Mihnea Berindei a fost unul dintre cei mai activi susținători ai disidenților români printre membrii comunității românești din exil. În timpul activității sale civice și, mai ales, în calitatea sa de vice-președinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, el a adunat mai multe dosare personale detaliate cu privire la principalii disidenți români, precum și alți oponenți ai regimului. Aceste dosare s-au dovedit esențiale atât pentru strategiile sale de documentare și strângere a informațiilor, cât și pentru mediatizarea persecuțiilor suferite de disidenți din partea autorităților române în presa occidentală. Unul dintre cele mai vizibile și importante cazuri în care Berindei a fost implicat îndeaproape a fost cel al muncitorului Vasile Paraschiv (1928-2011), care a devenit o figură emblematică pentru victimele psihiatriei represive și punitive din România. Interesul lui Berindei față de cazul lui Paraschiv provenea nu numai din preocuparea sa permanentă pentru problemele legate de psihiatria punitivă (fapt demonstrat de alte dosare detaliate pe această temă, păstrate în arhiva sa), ci și din dorința sa sinceră de a-l ajuta pe Paraschiv. Astfel, Berindei, împreună cu faimosul psihiatru român Ion Vianu, recent exilat, au contribuit la organizarea vizitei lui Paraschiv în Franța, în timpul căreia acesta a acordat un șir de interviuri pentru mass-media occidentale și a fost supus unei evaluări psihiatrice independente menite să confirme sănătatea sa mentală. După revenirea lui Paraschiv în România (în pofida speranțelor Securității că el va rămâne în străinătate), Berindei a continuat să monitorizeze permanent activitățile lui Paraschiv și a întreținut o corespondență personală activă cu disidentul român, care a continuat nu numai pe parcursul anilor 1980, ci și după 1990. Dosarul păstrat în arhiva personală a lui Berindei conține câteva piese interesante despre activitatea de disidență a lui Paraschiv, precum și fragmente din corespondența sa cu Mihnea Berindei. Dosarul conține atât originalele românești, cât și traducerile franceze ale celor mai importante documente. Pe lângă o scurtă biografie a lui Paraschiv, dosarul include declarația lui Charles Durand, președintele Asociației Elvețiene împotriva Abuzurilor Psihiatrice în Scopuri Politice, care condamna practicile psihiatrice represive aplicate în blocul sovietic (cu referire specială la cazul Paraschiv). Declarația fusese făcută la Congresul Internațional de Psihiatrie de la Honolulu, în august 1977. Cea mai mare parte a dosarului este alcătuită din câteva scrisori trimise de Paraschiv unor importanți exilați români și activiști anti-regim din țară (inclusiv lui Dumitru Țepeneag, Paul Goma și organizatorilor călătoriei sale în Franța din 1978). Scrisorile către Goma sunt cele mai substanțiale și interesante. Paraschiv, se pare, nu numai că și-a relatat în detalii experiența de victimă a represiunii psihiatrice, exprimându-și solidaritatea cu acțiunile lui Goma, ci și a anexat la aceste scrisori copii ale documentelor și ale scrisorilor oficiale pe care le-a trimis autorităților, precum și ale răspunsurilor pe care le-a primit. Dosarul conține, de asemenea, mai multe scrisori deschise trimise de Paraschiv lui Ceaușescu și conducerii de vârf a partidului pe parcursul anilor 1970, completând astfel imaginea activităților sale de opoziție față de regim până în 1977. Printre alte piese din acest dosar ce prezintă un interes deosebit se află și rezumatul extins al unui interviu acordat de Paraschiv unei comisii de psihiatri francezi pe data de 12 aprilie 1978. Interviul se referea la practicile psihiatrice represive din România. În dosar se regăsesc și câteva cupiuri din ziare, care reflectă cazul respectiv. În fine, dosarul include și o scrisoare trimisă de Paraschiv lui Mihnea Berindei la 23 mai 2007, în care este vorba despre viitoarea sa călătorie la Paris. Acest dosar ilustrează rolul crucial al lui Mihnea Berindei în sprijinirea disidenței românești și, în special, legătura sa strânsă și durabilă cu Vasile Paraschiv.