Ariadna Combes (n. Iuhas, 19 noiembrie 1954, Cluj – d. 9 noiembrie 2016, Paris), fiica disidentei Doina Cornea, a fost un activist român pentru drepturile omului, traducător şi jurnalist, care în anii 1980 a contribuit în mod decisiv la activităţile de opoziţie împotriva regimului comunist întreprinse de mama sa. Ariadna Combes a fost primul copil al asistentei universitare Doina Cornea şi al avocatului Leontin Cornel Iuhas. În 1973, Ariadna Iuhas şi-a început studiile în domeniul filologie la Universitatea din Cluj. În timpul unei deplasări prilejuite de o bursă primită pentru a studia în Franţa în 1976, a decis să nu se mai întoarcă în ţară. În Franţa s-a căsătorit cu Michel Combes şi şi-a continuat studiile. A obţinut un masterat în literatură engleză la Universitatea din Grenoble şi o licenţă în literatură franceză la Universitatea din Brest (Florescu 2016).
Rolul important al Ariadnei Combes în susţinerea activităţilor de opoziţie ale mamei sale a început în prima parte a anilor 1980. În acea vreme regimul Ceauşescu a reacţionat prompt la iniţiativele de opoziţie ale Doinei Cornea şi a încercat să o izoleze tăind legăturile acesteia cu străinătatea. Ariadna Combes a contribuit însă la eşecul Securităţii în acest sens prin crearea unui canal de comunicare prin care Doina Cornea a reuşit să îşi trimită către Radio Europa Liberă (REL) majoritatea scrisorilor deschise. La început, Ariadna Combes a reuşit să trimită mamei sale numeroase cărţi, care nu erau accesibile în România din cauza politicii de izolare culturală care a urmat punerii în aplicare a Tezelor din Iulie 1971. Între acestea, un rol deosebit l-a avut volumul L'épreuve du labyrinthe (Încercarea labirintului), pe care Doina Cornea l-a tradus în română, iar ulterior a distribuit manuscrisul sub forma unui samizdat cu ajutorul prietenilor şi al familiei (Petrescu 2013, 308-309; Cornea 2006, 73). Forma principală de manifestare a opoziţiei faţă de regimul comunist folosită de Doina Cornea a fost trimiterea de scrisori deschise către REL, care le difuza în timpul emisiunilor sale foarte populare în România. Ariadna Combes a avut un rol cheie în preluarea acestor scrisori în Franţa, transcrierea şi traducerea lor, precum şi retrimiterea textelor spre REL sau alte ziare din Occident. Ariadna Combes a fost atentă la reacţia presei occidentale faţă de cazul mamei sale şi a arhivat articolele publicate în Vest despre activitatea de opoziţie a acesteia (Cornea 2009, 196, 199, 202, 265).
După arestarea în noiembrie 1987 a Doinei Cornea şi a fiului acesteia Leontin Horaţiu Iuhas din cauza solidarizării lor cu revolta muncitorilor din Braşov, Ariadna Combes a organizat o campanie internaţională, care s-a finalizat cu presiuni occidentale la adresa regimului Ceauşescu şi cu eliberarea celor doi din arestul Securităţii. În acest scop, Ariadna Combes a fost în audienţă la ministerul francez al relaţiilor externe. Această audienţă a fost începutul unor acţiuni care vor atrage atenţia guvernelor oocidentale asupra situaţiei Doinei Cornea şi a fiului ei. Cu această ocazie, Ariadna Combes a solicitat şi acordarea de către autorităţile române a dreptului de a-şi vizita mama. În ciuda acestor eforturi, în 1988, regimul comunist a declarat-o pe Ariadna Combes „persoană indezirabilă pe teritoriul României.” Ca urmare, aceasta nu a mai putut să îşi viziteze familia rămasă în ţară până la căderea regimului.
În acest context, Ariadna Comes s-a concentrat la sfârşitul anilor 1980 asupra atenţionării opiniei publice internaţionale privind cazul mamei sale şi a acţionat ca reprezentant al acesteia în Occident cu diferite ocazii oficiale. În anul 1988, Ariadna Combes a primit în numele mamei sale premiile oferite de două organizaţii pentru apărarea drepturilor omului din Norvegia şi Danemarca. Combes a organizat de asemenea un comitet de sprijinire a mamei sale care includea personalităţi politice importante precum preşedintele Franţei François Mitterrand. După difuzarea filmului lui Josy Dubié intitulat Dezastrul roşu, care includea un interviu cu Doina Cornea despre distrugerea satelor româneşti din cauza programului de sistematizare rurală, numeroase personalităţi din Occident şi-au exprimat sprijinul faţă de proeminenta disidentă. Ca urmare, Ariadna Combes a transformat comitetul de sprijinire mai sus amintit în organizaţia oficială intitulată Comité de soutien a Doina Cornea, care a atins cifra de 2000 de membri (Cornea 2009, 266-269).
