Expoziția din Răscruci conține valorile spirituale și materiale ale comunității maghiare din Câmpia Transilvaniei. În această regiune, până la mijlocul secolului al XX-lea, familiile mai înstărite aveau o cameră curată care, de obicei, era locul în care erau expuse și păstrate lucrurile de valoare ale familiei, costumele cu care mergeau la biserică duminica și zestrea pregătită de-a lungul anilor. În gospodării mai puțin înstărite camera curată era decorată în special înainte de marile sărbători religioase, de Crăciun, de Paște și de Rusalii, iar expoziția prezintă obiectele în acest cadru festiv. Cu toate acestea, în plus față de toate obiectele de pe pereți, farfuriile decorative și ulcioarele în formă de pară, paturile și mesele bogat decorate, scaunele, băncile, lăzile și dulapurile sculptate, camera curată găzduiește și obiecte de zi cu zi, ustensile de bucătărie și instrumente folosite pentru tors și țesut.

Din regiunile geografice și culturale reprezentate în cadrul colecției etnografice, mobilele tradiționale expuse în camera de la Răscruci – parte a culturii materiale din Câmpia Transilvaniei – sunt printre cele mai interesante. Satele din Câmpia Transilvaniei, chiar și în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, au constituit rar obiectul unei cercetări etnografice detaliate și sistematice. Deoarece această zonă este locuită de o comunitate marcate de diferențe lingvistice, culturale și religioase, a fost ocolită de cei mai mulți cercetători. Explorarea culturii maghiarilor care trăiesc în Câmpia Transilvaniei a început relativ târziu, în perioada interbelică. Studiul realizat de etnograful Gertrúd Palotay asupra broderiilor din Sic, publicat în 1944 (Palotay 1944) a atras și atenția lui Zoltán Kodály, care considera că, dacă broderiile din zonă sunt atât de frumoase, muzica populară trebuie să fie la fel de bogată. Încurajat de acesta, László Lajtha, compozitor și cercetător al muzicii populare, a vizitat mai întâi Sic, apoi Sânmărtin. Attila T. Szabó a întreprins o cercetare toponomastică și lingvistică periodică și, în același timp, a publicat în 1944 un articol în Erdélyi Múzeumi Közlemények (Revista Muzeului Transilvănean) intitulată „Broderii necunoscute din Câmpia Transilvaniei.” În ciuda interesului inițial, această zona a atras din nou atenția cercetătorilor de-abia după dezvoltarea mișcării caselor dansului popular după evenimentele din 1968. Înainte de schimbarea regimului, tânărul etnograf și muzicolog Károly Kós era preocupat mai degrabă de cultura obiectelor, în timp ce, începând din anii 1980, Vilmos Keszeg, etnograf și profesor universitar, a întreprins o importantă cercetare a credințelor din această regiune.

Câmpia Transilvaniei cuprinde o zonă cu trăsături distincte din punct de vedere etnografic, care include opt sate: Răscruci, Bonțida, Luna de Jos, Tiocu de Jos, Borșa, Feiurdeni, Câmpenești și Măcicașu. Aceste așezări sunt reprezentate în camera de la Răscruci. În aceste localități, nu se folosea în general negrul în țesături sau broderii, cu excepția țesăturilor din lână. Foloseau același set de motive ca și satele vecine, dar în cazul broderiilor apare combinația de roșu cu albastru, iar părțile găurite sunt evidențiate de obicei cu gri. Această metodă domina și broderiile de pe bluzele femeilor. Zona se caracteriza în special prin rochii lungi în talie, în timp ce satele din împrejurimi preferau rochiile scurte în talie. Cu excepția satului Sic, fiecare sat folosea broderie exclusiv albă. Prelucrarea lânii s-a păstrat în aceste sate până în zilele noastre. Chiar și astăzi se găsesc cuverturi de pat, fețe de masă și haine lucrate de mână din lână în orice gospodărie tradițională rurală. Deoarece creșterea oilor era destul de răspândită în această regiune, în Lacu, de exemplu, chiar și sacii erau țesuți din lână. Fermierii din zonă aveau de obicei un număr mare de oi, iar la tunsul oilor și la cules, femeile românce din Maramureș veneau aici la spălatul lânii. Această muncă era de obicei recompensată cu lână. La producerea de țesături, era folosită “tehnica scămoșată.” Prima piesă de acest fel a fost culeasă de Tamás Hofer din Răscruci, iar mai târziu a fost inclusă în Muzeul de Etnografie din Budapesta. Conform lui Edit Fél, primele informații despre această metodă de țesut datează din secolul al IV-lea î.Hr. – acest lucru explică de ce marginile de perne scămoșate au făcut senzație în mediul profesional, pentru că experții nu cunoșteau faptul că această tehnică de țesut era folosită și în zonele locuite de maghiari.

Patrimoniul fizic și spiritual al acestor așezări rurale era considerabil mai bogat decât acela al satelor nobile din împrejurimi, deoarece servitoarele care coseau hainele femeilor nobile recreau motivele lor preferate pe hainele personale. Satele nobile imitau și urmau cultura aristocrației. Materialele textile cu modele cu ochi dublu „scrise” sunt o versiune mai rezistentă, în stil țărănesc, a broderiilor aristocratice. În Răscruci roșul este culoarea folosită la cusături, în timp ce în satele vecine se folosesc negrul sau roșul, deși combinațiile de roșu-albastru sunt preferate pentru broderii. Cămașa întărită la coate era specifică în cele opt sate reprezentate în camera de la Răscruci. Vestele și jachetele din piele pentru bărbați și pentru femei merită de asemenea menționate, aceste articole vestimentare atrag atenția prin croială, broderie și decorațiuni. În ceea ce privește încălțămintea, purtau în general ghete pe care le cumpărau de la piața din Cluj pe care le păstrau numai pentru ocazii festive. În timpul săptămânii oamenii umblau desculți, iar iarna purtau sandale.

Locuitorii din Câmpia Transilvaniei își cumpărau și lăzile de zestre pictate tot de la piața din Cluj. Acestea erau în general lucrate de meșteșugari din Cluj. Obiectele din ceramică expuse sunt produse ale unor centre importante de olărit din secolul al XIX-lea. Pereții interiori sunt decorați cu ulcioare în formă de pară, farfurii din Turda, Bistrița și Dej. Acestea erau cumpărate pe cereale de la târguri sau de la olari ambulanți. Începutul anilor 1900 a marcat dispariția atelierelor de olărit rurale din Răscruci și Sic. Ultimul atelier din Cubleșu Someșan s-a închis acum aproximativ un deceniu când ultimul olar s-a stins din viață. Camera din Răscruci prezintă în detaliu societatea țărănească, o epocă aproape apusă. Și astăzi ansamblul de cultură, experiență și valori de neprețuit moștenite de locuitorii acestei zone reprezintă parte a vieții lor cotidiene. Această moștenire inestimabilă nu poate fi folosită corect de localnici decât dacă aceștia știu să trăiască responsabil în comunitatea și în societatea în care s-au născut.