost pusă însă în practică.
La inițiativa comună a lui Sándor Bölöni, liderul Mesei Rotunde Literare din Oradea, a lui Gábor Varga, inginer chimist, și a jurnalistului Imre Robotos, au depus o moțiune la Comitetul Central al PCR precum și la Uniunea Scriitorilor din București, prin care cereau autorizație pentru înființarea unei reviste independente asemănătoare cu Korunk (Timpul nostru) de la Cluj sau cu Igaz Szó (Cuvântul adevărat) de la Târgu Mureș. Luând în considerare o posibilă respingere, au propus și o alternativă, respectiv crearea revistei ca supliment al revistei culturale și literare românești intitulată Familia. Această inițiativă s-a bucurat și de sprijinul membrilor Cercului Literar Ady Endre. Mai mult, soții Tóth au luat parte la efortul național de a strânge semnături, care a presupus deplasări în mai multe locuri (Cluj, Baia Mare, Satu Mare, Carei, Valea lui Mihai, Săcueni) unde au cerut sprijinul personalităților publice locale la strângerea de semnături (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth; ACNSAS, I210560/1, 254-262v).
În data de 5 aprilie 1981, la conferința jurnaliștilor maghiari din județul Cluj, Tóth a adoptat o poziție publică radicală și a subliniat faptul că cea mai serioasă problemă a tineretului maghiar este scăderea treptată a numărului de școli în limba maghiară (ACNSAS, I210560/2, 126). El și-a exprimat opinia potrivit căreia jurnaliștii ar trebui să se concentreze în primul rând asupra acestei probleme, precum și asupra șanselor de dezvoltare a tineretului maghiar din România.
II. Lipsa de eficiență a moțiunilor și scrisorilor de protest, incapacitatea liderilor culturali maghiari din Transilvania invitați la Cercul Literar Ady Circle de a oferi răspunsuri la problemele concrete cu care se confrunta minoritatea maghiară (rolul minorității de liant, importanța responsabilității individuale), așa numita „inutilitate externă,” au dus la căutarea altor forme de expresie – revista samizdat, produsul unei societăți încătușate (Tóth 2000, Molnár 1993). În februarie 1982, filosoful Attila Ara-Kovács, membru al comitetului director al Cercului Literar Ady Endre, le-a vorbit soților Tóth despre planul său de a lansa o revistă clandestină cu titlul de Ellenpontok (Contrapuncte). El discutase deja despre această intenție cu poetul clujean Géza Szőcs precum și cu János Molnár, un preot reformat care slujea atunci în Tămașda; atât Szőcs cât și Molnár au promis să sprijine activ proiectul. În acea perioadă, Tóth încă mai credea că nu a epuizat posibilitățile de acțiune legală, dar atitudinea pozitivă a soției sale față de ideea revistei samizdat, precum și cartea scriitorului român Ion Lăncrănjan Cuvînt despre Transilvania, care ilustra faptul că ostilitatea față de maghiari încă exista în sânul populației româneşti, l-au convins în cele din urmă să se implice în proiect.
Munca efectivă de redactare a revistei samizdat a început în februarie 1982. Majoritatea textelor erau obținute de Ara-Kovács cu sprijinul contactelor sale. În plus față de redactare și imprimare, editorii din Oradea se ocupau și de distribuția revistei, atât în Oradea, cât și în Ungaria (oferind revista unor diferite persoane). Géza Szőcs a fost de acord să distribuie revista samizdat în restul Transilvaniei. Conceptul de bază din spatele revistei samizdat era discutarea deschisă a condițiilor de viață ale comunității maghiare. Ara-Kovács a scris un text al cărui mesaj general a apărut pe a doua pagină a fiecărei ediții, prima jumătate putând fi interpretată și ca o ars poetica: “CONTRAPUNCTE este o revistă samizdat. Este tipărită ocazional. Scopul ei este de a răspândi informații despre absența drepturilor omului în Europa Centrală și de Est, și, în special, despre politica de oprimare politică, economică, culturală a maghiarilor din Transilvania.” Revista a fost inspirată de revistele samizdat maghiare și poloneze, care existau în acea perioadă. Deși publicarea sa a fost justificată de nevoia de a apăra interesele minorității, revista își propunea să realizeze mai mult, evidențiind caracterul inuman și natura distructivă a ideologiei comuniste și, în același timp, demonstrând simpatie față de opoziția românească (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).
