Această scrisoare reprezintă un document important pentru istoria exilului românesc postbelic pentru că ea constituie o dovadă a încercării de stabilire a unei legături de către un disident român cu exilații. Scopul era acela de a se face cunoscuți românilor din străinătate pentru ca aceștia să se solidarizeze cu ei și să le mediatizeze situația în Occident pentru a nu suferi represalii la momentul întoarcerii în țară. De asemenea, astfel de acțiuni aveau și menirea de a declanșa o susținere publică în rândul opiniei publice internaționale în critica dictaturii și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Un astfel de exemplu a fost acțiunea scriitorului și ziaristului Victor Frunză din timpul unei vizite turistice în Franța în 1978. Aflat la Paris, a redactat o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Eugen Ionescu. În cuprinsul documentului, transmis la 8 septembrie 1978, Victor Frunză îi aducea la cunoștință lui Eugen Ionescu faptul că, aflat în Franța, a criticat deschis situația din România comunistă, îndeosebi puterea personală și cultul lui Nicolae Ceaușescu. Plecând de la ideea că nu era nici primul român și spera că nici ultimul care acționa în acest fel, Frunză îi comunica lui Ionescu faptul că demersul lui era unul asumat, fiind conștient de posibile urmări asupra sa: ”Când am făcut aceasta, am știut ce mă poate aștepta, dar mi-am înfrânt frica (...). Sentimentul justeței criticilor mele îmi dă puterea de a rezista. Nu mai există teamă în fața represaliilor care, oricum, vor veni, ci în fața fricii celorlalți care poate în gând mă vor susține, iar în fapte mă vor părăsi. Imensă este teama de a rămâne singur, ca într-un pustiu.” În concluzie, Victor Frunză îi solicita lui Eugen Ionescu susținerea publică a acțiunii sale de criticare a dictaturii și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu.