Andrei Pandele (27 august 1945, București -) este arhitect, urbanist și fotograf. A absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București în 1968. Portofoliul său profesional în domeniul arhitecturii și al urbanisticii include mai multe realizări de vârf. Între acestea, se pot menționa: hotel de cinci stele în Delta Dunării; locuinţă solară în sectorul 2 din București; pavilionul Ambroise Paré din La Ferté-sous-Jouarre, Île-de-France; remodelări şi amenajări de clădiri din sec. al XIX-lea pe Calea Rahovei şi Calea Victoriei din Bucureşti; hotel cu 16 niveluri pe o pantă foarte abruptă (85%) la Băile Herculane. În anul 2000 a fost coordonatorul de strategie pentru Planul Urbanistic General al Capitalei României, București.
Andrei Pandele are o activitatea fotografică prodigioasă, fiind membru al Asociației Artiștilor Fotografi din 1973, al Fédération Internationale de l’Art Photographique din 1981, membru fondator al Asociației Presei Sportive în 1990, colaborator pentru Associated Press si Sygma în 1990. Are fotografii publicate în diverse reviste din străinătate, precum Photo, Sovetskoe Foto, Fotografie, Lettres de Paris, Midi Olympique, Rugby World & Post, sau în publicații din România, precum Adevărul, Cotidianul, Evenimentul zilei, Arhitectura, Sportul, Fotografia. A avut și o activitate pedagogică universitară ocazională; a predat cursuri pe tema fotografiei şi arhitecturii la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu. Fotografiile sale au ilustrat volumul Vom muri şi vom fi liberi (1990) de Irina Nicolau. A publicat cele mai multe dintre fotografiile sale în diverse albume și volume ilustrate, precum Fotografii interzise şi imagini personale (2007), Martorul-surpriză: Fotografii necenzurate din comunism (2008), Casa Poporului: Un sfârşit în marmură (2009); Bucureștiul mutilat (2018).
Ca fotograf, Andrei Pandele are un portofoliu impresionant, a avut numeroase expoziții de fotografii în întreaga lume, iar unele dintre lucrările sale au intrat în colecții private internaționale. Printre cele din România, se pot menționa: ”Fotografii interzise și imagini personale,” Teatrul Național, decembrie 2007 – martie 2008; ”Amintiri din Epoca de Aur,” Cinema Studio, București, la premiera filmului cu același nume, septembrie 2009; ”Made in Romania,” Sala Dalles, octombrie 2009; ”Andrei Pandele la TIFF,” Muzeul de Artă din Cluj, mai 2010; ”Veșnicia s-a născut la sat,” Muzeul Ţăranului Român, București, ianuarie 2015. A avut expoziții personale sau de grup în Franța, Olanda, Spania, Polonia, Israel. Texte despre fotografiile sale au apărut în numeroase publicații naționale și internaționale. Dintre toate, Andrei Pandele consideră că articolul ”A lost city: Photos of Bucharest's past,” publicat de către BBC News, este cea mai importantă referință despre opera sa fotografică. Andrei Pandele deține un blog, unde se regăsesc mai multe dintre fotografiile sale despre viața cotidiană din comunism și despre demolările din București din ultimul deceniu. Adresa blogului: http://www.ap-arte.ro/
-
Adresa:
- București, România