Primele șase numere au fost produse în cinci exemplare cu ajutorul unei mașini de scris cumpărate din Ungaria. Deoarece mașina nu era înregistrată la Miliție, identificarea după litere era imposibilă. Primele cinci numere au fost redactate de Ara-Kovács; Ilona Tóth a ajutat la multiplicare. Al șaselea număr a fost tipărit și redactat de Antal Károly Tóth. Numerele șapte și opt au fost copiate de soții Tóth în 50 de exemplare, folosind șabloane de hârtie și un dispozitiv de copiere polonez denumit „ramka.” Cea de-a noua ediție publicată în ianuarie 1983 a fost opera lui Attila Ara-Kovács care, după evenimentele din noiembrie-decembrie 1982, s-a asigurat că articolele din această ultimă ediție vor ajunge în Ungaria (Tóth și Tóth 2017).
Majoritatea celor nouă numere pot fi considerate tematice deoarece se concentrează pe situația și pe problemele specifice ale minorității maghiare din România. Dimensiunile lor au variat între 14 și 56 de pagini. Articolele erau organizate pe coloane intitulate „Documente,” „De partea cealaltă a cenzurii” și „Se zvonește.”. András Keszthelyi, care la acel moment era student la Cluj, a contribuit și el la numărul în care apărea cea de-a treia coloană dedicată știrilor care nu puteau fi publicate oficial. Pentru a putea induce în eroare poliția secretă română, Securitatea, primul număr din martie 1982 a fost antedatat cu decembrie 1981, în timp ce al doilea număr din aprilie a fost datat martie 1982 (Tóth 2000).
Primul număr dedicat drepturilor omului s-a bazat pe scrisorile deschise din 1979, respectiv 1980, scrise de Károly Király (lider comunist de etnie maghiară) şi trimise conducerii PCR și adresate şi organizațiilor internaționale și opiniei publice internaționale. În aceste scrisori, autorul protestează împotriva politicii etnice și a măsurilor luate de statul român, care au îngreunat situația maghiarilor din Transilvania. Al doilea număr, care tratează problematica drepturilor omului, conținea şi o traducere a preotului reformat János Molnár a scrisorii deschise pe care dizidentul român Paul Goma i-a adresat-o lui Pavel Kohout și prietenilor săi, datând din 1977, precum și fragmente din versiunea originală în franceză a Jurnalului de iarnă scris de Goma. Cel de-al treilea număr din mai 1982 este numit şi numărul Lăncrănjan, deoarece include traduceri din volumul intitulat Cuvînt despre Transilvania, în care autorul a folosit deschis un ton anti-maghiar în contrast cu politica oficială a PCR și cu constituția Republicii Socialiste România. Mai mult, acest număr include o scrisoare de protest care conține informații cu privire la două moțiuni colective cauzate de cartea lui Lăncrănjan, semnate de intelectuali maghiari de la Cluj-Napoca și Târgu Mureș și adresate Comitetului Central al PCR și lui Ceaușescu personal. Al patrulea număr, publicat în iunie 1982, este dedicat religiei și problemelor clericale. Acest număr include articolul preotului reformat László Tőkés privind situația bisericii reformate din România în acea perioadă. Cel de-al cincilea număr din iulie 1982 conține un articol detaliat despre discriminarea minorităților, precum și fragmente pe această temă din transcrierile celui de-al Cincilea Congres al Partidului Comunist din România din 1931. Al șaselea număr publicat în august 1982 discută ceea ce echipa editorială a Ellenpontok consideră a fi tradiția politicii statului român, pe baza Memoriilor lui Alexandru Papiu-Ilarian și a romanului Românii scris de Grigore Moldovan, publicat în 1895 în Nagybecskerek. Al șaptelea număr publicat în septembrie1982 se asemănă cel mai mult cu un ziar. Deși nu conține coloana intitulată „Documente,” include în contrapartidă mai multe articole despre destinul maghiarilor din Transilvania, care discută posibilitățile de emigrare, dar și alternativele la aceasta. Cel de-al șaptelea număr cuprinde și singurul text semnat de Géza Szőcs, un articol de două pagini intitulat Erdélyt vissza, mindent vissza? (Transilvania înapoi, totul înapoi?) în care analizează situația curentă și conchide că redactorii și distribuitorii revistei samizdat și-au pus în pericol viața fondând prima revistă samizdat din România. Mai mult, acest număr oferă interviuri cu emigranții români de la Paris, Mihnea Berindei, Paul Goma, Virgil Ierunca, Mihai Corne și Monica Lovinescu, care erau difuzate în timpul programelor românești ale Radio Europa Liberă și apoi transcrise și editate de Antal Károly Tóth cu titlul „Interviu parizian.” Al optulea număr din octombrie 1982, care include „Memorandum”și „Propunere de program”, urmărea „să găsească un remediu la privarea de drepturi a minorității maghiare din România” și a fost editat de Antal Károly Tóth singur. În timpul consultărilor privind „Propunerea de program,” Géza Szőcs a sugerat mai multe modificări, care au fost consemnate în scris de Ilona Tóth. Acest număr este cel mai cunoscut deoarece versiunile în engleză au fost trimise ambasadelor mai multor țări, precum și participanților la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, care verificau respectarea Acordurilor de la Helsinki, care s-a ținut la Madrid în acel an. Numărul din ianuarie 1983, al cincilea, a fost redactat și multiplicat în Ungaria, în ciuda informației din pagina 3 care indică Transilvania ca locul publicării și multiplicării. Acest număr care discută situația maghiarilor din Transilvania a fost organizat în jurul discursului despre minorități susținut de Emil Dandea, politician liberal și membru al Parlamentului român, reprezentând județul Mureș, în timpul sesiunii din 31 octombrie – 1 noiembrie 1928. Al nouălea numărpromitea că în numărul următor (al zecelea) vor fi abordate măsurile punitive adoptate împotriva redactorilor revistei Ellenpontok; dar acest lucru nu s-a întâmplat deoarece revista nu s-a mai publicat(Tóth 2000).
Cele opt numere publicate în intervalul martie-octombrie 1982 includ în total 65 de articole pe 293 de pagini tipărite. La acestea se adaugă ediția a noua de 24 de pagini. O treime dintre aceste texte reprezintă materiale documentare și articole preluate de la publicații străine. Mai mult de jumătate (aproape două treimi) dintre articole sunt primele publicații ale unor autori transilvăneni. Attila Ara-Kovács s-a dovedit a fi cel mai prolific dintre autori, scriind aproape jumătate din articolele originale. Șase articole sunt semnate de Antal Károly Tóth; deoarece depășesc lungimea unui text mediu, contribuțiile sale reprezintă aproape un sfert din volumul primelor numere (Tóth 1994).
Faptul că Ellenpontok a devenit binecunoscută nu este rezultatul distribuției locale, ținând cont de puținele numere. Un rol important l-a jucat opoziția maghiară, presa emigranților maghiari, presa occidentală și, în special, Radio Europa Liberă, care în noiembrie-decembrie 1982 a difuzat textele din „Memorandum” și din „Propunerea de program” de mai multe ori. Deși intervențiile Securității, care din noiembrie-decembrie 1982 au fost urmate de investigații care s-au finalizat cu „achitarea” echipei redacționale a Ellenpontok în mai 1983, acest epilog nu a schimbat decizia redactorilor, care în cele din urmă au ales să emigreze.
III. Emigrarea familiei Tóth în Ungaria în iulie 1984 a marcat începerea formării colecției. Ca răspuns la investigațiile Securității din toamna anului 1982, soții Tóth nu au păstrat niciun exemplar al revistei samizdat. În consecință, a fost o surpriză plăcută pentru ei când au primit în dar fotocopii ale tuturor numerelor Ellenpontok de la Árpád E. Varga, expert renumit în domeniul demografiei transilvănene. Colecția a fost achiziționată de la o sursă autentică, respectiv de la János Rékasi, sociolog care a jucat un rol important în diseminarea samizdatului și în evenimentele asociate din 1982. Cel de-al optulea număr este singurul care nu este o fotocopie, ci o reimprimare făcută la Budapesta. Colecția acestei reviste samizdat, care ulterior a devenit o parte indispensabilă din bagajul familiei, precum și materialele păstrate din „perioada Oradea” au reprezentat fundația colecției Göteborg (Tóth 2000).