Din 1988 până la căderea regimului comunist din România, Combes a fost în mod constant invitată la conferinţe organizate de organizaţii de apărare a drepturilor omului sau de universităţi din Franţa, Belgia, Elveţia, Germania sau Marea Britanie pentru a vorbi despre cazul Doina Cornea şi despre situaţia altor disidenţi persecutaţi de regimul Ceauşescu. În 1989, la iniţiativa Ariadnei Combes, comitetul amintit a susţinut candidatura Doinei Cornea la premiul Nobel pentru pace. Acest moment s-a dorit a fi nu doar o iniţiativă a de face cunoscută în întreaga lume activitatea de opoziţie a Doinei Cornea, ci şi o metodă de a o proteja de acţiunile din ce în ce mai intimidante ale autorităţilor comuniste. De asemenea, în 1989, Ariadna Combes a onorat invitaţia invitaţia trimisă Doinei Cornea de a vorbi în faţa Consiliului Europei şi a Paralamentului European, ţinând discursuri în numele mamei sale despre situaţia din România, soarta minorităţilor naţionale şi religioase, precum şi despre persecutatea disidenţilor de către regimul Ceauşescu. Combes s-a implicat, de asemenea, în iniţiativa Opération Villages roumains (OVR), o întreprindere colectivă transnaţională care se opunea demolării de către regimu Ceauşescu a numeroase sate din România , ca parte a programului de sistematizare rurală. Implicarea sa în acţiunile de apărarea drepturilor omului în România şi numeroasele luări de poziţii împotriva regimului Ceauşescu i-au adus recunoaşterea intenaţională. Ca urmare, a fost invitată să ocupe funcţia de vice-preşedinte a organizaţiei franceze League for the Defense of Human Rights (afiliată la Fédération Internationale des Droits de l’Homme) (Cornea 2009, 269-272).
După căderea regimului Ceauşescu în decembrie 1989, Ariadna Combes a susţinut activ edificarea unei societăţi civile în România şi a protestat împotriva abuzurilor guvernelor post-89, multe dintre acestea incuzând persoane din eşalonul secund al regimului comunist. Ariadna Combes a decedat la data de 9 noiembrie 2016 în Franţa, iar urna funerară a fost adusă în oraşul natal, Cluj-Napoca.
-
Adresa:
- Paris, France
Lena Constante (n. 18 iunie 1909, București – m. noiembrie 2005) a fost o artistă plastică și folcloristă, care a fost una dintre victimele represiunii comuniste și autoarea a două dintre cele mai cunoscute volume post-comuniste ale memoriei închisorilor din România, cu ediții și în alte limbi, precum franceza și engleza. Înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut parte din echipele multidisciplinare coordonate și conduse de Dimitrie Gusti în scopul de a realiza monografii ale satelor din România. În calitate de membră a Școlii Sociologice de la București, Lena Constante a avut ocazia de a studia arta populară românească în cîteva dintre cele mai tradiționale localități din România. Animată de idealuri comuniste, a devenit implicit apropiată şi de cercurile intelectuale ale noii puteri de după război. Prin faptul că era bună prietenă cu soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre liderii comuniști marcanți în primii ani după preluarea puterii, Lena Constante a contribuit alături de aceasta la fondarea primului teatru de marionete din România, Teatrul Țăndărică din București. Acest anturaj privilegiat i-a fost, în același timp fatal. În 1950, a fost arestată și implicată în faimosul proces al așa-numitului ”lot Pătrășcanu.” Pe baza unor mărturii mincinoase ale unora dintre membrii acestui lot, a fost acuzată, judecată și condamnată în 1954 la doisprezece ani de închisoare, pe care i-a executat integral. După acest interval dramatic din viața sa, s-a căsătorit cu Harry Brauner, cu care a fost colegă în echipele de monografiști coordonate de Dimitrie Gusti în perioada interbelică, iar apoi colegă în ”lotul Pătrășcanu.” În 1968, în cadrul procesului întîrziat de de-stalinizare din România, Lena Constante fost reabilitată împreună cu toți cei care au fost implicați în acest proces.
După perioada de represiune, a reușit să se integreze profesional, devenind grafician și creator de marionete. Odată cu reabilitatea, a primit și dreptul a-și expune tapiseriile originale pentru care era cunoscută încă din perioada interbelică și care au redevenit un succes. Ca membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, a intrat din nou în conflict deschis cu autoritățile comuniste în 1974, atunci cînd a fost acuzată de ”distrugere de patrimoniu” pentru că își realizase tapiseriile din colaje de fragmente extrase din vechi haine țărănești. A reușit însă să se apere, demonstrînd că nu a folosit bunuri din patrimoniul de port popular, ci cămăși uzate, cumpărate sau primite în dar de la femei din mediul rural, care altfel le aruncau sau le foloseau drept cîrpe pentru curățenie.
Longevitatea sa ca artist plastic a fost remarcabilă. A avut expoziții, în țară și în străinătate, pînă în ultimii ani ai vieții sale remarcabil de lungi: Lena Constante a murit la vîrsta de 96 de ani. După căderea comunismului, a publicat și două volume inspirate din experiența sa traumatică din închisoare, Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă, care s-au bucurat de succes atît în România, cît și în străinătate. Chiar dacă vorbește doar de represiunea comunistă, s-ar putea totuși spune că mărturia Lenei Constante este comparabilă, prin forța cu care este evocată supraviețuirea unui episod traumatic, cu cea lăsată de Margarete Buber-Neumann.
În prima carte, pe care a scris-o iniţial în limba franceză și a publicat-o sub titlul L'Évasion silencieuse (1990), apoi a rescris-o integral în română ca Evadarea tăcută: 3 000 de zile singură în închisorile din România (1992), iar în 1995 a fost tradusă și în engleză ca The Silent Escape: Three Thousand Days in Romanian Prisons, Lena Constante mărturisește ce a determinat-o să contribuie la memoria colectivă a comunismului din România prin publicarea amintirilor sale despre închisoare: ”Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit. Pentru că vreau să vorbesc şi de demnitatea umană. Şi de acele femei, mai târziu tovarăşele mele de penitenciar, care, împotriva a tot şi a tuturor, au rămas fiinţe profund umane. Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea” (Constante 1992, 6-7).
Cărțile sale de memorii sînt volume fundamentale pentru înțelegerea represiunii comuniste din România. Lena Constante a primit din partea Fundației Culturale Române premiul pentru ”un destin excepțional în cultura română”, iar regizorul Thomas Ciulei i-a dedicat un impresionant film documentar intitulat Nebunia capetelor (1997).
-
Adresa:
- București, România
Doina Cornea (n. 30 mai 1929, Brașov – d. 4 mai 2018, Cluj-Napoca) a fost un lector de limba și literatură franceză de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, care a devenit în anii 1980 unul dintre cei mai remarcabili și curajoși disidenți din timpul regimului Nicolae Ceaușescu. Bine-cunoscută internațional datorită eforturilor emigrației române și mai ales ale fiicei ei care trăia în Franța, Cornea a fost la fel de cunoscută și pe plan național datorită posturilor de radio occidentale cu programe în limba română, dintre care Radio Europa Liberă (REL) a jucat rolul primordial. Deși Cornea a devenit foarte vizibilă numai după revolta de la Brașov din 1987, disidența ei a început de fapt în prima parte a anilor 1980, odată ce ea a încercat să îmbunătățească prin eforturi personale materialele didactice pentru cursurile sale de la universitate. Prima ei încercare de a atenua conformismul programei universitare a constat în predarea unor texte scrise de Paul Goma, un fost deținut politic după Revoluția Maghiară din 1956 și o personalitate marcantă a ratatei mișcări pentru drepturile omului din 1977, care a emigrat apoi în Franța și a publicat acolo câteva romane de inspirație autobiografică. Pentru că Goma devenise în fapt un autor interzis odată ce părăsise de tot România, experimentul Doinei Cornea de a folosi textele lui ca material didactic a fost întrerupt imediat de către conducerea universității. Ea a continuat, însă, să încerce să le prezinte studenților ei autori care nu se regăseau în programa universitară, de această dată folosind traduceri din franceză făcute de ea însăși și distribuite prin ediții samizdat, realizate pe foiță foarte subțire astfel încât să se poată imprima șase copii