Dragoş Petrescu (n. 21 mai 1963) este profesor universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de politică comparată, studii de Securitate, istoria politică și socială a Europei în perioada contemporană, analiza comparată a regimurior comuniste şi postcomuniste. A absolvit Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti (1987) şi Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti (1997). A obţinut titlul de master în istorie comparată la Universitatea Central-Europeană de la Budapesta (1998) şi pe cel de doctor în istorie comparată în cadrul aceleiaşi universităţi (2003). În anul academic 2002/2003 a fost Teacher Fellow in Romanian Studies la School of Slavonic and East European Studies (SSEES), University College London (UCL). Între iulie 2003 şi martie 2006 a ocupat postul de director al Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR). În perioada martie 2006–ianuarie 2010 a fost membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) iar în perioada ianuarie 2010–martie 2018 a fost preşedinte al Colegiului aceleiaşi instituţii. În calitate de presedinte al Colegiului CNSAS a iniţiat două proiecte instituţionale ample, şi anume: înfiinţarea Centrului de Istorie Orală “Constantin Ticu Dumitrescu” şi publicarea pe site-ul CNSAS de resurse digitale gratuite pentru cercetare, cum ar fi “Acte normative referitoare la funcţionarea Ministerului de Interne, 1948–1989” şi “Surse pentru istoria PCdR/PMR/PCR.” De asemenea, a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – CPADCR (2006). Domeniile sale principale de expertiză și interes sunt: memoria regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, justiţia de tranziţie în Europa de după 1989, conflictele etnice și aspectele fundamentale ale terorismului internaţional. A publicat numeroase studii şi articole privind regimul comunist din România, schimbările de regim din anul 1989 din ECE, justiţia de tranziţie şi instituţionalizarea memoriei în Europa postcomunistă în reviste şi volume colective din ţară şi din străinătate. Este autorul volumelor Explaining the Romanian Revolution of 1989: Culture, Structure, and Contingency (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2010) şi Entangled Revolutions: The Breakdown of the Communist regimes in east-Central Europe (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2014), şi co-editor al volumului Nation-Building and Contested Identities: Romanian & Hungarian Case Studies (Budapesta: Regio Books, 2001).
Dragoş Petrescu mărturiseşte că interesul său special pentru istoria contemporană şi pentru trecutul comunist se datorează experienţelor din ultimii ani ai regimului comjnist din România. Cu privire la atitudinea sa faţă de regimul communist, el îşi aminteşte: “Provin dintr-o familie care a avut de suferit in perioada comunistă. Ambii bunici au fost deţinuţi politici, dar până în 1989 nimeni nu vorbea despre asta în familia noastră. Desigur, am trecut printr-un proces de îndoctrinare în şcoala generală, şi am fost trist când nu am fost făcut pionier în prima serie din clasa mea, ci doar în a doua, după câtva timp. Appi am devenit membru al Unionid Tertulia Communist (UTC), dar asta pentru că erau toţi primiţi automat în organizaţie când împlineau vârsta cerută, ţi se înmâna pur şi simplu carnetul de membru. Însă, trebuie să spun că am refuzat să intru în Partidul Comunist Român (PCR): aceea a fost o decizie pe care am luat-o în mod conştient şi a reprezentat un gest modest de insubordonare faţă de regim. Privind înapoi, trebuie să adaug că un punct de cotitură în percepţia pe care o aveam despre regim l-a constituit cutremurul teribil din 4 martie 1977. S-a întâmplat să fiu singur acasă când s-a produs cutremurul – locuiam la Piteşti atunci – şi tocmai ascultam emisiunea în limba română a Radio Europa Liberă aşteptând să se difuzeze programul muzical. Experienţa îngrozitoare a cutremurului s-a asociat pentru totdeauna în mintea mea cu comentariile critice la adresa regimului Ceauşescu ale secţiei în limba română a Radio Europa Liberă. Mai trebuie spus că după cutremur, timp de două sau trei săptămâni, ascultarea postului Europa Liberă a fost cumva tolerată, simţeai că oamenii nu mai ascundeau faptul că ascultau acel post de radio. Astăzi am spune că aceea a fost o perioadă de socializare politică, în care mulţi din generaţia mea au început să dezvolte atitudini critice faţă de regim.”