În perioada 1984-1985, Antal Károly Tóth a revizuit întregul material de samizdat cu ajutorul lui Attila Ara-Kovács, care s-a mutat în Ungaria in mai 1983,și a adăugat numele autorilor între paranteze la sfârșitul fiecărui articol publicat anonim de autori trasilvăneni. Un alt eveniment semnificativ cu privire la Ellenpontok l-a reprezentat conversația înregistrată în nopțile de 18-19 și 20-21 septembrie 1986 în Budapesta când foștii redactori: Attila Ara-Kovács, Géza Szőcs (care urma să emigreze în Vest), Ilona Tóth și Antal Károly Tóth au rediscutat principalele evenimente legate de samizdat la o distanță de patru ani de la publicarea sa (Tóth și Tóth 2017). În anii următori evoluția colecției a fost determinată de mai mlte etape ale emigrării – Ungarie: iulie 1984 – martie 1988; Suedia: martie 1988 – martie 1989; Canada: martie - decembrie 1989; Suedia: decembrie 1989 – prezent (Tóth 2015; informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth Ilona).
Colectarea documentelor legate direct de Ellenpontok, cum ar fi publicații străine care discută samizdatul și evenimentele vremii, scrieri cu valoare documentară, apeluri și articole, a presupus achiziționarea de materiale legate indirect de acestea. În acest sens, în afară de documentele oficiale necesare, cum ar fi scrisori și contracte de muncă, colecția include interviuri înregistrate cu refugiați din Transilvania sau cu persoane publice și cu Antal Károly Tóth înainte de 1989. Există și înregistrări audio din tabăra de vară de la Tångagärde organizată de Grupul Maghiar pentru Studiu Individual din Suedia între 1990 și 2001, care conține prelegeri ale unor vorbitori maghiari invitați din Bazinul Carpatic și din Suedia. Colecția include, de asemenea, și mai multe scrisori precum și fotografii ale unor prieteni și cunoștințe ale familiei Tóth, fotografii ale unor persoane publice și alte personalități binecunoscute. În ciuda dificultăților întâlnite, cuplul a reușit să aibă acces la periodice și cărți în limba maghiară, atât în Suedia, cât și în Canada. Datorită acesui fapt, colecția de astăzi include o serie de cărți de specialitate pe pe teme etnice și legate de minorități, atât volume în limba maghiară, cât și lucrări scrise în engleză, germană, franceză și română (informații oferite de Antal Károly Tóth și Ilona Tóth).
Materialele referitoare la Ellenpontok și documentele care se leagă direct de ele din Colecția privată Tóth de la Göteborg pot fi considerate cea mai completă colecție de samizdat din Romania. Articolele incluse în colecție ilustrează „publicarea independentă” a revistei clandestine care în 1982 a îndrăznit să contrazică ideologia oficială și să „dărâme zidul de tăcere.” Editorii săi au demonstrat că era posibil să gândești diferit chiar și în România în contextul escaladării măsurilor represive și că nu numai eroul solitar putea reprezenta opoziția (Molnár 1993). Faptul că sistemul, datorită influenței opiniei publice internaționale, nu a reușit să înceapă urmărirea penală împotriva redactorilor revistei samizdat, a permis ca Ellenpontok – începând de la mijlocul anilor 1980 – să servească drept bază de referință, încurajând rezistența civică în rândul minorității maghiare din România. Exemple elocvente în acest sens sunt activitățile culturale de opoziție desfășurate de Éva Cseke Gyimesi, lingvist și critic literar de etnie maghiară din Cluj, de Cercul Limes, care includea un grup de intelectuali maghiari, care „organizau întâlniri ilegale” în perioada 1985-1987, sau publicația de samizdat de la Cluj cunoscută drept Kiáltó Szó (Strigătul), publicată în intervalul 1988-1989.