dintr-odată prin folosirea unei mașini pe scris . Printre autorii traduși era și Mircea Eliade, un fost membru al așa-numitei generații de la 1927, din care au făcut parte cei mai talentați intelectuali ai României pre-comuniste. Eliade se distinsese încă de pe-atunci prin erudiția sa enciclopedică, care s-a dovedit un atu important după emigrație pentru că l-a ajutat să devină un reputat istoric al religiilor în Statele Unite și, neoficial, cel mai faimos român de peste granițe. Deși în acea perioadă regimul comunist încerca să-l coopteze pe Eliade pentru a-l transforma în agentul său de influență în țările occidentale, el era încă o persoană tabu datorită faptului că era un refugiat și un fost membru al extremei drepte românești din perioada interbelică. Fosta sa opțiune politică era un lucru foarte puțin cunoscut, însă, pentru că Eliade și-a ascuns cu mare grijă propriul trecut problematic. Dintre operele pe care le publicase în străinătate, Cornea a tradus și folosit pentru cursurile sale un interviu acordat unui scriitor francez, în care s-a discutat despre viața și cariera lui Eliade fără a se pomeni despre opțiunea sa politică din interbelic, despre care s-a aflat mult mai târziu (Rocquet 1978). Scopul Doinei Cornea era de a oferi studenților săi un model mult mai interesant decât oferea canonul comunist. În prefața ediției post-comuniste a traducerii acestui interviu de lungimea unei cărți, care circulase anterior în ediție samizdat, Cornea a formulat explicit motivația acestei alegeri pentru materialele sale didactice: “Tânărul cititor obișnuit, din nenorocire, cu anumite tipare de gândire, va fi, de la primele rânduri, fermecat de libertatea cugetării lui Mircea Eliade, de marea ei deschidere, de creativitatea ei.”(Eliade 1990, 5) Animată de asemenea idei despre educație, ea a reușit să publice de una singură șase ediții diferite ale acestui samizdat, care conținea traduceri din autori cenzurați, dintre care unele se păstrează astăzi la Muzeul Memorialului Sighet.
Această încercare de a contesta programa universitară comunistă a reprezentat motivația pentru pensionarea ei cu anticipație. În realitate, marginalizarea profesională a Doinei Cornea nu a fost cauzată de această traducere neoficială din Eliade, ale cărui opere despre istoria religiilor fuseseră deja traduse și publicate oficial, deși în ediții limitate, ci de o scrisoare pe care ea a trimis-o la REL. Difuzată în 1982, această scrisoare deschisă critica în mod public politicile educaționale ale regimului Ceaușescu, apărând în același timp tradițiile culturale românești și virtuțile morale creștine, pe care Cornea le considera fundamentale pentru formarea tinerei generații. Ca și alți disidenți din Europa Centrală, ea credea în regenerarea morală a națiunii, un deziderat imperativ care ar fi putut fi atins numai prin rostirea adevărului. Totuși, poziția ei diferea prin aceea că nu era laică, ci religioasă, pentru că își avea originea în apartenența ei la reprimata Biserică Greco-Catolică din Transilvania, care fusese în 1948 incorporată forțat în Biserica Ortodoxă Română. În respectiva scrisoare, Cornea pleda și pentru o reformă a sistemului de educație comunist, care preconiza întoarcerea la modelul interbelic ce punea accent pe studiul științelor umaniste și reintroducerea canonului literar pre-comunist. O turnură în activitatea disidentă a Doinei Cornea a apărut în 1987, când a început să trimită, nu numai la REL, ci și lui Ceaușescu, scrisori deschise care deplângeau starea jalnică a sistemului de educație românesc. În prima sa scrisoare adresată șefului statului comunist, ea a analizat cauzele acestei degradări și a propus un program detaliat de reforme educaționale, care necesitau de-politizarea școlilor, autonomia universitară, libera circulație a ideilor și profesorilor, reintroducerea în manuale a autorilor interziși și a religiei în programa școlară. După greva din noiembrie 1987, care a avut loc în orașul ei natal Brașov, Cornea și-a radicalizat poziția critică, luând public apărarea muncitorilor și distribuind manifeste care pledau pentru susținerea acestora. Ca urmare, poliția secretă a arestat-o și interogat-o cu brutalitate timp de peste o lună. Deși a trebuit să o elibereze datorită presiunilor internaționale, Securitatea a instituit supravegherea ei permanentă de atunci încolo și până la căderea comunismului (Cornea 1990).