În legătură cu interesul său particular pentru trecutul communist, Dragoş Petrescu continuă: “Experienţele mele din anii 1980, ca student al Facultăţii de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti (1982-1987) şi apoi ca tânăr inginer la fabrica de becuri electrice ROMLUX din Târgovişte (1987-1990) au avut un rol hotărâtor în luarea deciziei de a studia trecutul communist după 1989. Am fost student la Politehnică în perioada cea mai grea a regimului Ceauşescu. Dincolo de criza economică şi disperarea generalăm cultul personalităţii lui Ceauşescu a fost cu adevărat enervant. Ca inginer, mi-am dat seama de realităţile triste ale comunismului românesc, de situaţia economică a ţării dar şi de situaţia muncitorilor din industrie. În sfârşit, am trăit revoluţia sângeroasă din 1989 la Târgovişte, oraşul în care a fost executat cuplul Ceauşescu. Privind înapoi, cred că două întrebări, care mi-au tot revenit iîn minte, “De ce a fost atât de firavă opoziţia faţă de regimul Ceauşescu în anii 1980?” şi “De ce numai revoluţia română din 1989 a fost sângeroasă?” au contribuit decisiv la hotărârea mea de a da examen la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Am intrat la Istorie în anul 1992 şi viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna.”
-
Adresa:
- București, România
Lucian Pintilie (1933-2018) a fost un regizor român de teatru și cinema și scenarist. El s-a născut la 9 noiembrie 1933 în Taruntino, care face acum parte din Ukraina. În 1940 familia sa a părăsit Taruntino și, astfel, tânărul Pintilie și-a terminat educația primară și secundară în România. În 1951, el s-a înscris la Institutul de Teatru și Film Ion Luca Caragiale din București, departamentul regie de teatru. În primul său an de studii, Securitatea l-a contactat pe Pintilie și, dintr-un “spirit de aventură,” a acceptat să devină “informatorul său necalificat.”Când Pintilie și-a dat seama că nu putea să-și îndeplinească sarcina alocată de informator, el a început să scrie rapoarte, care conțineau“denunțări ridicole”și plângeri cu privire la “deficiențele administrative”din căminele studențești. În același an, în 1952, tatăl său a fost arestat din motive politice (fost membru al Gărzii de Fier) timp de opt luni. După eliberarea tatălui său din închisoare, Pintilie a pus capăt colaborării sale cu Securitatea, spunând cu curaj în ultima sa întâlnire cu ofițerul Securității că: “Eu sunt un mare regizor și niciodată nu mă voi ocupa de asemenea activități care mă pot distrage de la munca mea de creație” (Pintilie 2003, 365-366). După absolvire, Lucian Pintilie a lucrat pentru o perioadă scurtă de timp ca regizor la Teatrul Armatei și la TVR. Datorită spiritului său rebel și conflictelor frecvente cu conducerea, și-a pierdut poziția la Teatrul Armatei. În noiembrie 1959 a fost concediat și de la TVR pentru că a refuzat să regizeze emisiunea dedicată celebrării Revoluției din Octombrie. Cariera lui Lucian Pintilie a fost salvată de Liviu Ciulei, un alt cunoscut regizor roman, care l-a chemat să lucreze ca regizor la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. Aici a regizat o serie de spectacole după diferite piese, cum ar fi Copiii soarelui de Maxim Gorki (1961), Proști sub clar de lună de Teordor Mazilu (1962), Cezar și Cleopatra de George Bernard Shaw (1963), Biederman și incendiatorii de Max Frisch (1964),Inima mea este pe înălțimi de William Saroyan (1964), D’ale carnavalului de I. L. Caragiale (1966) și Livada cu vișini a lui A. Cehov (1967). În același timp, Liviu Ciulei a inclus pe Pintilie în echipa de filmare pentru filmul Valurile Dunării și a lucrat ca asistent principal al unui alt mare regizor, Victor Ilie, în două dintre proiectele sale cinematografice. În 1965, Pintilie a obținut o bursă UNESCO pentru regie de film în Franța și Italia și această oportunitate i-a deschis calea pentru cariera sa de regizor de film. Primul său film Duminică la șase (1965) a fost primit cu reacții mixte, deoarece Pintilie a trecut intenționat în plan secundar mișcarea de rezistență comunistă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în favoarea poveștii de dragoste dintre cei doi protagoniști ai filmului (Caranfil 2013, 195; Nasta 2013, 86-87). Seria lucrărilor sale artistice interzise a început cu filmul Reconstituirea din 1969 și a continuat cu adaptarea piesei Gogol Revizorul în 1971 la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. Deoarece a refuzat în mod constant orice compromis cu cenzura comunistă, Lucian Pintilie a fost forțat din 1973 să lucreze în străinătate ca regizor de film și de teatru. În același timp, el s-a bucurat de un statut privilegiat, deoarece a putut călători liber în Europa și Statele Unite și s-a putut întoarce în România oricând a dorit acest lucru. Datorită succesului său internațional, autoritățile comuniste l-au momit cu un nou proiect cinematografic, o adaptare după piesa D'ale Carnavalului a lui Ioan Luca Caragiale pe care o pusese anterior cu succes în scenă pentru Teatrul Bulandra. Filmul De ce trag clopotele, Mitică? nu a primit aprobarea pentru rularea sa în cinematografe și a rămas în arhivă până în august 1990, când a avut premiera. După interzicerea filmului său, Pintilie a continuat să lucreze în străinătate și să se întoarcă frecvent în România pentru a strânge informații despre intelectualii disidenți români, cum ar fi Dorin Tudoran, și a le transmite departamentului românesc al Radioului Europa Liberă. După căderea regimului comunist, Lucian Pintilie a devenit șeful Studioului de Film subordonat Ministerului Culturii și și-a concentrat întreaga activitate pe regia de film. Drept urmare, între 1992 și 2002 a filmat câte o peliculă la fiecare doi sau trei ani, cu ajutorul lui Marin Karmitz, un producător/ distribuitor de origine română din Franța. Au fost incluse producțiile sale de succes Balanța în 1992, O vară de neuitat în 1994, Prea târziu în 1996, Terminus Paradis în 1998, După amiaza unui torționar în 2001, Niki Ardelean, colonel în rezervă în 2003, and Tertium non datur în 2006. Un regizor de film premiat, Lucian Pintilie i-a susținut pe tinerii săi colegi din Noul Val al Cinematografiei, precum Stere Gulea, Nae Caranfil, Mircea Danieluc, Nicolae Mărgineanu, Cristi Puiu (Nasta 98-120; Rîpeanu 2013, 440-441). El a murit în 2018 la vârsta de 84 de ani.
-
Adresa:
- București, România
Arsenie Platon (născut în anul 1932 în satul Bulbocii Noi, județul Soroca) a fost o persoană de origine țărănească și un poet auto-didact cu aspirații literare, care a fost arestat la 14 octombrie 1961, iar apoi acuzat, câteva zile mai târziu, de agitație și propagandă anti-sovietică, fiind învinuit în conformitate cu articolul 67, partea 1, din Codul Penal al RSS Moldovenești. Această acuzație a fost rezultatul unei percheziții la domiciliul lui Platon, efectuată la 18 octombrie 1961 de către poliția locală și angajații KGB din Bălți. Probele incriminatorii descoperite de poliție acasă la Platon includeau câteva caiete și albume care conțineau poezii „anti-sovietice” și un șir de proclamații manuscrise care făceau apel la răsturnarea puterii sovietice. Aceste materiale demonstrau nemulțumirea profundă a lui Platon față de regim și opiniile sale naționaliste destul de radicale, ceea ce a făcut ca autoritățile sovietice să perceapă acest caz ca o problemă relativ serioasă, în pofida caracterului spontan și izolat al acțiunilor de opoziție inițiate de Platon. Arsenie Platon provenea dintr-o familie de țărani, care fusese relativ prosperă în perioada interbelică, dar care a fost, se pare, puternic afectată de rechizițiile sovietice din perioada foametei din 1946-1947, iar apoi și de colectivizarea forțată. Platon a studiat într-o școală primară românească până la vârsta de doisprezece ani, ceea ce ar fi putut juca un anumit rol în viitorul său protest față de regimul sovietic. Tatăl lui Platon a decedat în anul 1950, lăsându-și familia în circumstanțe materiale destul de precare. Cu toate acestea, rudele sale nu au manifestat nici un fel de atitudini anti-sovietice deschise, integrându-se cu succes în societatea sovietică. Familia lui Platon s-a mutat la Bălți la sfârșitul anilor 1940, când mai mulți dintre frații lui Platon, precum și mama sa s-au stabilit în acest oraș. Se pare că stimulentul direct pentru viziunile anti-sovietice ale lui Platon nu a fost oferit doar de experiența sa de familie, cît, mai ales, de lecturile sale din anii 1940 și de la începutul anilor 1950, când acesta și-a manifestat primele interese literare. La începutul anilor 1950, Platon a urmat o școală profesională, însușindu-și profesiile de dulgher și instalator, iar apoi a lucrat timp de mai mulți ani într-o fabrică din Bălți. Viața sa a fost bulversată în 1956, când el a fost arestat și condamnat pentru huliganism, după care a petrecut aproape un an într-un lagăr de corecție prin muncă. Contactul cu deținuții din lagăr, dar și sentimentul de a fi fost condamnat pe nedrept au jucat, probabil, un anumit