La 3 martie 1971, Vasile Paraschiv a adresat CC al PCR şi Uniunii Generale a Sindicatelor din România o listă cu 11 propuneri privind liberalizarea vieţii sindicale. A fost din nou arestat şi internat în azilul psihiatric de la Voila, lângă Câmpina. În 1976 şi-a exprimat, într-o scrisoare trimisă postului Radio Europa Liberă, solidaritatea cu foştii membri ai Partidului Social-Democrat din România, care suferiseră condamnări politice în primi ani ai regimului comunist. A fost din nou internat, la 1 decembrie 1976, în azilul de la Voila şi ţinut sub observaţie până la 23 decembrie. Diagnosticul pe care l-a primit cu această ocazie a fost de ”psihopatie paranoică…psihoză delirantă…comportament antisocial patologic.” În februarie 1977, a aderat la așa-numita Mişcare Goma și a semnat scrisoarea comună adresată Conferinţei pentru Securitate și Cooperare de la Belgrad. Pentru că a vizitat locuinţa din Bucureşti a familiei Goma în aprilie 1977, după ce Paul Goma era deja anchetat în închisoare, Vasile Paraschiv a fost arestat din nou. Anchetat de Securitatea din Ploieşti, a fost apoi internat la spitalul de boli psihice din Săpoca, județul Buzău, la secţia de bolnavi incurabili, violenţi şi periculoşi, unde a fost supus violențelor fizice și unor tratamente farmaceutice pentru boli mentale. În 1978, a făcut o vizită în Franța, unde a fost lăsat de Securitate să plece în speranța că nu va mai reveni. Cât timp a stat la Paris, Vasile Paraschiv a dat numeroase interviuri prin care a dezvăluit ce se întâmplă în spitalele în care se aplică acest tratament psihiatric celor ce critică regimul comunist din România. Întors din Franța, a aderat în 1979 la efemerul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România, fapt pentru care a fost din nou hărțuit de Securitate. Vasile Paraschiv a fost arestat în mai multe rânduri, în mod special în ultimii ani ai comunismului (1987-1989), atunci când nemulțumirea față de regimul Ceaușescu crescuse considerabil. Ultima perioadă pe care a petrecut-o în închisoare a fost în primăvara anului 1989. În 2003, Vasile Paraschiv a făcut o donație importantă Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aceasta conține documente importante din activitatea sa de disident, precum scrisoarea de 366 de pagini adresată lui Nicolae Ceauşescu, interviuri, scrisori către Europa Liberă, fotografii şi două aparate de radio la care asculta Radio Europa Liberă. Aceste obiecte se găsesc expuse în cadrul colecției muzeala a Memorialului Sighet.
-
Adresa:
- București, România
Andrei Partoş (n. 1949) este jurnalistul şi comentatorul muzical care a înființat practic Radio Vacanța-Costinești. Originar din Brașov, Partoș a absolvit Facultarea de Filosofie, secţia Psihologie, a Universităţii din Bucureşti şi a profesat timp de 10 ani ca pshiholog clinician. În 1985, a abandonat această meserie şi s-a dedicat integral activităţii muzicale şi jurnalistice.
În 1979, an în care a pus, într-o gogoşerie minusculă, bazele proiectului Radio Vacanţa-Costineşti, a avut prima apariţie la Radioul Public din România şi, la scurt timp, a fost invitat să se alăture acestei echipe, la divizia de Tineret. A avut o pauză de doi ani, apoi, în 1982, a revenit la Radio Vacanţa-Costineşti şi a devenit imaginea cea mai reprezentativă a acestui post de radio, care a marcat o întreagă generaţie prin programele sale estivale de-a lungul anilor 1980. În perioada 1985-1989, a fost interzis la Radio-Televiziunea naţională.
Andrei Partoș este conştient că activitatea sa la Radio Vacanţa-Costineşti de dinainte de 1989 a avut un discret şi constant caracter subversiv şi o nuanţează în aceşti termeni: “Nu pun ceea ce am făcut sub umbrela unei poziţii radicale. Nu am fost un luptător ilegalist. Nu am fost un tip radical. Dar eram conştient că ceea ce făceam acolo, la Radio Vacanţa-Costineşti, eu şi colegii mei, era foarte diferit de ceea ce oferea cultura oficială de stat. Ştiam, eram conştient că este o alternativă la minusul pe care îl primesc tinerii din partea Telviziunii Publice şi al Radioului public şi în genere de la instiţiile culturale publice. Iar noi eram altceva, era o alternativă distinctă”.