În următorii doi ani, însă, ea a reușit să devină unul dintre cei mai proeminenți disidenți din România comunistă. Cea mai importantă analiză critică formulată de ea este cunoscută sub numele de „scrisoarea de la 23 august,” pentru că asta a fost data difuzării ei prin REL, o dată care coincidea cu ziua națională din timpul comunismului și care marca întoarcerea armelor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și implicita aliere a României cu Uniunea Sovietică. Acest document din 1988 a reprezentat cea de-a doua sa scrisoare către Ceaușescu și, în același timp, cea mai elaborat program de reforme politice, economice și sociale formulat de Cornea. Acest program mergea dincolo de deja-obișnuitele reforme de tip gorbaciovist, care erau menite să restaureze “socialismul cu față umană,” pentru a cere separarea structurilor de partid și de stat, chiar independența puterilor legislative, executive și judecătorești; garantarea drepturilor fundamentale, precum libertatea cuvântului și a asocierii; sfârșitul monopolului partidului comunist asupra circulației informației; introducerea mecanismelor de piață pentru reformarea economiei ineficiente (Cornea 1991). Pe scurt, Cornea cerea în 1988 o schimbare de regim, parcă prevăzând apropiata cădere a comunismului în regiune. Sub continuă strictă supraveghere, ea a reușit totuși să trimită această scrisoare la REL, împreună cu un răspuns la invitația de a participa la conferința organizată de Solidaritatea poloneză la Cracovia, la care a fost împiedicată de autorități să participe. Acest lucru a fost posibil numai datorită unui lanț de împrejurări favorabile și acțiuni îndrăznețe, de care a fost capabil Josy Dubié, un jurnalist belgian, care venise în România pentru a realiza un film documentar. Cornea a scris cele două scrisori cu litere minuscule pe foița de țigară și le-a cusut în capul unei păpuși, pe care i-a dat-o apoi lui Dubié, pe care l-a întâlnit din întâmplare în centrul Clujului. După ce a verificat identitatea Doinea Cornea la Ambasada Belgiei din București, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a se întoarce și a o intervieva. Fost marinar cu spirit aventuros, Dubié s-a descurcat să scape de agenții poliției secrete care îl urmăreau și după o cursă nebunească prin Cluj, demnă de filmele hollywoodiene, a reușit să pătrundă în casa Doinei Cornea. Datorită acestei întâlniri, jurnalistul belgian a luat cu sine peste graniță nu numai păpușa care conținea cele două texte, dar și pelicula pe care imortalizase un interviu cu Cornea, pe care a inclus-o în documentarul său Dezastrul roșu. Pe drumul de întoarcere, a înmânat păpușa cu cele două scrisori celor de la sediul REL din München. Acest șir de coincidențe favorabile, care au făcut ca mesajele Doinei Cornea să ajungă REL, epitomizează dificultățile pe care toți românii, dar în special cei din orașele de provincie, trebuiau să le depășească atunci când aveau de gând să-și facă publică prin intermediul mass mediei occidentale poziția critică fața de regimul comunist (C. Petrescu 2013).
În afară de scrisoarea de la 23 august, Cornea a mai scris alte câteva în 1988-1989, dintre care una pentru a-și exprima din nou solidaritatea cu greviștii de la Brașov și una pentru a-i cere Papei Ioan Paul al II-lea să susțină reînființarea Bisericii Greco-Catolice (Cornea 1991). Cu toate acestea, ea a rămas cunoscută mai ales pentru contribuția ei la diseminarea la nivel internațional a informațiilor cu privire la proiectul lui Ceaușescu de a demola satele României pentru a le transforma în centre agro-industriale. În comparație cu programul ei de reforme, care era pragmatic și orientat către viitor, scrisoarea contra sistematizării satelor era nostalgică și orientată către trecut. “Spiritualitatea satului,” după cum a formulat Cornea, reprezenta esența identității românești, astfel încât planul de a-i muta pe țărani la bloc nu era altceva decât o încercare de a distruge “sufletul națiunii.” Plecând de la ideea că satul reprezintă locul de păstrare al tradițiilor naționale, ea a reușit să strângă și alte semnături pe această scrisoare deschisă. Pentru a avea o idee despre dimensiunile acestui tip de acțiuni colective din România comunistă, scrisoarea Doinei Cornea a fost semnată în final de 28 de persoane, ceea ce a făcut din ea protestul contra politicilor lui Ceaușescu cu cele mai multe semnături. Acest protest a mai fost remarcabil și pentru că a reunit români și maghiari într-un protest comun. În plus, scrisoarea a fost importantă pentru că a stârnit indignare în rândurile publicului occidental și a mobilizat la nivel internațional pe toți cei care erau contra politicilor absurde ale regimului Ceaușescu. În afară de această scrisoare, care era destinată în principal publicului românesc, aberantul și arbitrarul așa-numit plan de sistematizare a satelor din România devenit cunoscut unui public larg datorită documentarului făcut de Dubié, la care și Cornea a contribuit. Conștient că în România nu putea filma liber, Dubié a pretins că este un turist în vacanță însoțit de prietene sa, în realitate operatoarea sa, și a reușit filmând cu camera