rol în accentuarea nemulțumirii și dezamăgirii lui crescânde față de regim. După cum a devenit evident în timpul procesului său de mai târziu, el și-a făcut câțiva prieteni în lagăr, care i-au influențat cu siguranță atitudinea tot mai critică față de puterea sovietică, intensificându-i, de asemenea, conștiința națională. Probabil că anume în această perioadă Platon s-a îmbolnăvit de tuberculoză, ceea ce i-a sporit și mai mult statutul marginal în cadrul societății sovietice. După ce s-a întors din detenție, în 1957, Platon a devenit din ce în ce mai preocupat de activitățile sale literare, înscriindu-se la mai multe cercuri literare din Bălți, inclusiv la cel care funcționa în cadrul Institutului Pedagogic din localitate. În anii următori, el a publicat mai multe poezii (unele dintre ele proslăveau partidul comunist și patria sovietică) într-un șir de periodice locale și centrale. Este evident că Platon a depus eforturi considerabile pentru a obține o oarecare recunoaștere literară, deși succesul său ca poet a fost doar parțial, în cel mai bun caz. În timpul anchetării cazului său, Platon a susținut că unul dintre colegii săi de muncă, Nikolai Emelianov, a avut un impact decisiv asupra „convertirii sale ideologice” la naționalism, ca și asupra consolidării viziunilor sale anti-regim, deși aceste afirmații par a fi mai curând o strategie de protecție care urmărea să îi reducă gradul de vinovăție în ochii anchetatorilor KGB. În această perioadă, Platon nu avea un loc de muncă permanent. Din cauza invalidității sale, el era angajat doar la anumite munci temporare sau necalificate (de exemplu, a lucrat la scrierea de lozinci pentru fabricile și instituțiile locale din Bălți sau în calitate de paznic). În vara lui 1961, Platon a absolvit o școală serală pentru tineretul muncitor din Bălți. În pofida afirmațiilor sale contrare, autoritățile sovietice au acordat o atenție deosebită manifestării publice și răspândirii opiniilor lui Platon în cadrul rețelei sale de prieteni și cunoștințe, investind mult timp și efort pentru a evalua impactul social al activităților „anti-sovietice” ale lui Platon. De asemenea, autoritățile au dispus efectuarea unei evaluări psihiatrice a inculpatului, care a avut loc la începutul lunii decembrie 1961. Experții medicali au constatat că acuzatul era perfect sănătos psihic și pe deplin responsabil pentru acțiunile sale. La 4 ianuarie 1962, în pofida handicapului său și a sănătății sale precare, Arsenie Platon a fost condamnat la trei ani și jumătate de închisoare într-un lagăr de corecție prin muncă cu regim sporit de securitate. Dosarul lui Platon nu conține informații suplimentare despre soarta sa de după încheierea termenului de detenție. Acest caz este revelator pentru anumite forme alternative ale „opoziției culturale construite de jos”, care au apărut în parte ca o strategie compensatorie pentru depășirea marginalității unor indivizi și în parte datorită interesului deosebit al lui Platon pentru domeniul literar, fapt care l-a expus influenței unor texte și autori de natură „subversivă”.
-
Adresa:
- Balti, Moldova
Aristina Pop-Săileanu (născută la 13 mai 1931, în Lăpușul Românesc, județul Maramureș) este unul dintre cele mai importante personaje din cadrul rezistenței organizate în Munții Maramureșului după preluarea puterii de către regimul comunist. Tatăl ei , Nicolae Pop, a fost pădurar, prin urmare cunoștea foarte bine zona montană locală. Familia sa locuia într-o localitate din nord-vestul Transilvaniei, care a trecut sub administrație maghiară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de unde după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă în 1944, populația de origine evreiască a fost deportată spre lagăre de exterminare. Din rândul celor care au plecat din Maramureș a făcut parte și Elie Wiesel, un personaj care a devenit ulterior un exemplu celebru de tenacitate în a depune mărturie pentru suferințele îndurate și a pedepsi pe cei vinovați de crime împotriva umanității. Familia Aristinei s-a aflat printre cei care au ascuns familii evreiești, salvându-le de la deportare, fapt recunoscut ca atare: atât ea cât și tatăl ei eu primit distincția de ”drept al popoarelor.” Conform evaluărilor ei, această acțiune nu a fost nici pe departe la fel de riscantă ca aceea de a ascunde partizani anticomuniști mai târziu, pentru că soldații germani sau jandarmii unguri nu umblau prin păduri și munți în căutarea fugarilor, așa cum au făcut-o securiștii mai târziu.