Cu privire la ceea ce a făcut fiind conștient că este implicit subversiv, Andrei Partoș comentează: “Am lăsat muzica mai ales să vorbească în locul meu.” În privinţa muzicii româneşti, modalităţile de a fi procurată erau canalele oficiale: magazinele cu specific de muzică, casa de discuri Electrecord, Radioul Public, Televiziunea Publică. La Radio Vacanţa-Costineşti au fost difuzate, de asemenea, şi trupe româneşti interzise în epocă şi acest fapt a fost, în mod neplăcut, observat de către cei desemnaţi să monitorizeze acest post de radio. Andrei Partoş: “Dădeam Phoenix, deşi nu aveam voie [erau interzişi după plecarea în Occident în 1976] – şi spuneam că dau Mircea Baniciu [singurul membru al formației care nu emigrase]. Nu existau casete-martor, dar existau discurile şi benzile acolo. Mai veneau uneori şi mă mustrau pentru că am dat aşa ceva. Îmi spuneau că ‘s-au sesizat’ – şi vroiau să arate că sînt şi ei deştepţi. Dacă ar fi vrut să facă foarte urît, ar fi putut – ar fi găsit argumente pentru asta. În acelaşi timp, ce era acolo, era şi un debuşeu. O zonă cu o logică de funcţionare mai permisivă.” Pentru cei ce nu știu, grupul Phoenix a fost înainte de 1989 una dintre cele mai influente formaţii muzicale de rock din România. După plecarea lui Moni Bordeanianu, unul dintre membrii grupului, în Statele Unite ale Americii în 1970, Phoenix a fost interzis pentru o perioadă lungă de la difuzări pe posturile de radio şi televiziune. În această perioadă, grupul și-a inventat o nouă identitate, părăsind rockul de inspirație occidentală pentru a deveni principalul promotor din România al stilului numit ethno-rock, care era în aparență în consonanță cu politica culturală a regimului. Stilul lor muzical, acompaniat de versuri inspirate din folclorul pre-creștin și formulate cu subînțelesuri, i-a făcut extrem de populari. După emigrarea tuturor membrilor, mai puțin Mircea Baniciu, Phoenix a fost definitiv interzis, astfel încât discurile lor se mai vindeau doar pe piața neagră. Acest lucru i-a transformat însă într-o legendă.
Pentru muzica străină, povestea achiziţionării acesteia este în sine o pildă istorică despre comunismul românesc. Existau mai multe asemenea modalităţi de procurare, după cum povestește Andrei Partoş: “fie de la Biblioteca Americană, tot ce era în top 100 Billboard. Îți dădeau mereu piesele noi care apăreau în top. Nu dădeau oricui benzile – mie însă mi le dădeau. Eu le luam de regulă acasă, le copiam şi le duceam înapoi; unele dubluri de la ei chiar îmi rămîneau. Culmea ironiei: la 10 m de aceasta, era o încăpere de anchetă a Securităţii. Apoi, exista o piaţă a benzilor înregistrate de diverşi băieţi cărora atunci li se spunea ‘mafioţi’ pentru că nu se ştia ce e cu adevărat Mafia. De asemenea, am avut o relaţie foarte bună cu cîţiva oameni care primeau muzică pe viniluri şi le copiam şi pe acestea. Trebuie să menţionez şi filiera cu oamenii de pe avioane şi cu vaporenii. Cu piloţi, stewardese şi marinari – le dădeam bani şi lista cu ce îmi trebuia anume şi veneau cu muzica. Adaug şi faptul că, de prin 1984, chiar şi BTT [Biroul de Turiam pentru Tineret] a început să comande muzică, printr-un contract cu o firmă din Germania. Aducea single-uri, viniluri mici, bune. Cînd am fost la discoteca în care se plătea în valută, la plecare, boss-ul de acolo mi-a lăsat cîteva sute de single-uri.” Nu era, uneori, o acţiune lipsită de riscuri: “Cei care cumpăram muzică străină, sigur că eram urmăriţi. Dar eu nu am avut probleme cu cei care stăteau de pază – căci eu nu făceam vînzare, ci doar difuzare. Eram, să zic aşa, în zona acceptată”. Chiar şi unii dintre securişti cereau muzică adusă din Occident. Se vorbea că unul dintre cei care aprobau, în mod tacit, difuzarea pe scară largă a muzicii străine era Nicu Ceauşescu, fiul cel mare al cuplului prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu, practic un fel de “patron” neoficial al acestei staţiuni. Fapt este că achiziţia instrumentelor de ultimă generaţie care au făcut din discoteca Vox Maris din Costineşti cea mai avansată şi mai căutată discotecă în sezonul estival din România de dinainte de 1989 a fost aprobată de fiul fostului dictator român.
