Acest proiect editorial este dedicat lui Henri H. Stahl (1901-1991), unul dintre puținii gînditori de orientare marxistă din România interbelică și unul dintre cei mai cunoscuți colaboratori ai lui Dimitrie Gusti, cel considerat fondatorul sociologiei românești. Un intelectual multidimensional, cu preocupări în domeniile sociologiei, etnografiei, antropologiei culturale și istoriei sociale, provenit dintr-o familie de ascendență alsaciano-elvețiană perfect integrată însă în mediul cultural al Bucureștiului pre-comunist, H. H. Stahl și-a văzut cariera întreruptă după 1948 datorită marginalizării cercetărilor sociologice sub comunism. După propria lui formulare: ”Am ajuns cu toţii la concluzia că Şcoala românească de sociologie, sau cum îi spun eu mai curând, Şcoala de sociologie românească a fost asasinată. N-a murit de moarte bună. Ni s-a tăiat cariera. ” Bazat pe interviurile realizate de Zoltán Rostás cu H. H. Stahl în anii 1980, acest proiect are o importanță deosebită tocmai pentru că recuperează memoria disciplinei sociologice din România interbelică. Cât de mari au fost schimbările în această disciplină academică după venirea comunismului la putere, se poate deduce din următoarea evaluare făcută de H. H. Stahl: ”Păi, toţi ştiau că nu vor răzbi prin calităţile lor intelectuale, ci prin poziţiile politice, administrative pe care le pot obţine. Erau mai bine văzuţi cei care aveau activitate socială. Foarte puţini care să fie oameni de carte, să înveţe carte. (...) Mai ales că a fost o vreme când a fost aşa de mare lipsă de oameni care să poată să fie folosiţi, cu încredere, de către partid, încât au făcut apel la cine s-a găsit. Deci, s-au înscris două categorii de oameni, nişte escroci pur şi simplu, arivişti, fără nici un fel de credinţă, care au fost utilizaţi în vremea aceea, şi o serie întreagă de băieţi foarte buni, care şi-au dat seama că nu puteau să muncească efectiv, să facă treabă, dacă nu aveau şi o activitate de partid, care credeau în comunism, credeau. ”

Prin realizarea acestui proiect, Zoltán Rostás nu a avut intenția de a spune ”în sfîrșit, adevărul,” ci aceea de ”a introduce experimentul în istoria culturală, în speță în istoria sociologiei, în speranța de a descoperi unele mecanisme ascunse ale creației” (Rostás 2000, 5). În spatele acestei cărți se află mai multe zeci de ore de înregistrări, după metodologia istoriei orale, întinse pe o perioadă de trei ani (1985-1987). Discuțiile dintre cei doi interlocutori durau, în medie, aproximativ 90 de minute. ”Țin minte că după ce trecea o oră, o oră și jumătate, venea la noi soția domnului Stahl și ne semnala că soțul său este deja obosit. Nu era deloc așa, ar mai fi vrut să stea. Dar doamna Stahl era extraordinar de protectoare cu soțul său,” rememorează Zoltán Rostás. Unele discuții, își mai amintește Zoltán Rostás, se terminau independent de voința celor aflați în locuința familiei Stahl: se întrerupea curentul și nu revenea decît a doua zi, aceasta fiind o situație des întâlnită în România la mijlocul anilor 1980. Versiunea audio a acestor interviuri se regăsește pe mai multe benzi de magnetofon care se află în colecția privată a domnului Zoltán Rostás. Cartea care a rezultat în urma acestor interviuri, Monografia ca utopie: Interviuri cu Henri H. Stahl este cartea cu cel mai mare impact public dintre toate lucrările publicate pînă acum de Zoltán Rostás. Publicat în anul 2000, volumul se află în bibliotecile de specialitate ale facultăților din România și este una dintre cele mai des solicitate cărți pentru lectură. ”În sfîrșit, acest volum este și prima dovadă a faptului că un proiect asumat ca un hobby, deci fără sprijin oficial și asistență academică – ba, mai mult, fără perspectiva publicării – putea să fie desfășurat în direcția nu a unei istorii ”obiective,” ci a unei istorii alternative a Școlii Sociologice de la București” (Rostás 2000, 7).