ascunsă să surprindă pe peliculă imagini pe care nimeni nu le mai capturase înainte. Chiar și mai important a fost faptul că Dubié s-a descurcat să scoată această peliculă filmată din România. Deși vameșii l-au controlat pe el și pe însoțitoarea lui până la piele, iar mașina lor în cel mai mic detaliu, pentru că fuseseră informați că se întâlniseră cu Cornea, el a reușit să-i păcălească ascunzând pelicula de 16mm în casete audio. Difuzat de aproape toate televiziunile occidentale, precum și de televiziunea publică din Ungaria, filmul arăta demolările pe scară largă din București, care aminteau numai de dezastre naturale precum cutremurele sau de bombardamentele din timpul războiului. Apariția fragilă a Doinei Cornea a fost imaginea-șoc a filmului: spectatorul occidental nu putea să nu fie mișcat de această femeie care amintea de Maica Tereza și care stătea singură împotriva regimului opresiv a lui Ceaușescu. Deși nu se înțelegea ce spune efectiv, ea părea să întruchipeze salavarea unei națiuni dintr-o existență mizerabilă și umilitoare. Pe scurt, imaginea ei a potențat imens mesajul filmului Dezastrul roșu și a atras o importantă susținere occidentală pentru conservarea zonelor rurale din România, dintre care cea mai notabilă inițiativă a fost Operation Villages Roumaines. Aceasta a reprezentat o rețea a societății civile născută în Belgia, dar activă și în Franța și alte țări occidentale, care a reușit efectiv să stopeze aceste demolări prin crearea de parteneriate între localități din România și din Vestul Europei. Până la căderea comunismului, Operation Villages Roumaines a devenit cea mai largă rețea de ajutor transnațional împotriva abuzurilor regimului Ceaușescu. În același timp, Cornea a devenit un simbol al unei opoziții fragile dar hotărâte contra acestei dictaturi.
Cea mai revoluționară poziție pe care a avut-o Cornea a fost probabil susținerea unei scrisori deschise colective contra re-alegerii lui Nicolae Ceaușescu la cel de-Al Paisprezecelea Congres al PCR din noiembrie 1989, la care au aderat disidenți și ne-disidenți din întreaga țară. Pe scurt, Cornea a fost unul dintre acei puțini intelectuali disidenți români care a ridicat și probleme din afara sferei culturale, care ar fi fost numai în imediatul său interes profesional. În același timp, a fost unul dintre și mai puținii intelectuali care au încercat să realizeze o alianță împotriva comunismului care să depășească limitele de clasă. Cornea a fost cunoscută ca o apărătoare a muncitorilor nu numai datorită poziției ei publice după revolta de la Brașov din 1987, dar și datorită colaborării cu un grup de muncitori care doreau să organizeze un sindicat liber după modelul polonez (Cornea 2009). În decembrie 1989, Cornea a apărut ca o figură publică de primă importanță și a continuat pentru o vreme să joace un rol semnificativ ca intelectual public. În urma revoluției, ea a fost cooptată alături de alți disidenți în prima structură de organizare politică post-comunistă, Frontul Salvării Naționale. Atunci când s-a dovedit că acesta era dominat doar de neo-comuniști interesați să pună mâna pe putere în post-comunism, ea s-a retras pentru a putea susține opoziția politică în formare și restructurarea societății civile. Contra dominației politice a neo-comuniștilor, Cornea s-a implicat activ în conservarea acelei părți a memoriei colective care a fost interzisă sub comunism, în special cea legată de Gulag-ul românesc. În ultimii ani, nu a mai jucat un rol public important.-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania
Sorin Costina (n. 10 ianuarie 1942, Brad, jud. Hunedoara -) este medic și colecționar de artă plastică. Despre localitatea în care s-a născut spune că nu a avut nici o tradiție în domeniul artelor vizuale: ”În consecință, și instrucția mea, la absolvirea liceului, era egală cu zero.” Tatăl său a fost medic, iar mama, fiică de preot. Bunicul lui Sorin Costina a ajuns, la un moment dat, chiar Mitropolit al Moldovei. A văzut primele muzee în București pe când avea 12 ani. Mai apoi, la Iași, acolo unde a urmat cursurile Facultății de Medicină (1959-1965), a vizitat frecvent muzeul de artă din oraș. Acolo a văzut primele expoziții: o retrospectivă a pictorului expresionist Ion Țuculescu și o expoziție de pictură abstractă engleză. ”La nivelul cunoștințelor mele de atunci, mărturisesc că nu am priceput nimic,” spune Sorin Costina. La Iași a cunoscut-o pe cea care îi va deveni soție și, împreună, s-au mutat la Brad după terminarea facultății. ”Obișnuiți la Iași cu frecventarea teatrului, am găsit o soluție: mergem la București de două-trei ori pe an, pentru a vedea cât mai multe spectacole. Intram și în sălile de expoziții sau la muzee. Simțeam că sunt un ”handicapat” în acest domeniu.” Într-una dintre peregrinările bucureștene anuale, Sorin Costina a descoperit la un anticariat patru volume de istoria artei scrise de George Oprescu. ”Au devenit cărțile mele de căpătâi în acei ani”. În 1969 a început primele achiziții, iar din 1972 a cumpărat în mod regulat lucrări din domeniul artelor plastice, devenind, totodată, foarte apropiat de lumea creatorilor acestor lucrări.