Andrei Partoș nu a fost membru al Partidul Comunist Român. “Originile mele ungureşti şi evreieşti pesemne că nu au prezentat suficientă încredere şi nici eu nu am cerut şi nu am vrut să fiu membru de partid.” În privinţa relaţiei cu diversele instituţii ale regimului comunist, adaugă: “Am avut o relaţie tensionată cu Securitatea. I-am simţit mereu în apropiere, iar uneori am avut şi tangenţe cu ei. Din 1976, sora mea a emigrat în SUA – deci aveam o vulnerabilitate în plus. Nu spun despre mine că sînt un erou. Poate că eram doar puţin inconştient, dar erou în nici un caz. Nu am făcut gesturi nebuneşti, radicale; am fost un om lucid, calculat, raţional. Muzica pe care am dat-o a fost forma mea constantă de a fi subversiv la adresa acelui regim. Eu, cînd dădeam în discotecă sau la Radio Vacanţa [Queen cu] ‘I want to break free,’ toată lumea ştia la ce ne referim. Şi, în discotecă, se cînta din rărunchi. Sau, de 23 august [ziua naţională a României înainte de 1989] puneam Black Sabbath cu ‘Paranoid.’ Ce era să mai spun eu în plus? Nu era nevoie să mai spun ceva în plus.”
Andrei Partoş crede în virtuţile recuperării memoriei unor vremuri problematice şi pledează această cauză: “Este important să ştim ce a fost atunci – şi pentru noi, dar şi pentru generaţia care vine după noi, pentru că altfel istoria acestei ţări nu va fi înţeleasă. De pildă, au fost multe restricţii drastice – iar noi care am trăit momentul Costineşti poate că sîntem în stare să apreciem altfel libertatea. Şi să vorbim despre ea ca despre ceva foarte preţios. În afara acelui loc, Costineşti, aveai tot felul de restricţii – probleme cu apa, cu lumina, cu mîncarea. La Costineşti le uitai, erai în altă lume. Şi memoria despre această lume trebuie să fie povestită.”
Actualmente, Andrei Partoş este realizatorul unei cunoscute emisiuni-maraton la Radioul Public. Despre aceasta, el spune că este o continuare firească a ceea ce a făcut, în verile anilor 1980 la Costineşti, la Radio Vacanţa. Şi atunci credea şi acum este convins că “radioul trebuie să fie dialog. Nu să vorbeşti singur, ci să vorbeşti cu oamenii, pentru oameni.”
-
Adresa:
- București, România
Ștefan Petrache (n. 8 mai 1949, Vânători, raionul Nisporeni, RSS Moldovenească) este un important interpret și lider de formație / manager muzical moldovean. După studii de specialitate la școala muzicală „Eugen Coca” din Chișinău și o scurtă perioadă de studenție la Colegiul Electromecanic din același oraș, în 1967 Petrache a devenit unul dintre soliștii principali ai trupei Noroc, rămânând parte componentă a grupului în timpul întregii existențe a acestuia. După dispariția Noroc-ului, Petrache a urmat studii muzicale superioare la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău, pe care l-a absolvit în 1974. Ulterior, a devenit solist în cadrul Orchestrei Radioteleviziunii Moldovenești (1974-75). În anii următori, a făcut parte din diferite trupe locale, printre care: Orizont (1977) și Contemporanul lui Mihai Dolgan (1978-1981). În 1982, Petrache a fondat și a devenit manager al unui important grup muzical care a dominat o mare parte din peisajul muzical al Moldovei sovietice pe parcursul anilor 1980 – Plai (1982-1987). Stilul specific al acestei trupe combina teme și motive naționale și folclorice cu ritmuri moderne, demonstrând o anumită similitudine cu fenomenul Noroc-ului, dar axându-se într-o mai mare măsură pe specificul local și dezvoltând tradițiile muzicale locale. La sfârșitul anilor 1980, Petrache a revenit pentru o scurtă perioadă în componența Orchestrei Filarmonicii de Stat din Moldova (1988-1990). În timpul perioadei de apogeu al carierei sale muzicale, Petrache a înregistrat un șir de piese și hituri care au devenit destul de populare în sânul publicului din Moldova (de exemplu, În august, Chemarea casei părintești, Adevăruri, etc.). După 