Aristina a intrat în grupurile de rezistență anti-comunistă din Munții Ţibleș din Maramureș la vârsta de 18 ani, datorită faptului că familia ei a trezit suspiciuni Securității pentru că a ascuns trei oameni căutați de poliția secretă comunistă. Tatăl ei, Nicolae Pop, a refuzat să-i trădeze pe cei trei fugari și a fost astfel constrâns să se ascundă în munți, unde a organizat și condus un grup de partizani timp de 4 ani, până în martie 1953. Aristina și fratele ei Achim s-au alăturat acestui grup. Supraviețuirea grupului în Munții Ţibleșului vreme de patru ani a fost posibilă numai datorită solidarității celor din zonă, care nu numai că nu i-au trădat trupelor de Securitate, dar i-au ajutat cu mâncare și medicamente. În acest sens, Aristina Pop-Săileanu își amintește: ”Foame, noi, în munți, nu am răbdat. Pot să spun că, în munți, am avut ceea ce poate nici cel mai bogat om din comună n-a avut. Fiecare ne aducea tot ce avea mai bun. Erau niște români extraordinari.” Tatăl său a hotărât să se predea după ce s-a îmbolnăvit și a paralizat parțial. Lăsat pe marginea drumului din apropierea satului Poiana Botizii, Nicolae Pop a fost imediat arestat, dus la o secție de poliție, apoi preluat de Securitate, bătut crunt până când a murit câteva zile mai târziu. Nici până astăzi nu se știe unde a fost îngropat. La o săptămână după prinderea sa, pe 8 martie 1953, au fost încercuiți și capturați de trupele de Securitate și Aristina și fratele ei. Având 22 de ani, ea este condamnată în urma unui proces sumar la 20 de ani de muncă silnică pe motiv că a activat ”într-o organizație contrarevoluționară.”
A reușit să supraviețuiască experienței carcerale, în ciuda condițiilor extrem de potrivnice și îmbolnăvirii de tuberculoză, numai datorită vârstei tinere. După ce a trecut prin închisorile Văcărești, Jilava și Miercurea Ciuc, a fost eliberată la 11 ani de la arestare, în 1964, odată cu amnistierea tuturor deținuților politici din România. Interesant de remarcat este și destinul ei de după eliberare. Fratele ei, Achim, care a murit la scurt timp după eliberarea din închisoare și cu care Aristina nu s-a mai întâlnit niciodată după arestare, a povestit despre extraordinara sa soră unui coleg de celulă, Nicolae Săileanu, și el deținut politic. Aceste povești l-au făcut pe Nicolae Săileanu să se îndrăgostească de Aristina Pop fără să o fi cunoscut vreodată, să o aștepte până când a fost și ea eliberată ca să o cunoască și să se căsătorească apoi în scurt timp cu ea. Această frumoasă poveste de dragoste împlinită la ieșirea din închisoare are și un revers: adevărata teroare a început pentru Aristina Pop-Săileanu după eliberare, când a descoperit că societatea se schimbase atât de profund încât nu mai putea avea încredere în aproape nimeni: ”Tot timpul am trăit aşa, cu teamă – o teamă pe care nu am avut-o în închisoare. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar am fost mai liberă în închisoare, pentru că acolo am gândit şi am vorbit ce-am vrut, or după 1964 noi nu am mai putut face acest lucru…,” mărturisește cu tristețe Aristina Pop-Săileanu despre experiența post-carcerală.-
Adresa:
- București, România
Aurel Popescu (n. 19 august 1922, d. 2010) a fost un pastor baptist, care a fost întemnițat pentru practicarea credinței sale și pentru mai multe activități de opoziție în România comunistă. În 1977, a semnat scrisoarea deschisă de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, referitoare la libertatea religioasă intitulată: Cultele neo-protestante și drepturile omului în România, adresată mai multor ambasade occidentale și Radioului Europa Liberă. De asemenea, a fost membru al Comitetului Român pentru Protecția Libertății Religioase și a Libertății Conștiinței, organizație înființată în aprilie 1978, care se opunea încălcării de către regimul comunist a libertății religioase în România (Silveșan și Răduț 2014, 55-56).
-
Adresa:
- București, România