A profesat chirurgia generală în orașul natal vreme de 49 de ani. Actualmente este pensionar și posesor al celei mai consistente și mai reprezentative colecții de artă românească dintre anii 1970-1990. ”Eu am fost toată viața chirurg, într-un orășel de provincie uitat de lume, într-o zonă săracă din Țara Moților. Colecția mea a fost făcută din sărăcia mea și din sărăcia artiștilor. Cu siguranță, astăzi un asemenea lucru nu mai este cu putință. Colecția mea a fost modul meu de supraviețuire intelectuală, în acei ani întunecați,” spune despre sine și despre pasiunea sa Sorin Costina.
-
Adresa:
- Brad, Romania 335200
Nicolae (Nicu) Covaci este un renumit compozitor, cântăreț, chitarist, pictor și unul dintre fondatorii uneia dintre cele mai cunoscute trupe rock din România, numită Phoenix. Născut la 19 aprilie 1947 la Timișoara, el a fost crescut doar de mama sa, tatăl său fiind arestat de autoritățile comuniste din cauza convingerilor sale politice. În ciuda dificultăților economice, Covaci a primit meditații la limba franceză, engleză și germană și a luat lecții private de pian, vioară și chitară datorită eforturilor mamei sale. Cariera sa muzicala a început cu grupul numit Sfinții. În alegerea numelui formației, ei s-au inspirat din serialul britanic “The Saint,” difuzat în acel moment de Televiziunea Română (Stratone 2016, 62). Numele a fost o parodiere implicită a conformismului, deoarece comportamentul și ținuta vestimentară a membrilor grupului respectau prea puțin normele sociale existente. Pentru că autoritățile române au crezut că numele avea conotații religioase, ele au făcut presiuni asupra trupei pentru a-și schimba numele. Ca rezultat, Sfinții au devenit Phoenix în 1962 (Covaci vol. 1 2014, 57, 75, 89).
Opoziția culturală a formației Phoenix și, implicit, a lui Nicu Covaci a fost legată de activitatea lor muzicală. Datorită izolării față de Vest, informațiile despre muzica străină ajungeau întotdeauna în România cu o oarecare întârziere și mai ales, prin canale informale și clandestine. Profitând de liberalizarea limitată, care a caracterizat începutul regimului lui Nicolae Ceaușescu, tinerii români au profitat și să descoperit muzica și moda occidentală și în consecință, au început să imite comportamentul și vestimentația idolilor lor muzicali. În acest sens, Timișoara, un oraș multietnic situat în vecinătatea frontierei de vest, a fost mai privilegiat decât restul țării. Tinerii din Timișoara își puteau porni radiourile pe frecvențele radiourilor străine (în special cele iugoslave) și ale radiourilor pirat englezești, care difuzau muzică străină. În același timp, unii dintre ei aveau rude în Republica Federală Germania, de la care primeau reviste muzicale precum Bravo, Musical Express sau Rolling Stones și ultimele albume ale celor mai cunoscuți artiști din acea vreme. Astfel, Nicu Covaci și prietenii săi și-au început cariera muzicală, cântând cover-uri ale ultimelor hituri și copiind stilurile de îmbrăcăminte ale artiștilor, prezentate în paginile revistelor străine. Mai presus de toate influențele occidentale, care au lăsat urme asupra formației Phoenix în anii 1960, a fost subcultura hippy. Revolta sa împotriva societății și a convențiilor sale sociale și politice, căutarea unei apropieri umane bazate pe sinceritate opusă formalismul existent și nu în ultimul rând, convingerea că lumea ar putea fi schimbată și că tineretul, înarmat cu iubire și dorința de pace, ar putea face această schimbare posibilă și-au găsit ecou în mintea tinerilor români. Ei au început să imite moda hippy (pantaloni trapez sau pantaloni strâmți, cămăși de flori, o banderolă ce trecea peste frunte, pentru a ține părul lung) și să pună sub semnul întrebării ordinea existentă, impusă de regim și generațiile mai în vârstă. Acesta a fost contextul în care membrii Phoenix-ului au hotărât să-și scrie propriile cântece și să devină purtătorii de cuvânt ai revoltei tinerei generații împotriva autorității și a lipsei de libertate. După ce a câștigat un concurs muzical național pentru studenți, Phoenix a înregistrat în 1968 primul lor EP, care conținea două melodii originale, Vremuri și Canarul, compuse de Nicu