1991, Petrache a renunțat la cariera muzicală și s-a lansat în business, având afaceri de succes în domeniul imobiliar. După ce a fost diagnosticat cu o boală gravă în 2009, el s-a retras din spațiul public, dar a acordat numeroase interviuri privind experiența sa din perioada Noroc-ului. Interviul lui Petrache s-a axat, în special, pe integrarea sa în cadrul formației, pe subiectul unor divergențe creative cu Dolgan în perioada inițială a existenței Noroc-ului și, mai ales, pe tema receptării muzicii lor de către public. Deși Petrache susține că Noroc-ul nu avea o agendă politică evidentă, el recunoaște, totuși, că popularitatea trupei se datora unor elemente de „protest social”, chiar dacă acest lucru nu era legat în mod direct de experiențele personale ale membrilor trupei. Cu toate acestea, Petrache subliniază că muzica Noroc-ului avea o trăsătură esențială care rezona, fără îndoială, cu fanii săi: „De pe scenă venea ceva foarte nefăcut, necârpit, neclădit, nedirijat, nelustruit, din scenă venea un firesc extraordinar, de la noi toți. Radiam curățenie și ... neștire.” Petrache a aparținut culturii de tip stiliaga (echivalentul „hippy-lor sovietici”), dar a mărturisit că nu simpatiza cu aripa radicală a acestui curent, fiind amuzat de extremele la care recurgeau unii tineri sovietici pentru a-și „depăși” modelele occidentale. Pentru Petrache, fenomenul Noroc-ului a fost legat, în primul rând, de un sentiment de „libertate interioară” și de tentația creativității nelimitate. Într-un anumit sens, Petrache și colegii săi se comportau de parcă regimul nu ar fi existat, chiar dacă erau atenți la rigorile cenzurii impuse „de sus”.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Dan Petrescu (n. 26 februarie 1949, București) este scriitor, eseist, editor, traducător, publicist și unul dintre cei mai cunoscuți disidenți români din timpul comunismului. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității A.I. Cuza din Iași. A publicat intensiv între anii 1981-1983 în revistele studențești din Iași, Dialog și Opinia studențească, care se străduiau în perioada respectivă să propună cât mai multe articole nonconformiste. Potrivit unei evaluări făcute pentru Securitate, aceste reviste aveau două părți: prima ”de aspect convențional," iar a doua "cu totul opusă ca stil și conținut, incluzând articole – eseuri, recenzii, studii – cu o anume adresă subînțeleasă.” Prin articolele publicate în aceste reviste, remarcate de Virgil Ierunca la Radio Europa Liberă, s-a impus ca unul dintre autorii cei mai reprezentativi pentru nonconformismul intelectual al Grupului de la Iași. În urma unei percheziții domiciliare din mai 1983, activitatea sa la aceste reviste a fost întreruptă. Documentele emise de Securitate în acea perioadă despre el rețin următoarele fapte: a intrat, ”prin intermediul soției sale, în anturajul lectorilor francezi, făcând vizite reciproce, participând în comun la diferite manifestări,” a primit ”numeroase cărți de la lectorii francezi cu conținut denigrator la adresa țării noastre pe care le-a citit, iar ca urmare a acestui fapt a inițiat un colectiv format din mai mulți scriitori tineri și anume Sorin Antohi, Luca Pițu, George Pruteanu, scriind împreună romanul Brazde peste haturi, în care ridiculizează politica partidului privind cooperativizarea," a cântat, ”împreună cu Alexandru Călinescu, în derâdere melodii cum ar fi Partidul, Ceaușescu, România, Cincinalul în patru ani și jumătate etc., făcând haz și comentând negativ aceste cântece," a menținut ”legături cu fugarul Ion Petru Culianu, cumnat," căruia îi trimite ”scrisori și reviste care ajung în final la postul de radio Europa Liberă,” a ascultat același post de radio, "care i-a adus elogii pentru eseurile publicate în revistele studențești ieșene, menționând că scrisul său stă ’sub semnul insolent al libertății’.”