Covaci și un alt membru al formației, Moni (Florin) Bordeianu. Aceste piese au exprimat revolta tinerilor români împotriva regimului comunist, care incrimina diferențele și nu înțelegea nevoia lor de libertate și de experimentare personală. Primul cântec Vremuri descria atitudinea și ținuta rebelă a tineretului ca fiind una dintre multele mode nonconformiste care, inițial, au declanșat dezaprobarea societății, dar au ajuns să fie acceptate de ea. În schimb, Canarul spunea povestea tristă a unei păsări, care a încercat, în zadar, să iasă din colivia de argint și și-a acceptat înfrângerea, privind cu ochii triști în lumea exterioară, care nu putea auzi strigătul său de disperare. Aluzia era la tinerii români care, asemenea păsării din colivie, tânjeau după libertatea pierdută, iar încercările lor eșuate de evadare nu le-au lăsat decât opțiunea de a privi lumea exterioară, de dincolo de Cortina de Fier (Covaci 2014 vol. 1 2014, 83, 105, 127-131; Stratone 2016, 60-61). Un alt cântec puternic încărcat de semnificații politice, care a indicat și mai pregnant revolta generației tinere împotriva regimului comunist a fost Nebunul cu ochii închiși, scris de Bordeianu și Covaci în 1968 și inclus pe cel de al doilea EP al formației. Nebunul din cântec putea fi liderul comunist român, Nicolae Ceaușescu, care din cauza poziției sale privilegiate (descris ca stând pe un munte și privind în jos spre lume) a devenit din ce în ce mai divorțat de realitate. Astfel, cuvintele sale rostite din vârful muntelui nu mai reușeau să inspire nimic altceva decât indiferență din partea populației.
Așa-numitele “Teze din iulie 1971” au pus capăt, în mod oficial, procesului de liberalizare și au subliniat necesitatea îmbunătățirii educației politice și ideologice a tuturor cetățenilor români. Arta, cultura, învățământul urmau să joace un rol esențial în acest demers, pentru că ele trebuiau să servească scopurilor politice ale regimului comunist și să-și găsească sursele de inspirație în realitățile și tradițiile românești. În acest context, Nicu Covaci, liderul trupei Phoenix, și-a continuat opoziția culturală față de regimul comunist, folosind mijloacele oferite de acesta. El s-a orientat spre folclorul autentic românesc și l-a folosit drept sursă de inspirație pentru noile compoziții ale trupei. Rezultatul a fost o fuziune între rock și folclor, care respecta linia culturală oficială, dar, în același timp, distingea muzica formației Phoenix de alte încercări de a folosi folclorul pentru mijloace politice. Ca urmare, urmatoarele trei albume ale trupei au fost tematic inspirate din povești despre haiduci, țigani, animale mitice și au făcut din Phoenix una dintre cele mai bine vândute trupe din țară (Covaci vol. 1 2014, 237-267).
În ciuda succesului lor sau poate din cauza acestuia, membrii formației Phoenix și, în special, Nicu Covaci, au fost hărțuiți de poliția secretă. După ce Covaci a refuzat într-o ședință deschisă să devină membru al Partidului Comunist Român, hărțuirea sa s-a intensificat. În plus, autoritățile culturale au cenzurat aparițiile publice ale trupei, deoarece se temeau de popularitatea în creștere a Phoenix-ului și de comportamentul lor neconformist, care putea deveni contagios în rândul tinerilor. Ca urmare, Covaci a solicitat o viză de emigare, s-a căsătorit cu o olandeză și a părăsit țara în 1976. În anul următor, el s-a întors la Timișoara și a susținut împreună cu ceilalți membri ai Phoenix un concert pentru strângerea de fonduri pentru victimele cutremurului din 4 martie 1977, cutremur care a distrus partea de sud a României. De fapt, Nicu Covaci a folosit călătoria sa înapoi acasă pentru a ajuta restul trupei să fugă din țară. Ascunși în difuzoare uriașe, ei au trecut una după alta frontierele naționale până când au ajuns în Republica Federală Germania, unde Nicu Covaci speră să reia activitatea formației. Din nefericire, dezacordurile dintre ei au condus foarte repede la destrămarea grupului. După căderea regimului comunist, Nicu Covaci și Phoenix și-au reluat activitatea în România, care a continuat până în zilele noastre (Covaci vol. 1 2014, 433-469; vol. 2, 15-165).
-
Adresa:
- Timișoara, Romania