În urma percheziției din 1983, lui Dan Petrescu i-a fost interzis dreptul de semnătură și a fost practic șomer până în 1989, într-o țară în care teoretic nu exista șomaj. După 1988, a devenit unul dintre cei mai radicali, dar consecvenți critici ai regimului Ceaușescu, autor a numeroase articole și interviuri publicate în presa internațională sau difuzate de posturile de radio occidentale cu servicii în limba română. În ultimele luni ale regimului comunist din România, după ce a reușit performanța de a da interviuri telefonice pentru Radio Europa Liberă și Vocea Americii, a fost arestat la domiciliu, i-a fost confiscată mașina de scris, a primit amendă pentru că a transmis ”date defăimătoare și contrare intereselor statului român.” Urmărirea lui de către Securitate datează însă din perioada următoare liceului, când a fost remarcat datorită prozelor lui nonconformiste, citite în cadrul unui cenaclu local. În perioada ieșeană, de-a lungul anilor 1980, a fost constant și atent urmărit, iar după ce a devenit un critic deschis al regimului Ceaușescu, a devenit și una dintre cele mai supravegheate persoane din România comunistă. Pentru a putea supraviețui în asemenea condiții și mai ales pentru a continua activitatea disidentă prin transmiterea peste graniță a mesajelor critice față de regim era nevoie de multă imaginație și curaj. Dan Petrescu explică cum s-a raportat la această relație cu Securitatea, instituția a cărei misiune era să suprime orice acțiune disidentă: ”Jucam o partidă, de șah, să zicem. Dar, de fapt, nu era chiar șah – era un joc căruia nu îi cunoșteam regulile. Trebuia să le ghicim [mutările] și trebuia să presupunem ce învățau ei în școlile lor – pentru că învățau. Învățau niște metode de a te compromite... Cum ocolești aceste lucruri, fără să fii spion profesionist? Cum le faci față? Trebuia să ghicești ce se așteptau ei să faci și tu să nu faci așa ceva! Și atunci, trebuia să inventezi în permanență. Ăsta era jocul! Și, cum spunea [poetul disident] Dorin Tudoran, trebuia să lași impresia că ai ceva în spate, că ai un fel de protecție.” Atitudinea lui Dan Petrescu față de comunism a fost una de refuz tranșant. În privința caracterizării pe care o preferă cu privire la ceea ce a făcut înainte de 1989, el spune că: ”eram opozanți declarați ‒ eu nu vreau disidenți, nu îmi place acest termen; disidenți sunt cei care au fost în partid și, pe urmă, au făcut disidență din partid, or, eu nu am fost în partid.” Actualmente, Dan Petrescu este o figură de primă linie în cultura română și unul dintre cei mai prețuiți intelectuali din România. Printre publicațiile sale se numără: ”Povestiri furate și la lume iarăși date,” în Dumitru Augustin Doman, Tudor Stancu, Dan Petrescu, Proze (Editura Albatros, 1985), Tentațiile anonimatului (Editura Cartea Românească, 1990), Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o țară ocupată (volum scris în colaborare cu Liviu Cangeopol înainte de 1989 și publicat în 1990, Editura Minerva; ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Nemira, 2000), În răspăr (Editura Nemira, 2000), Deconstrucții populare (Editura Polirom, 2002), Scrisori către Liviu, 1994-2004 (Editura Paralela 45, 2004; Editura LiterNet, 2005, ediția ne varietur); Secta gânditorilor de estradă (Editura Polirom, 2009), plus o duzină bună de traduceri (Bataille, Michaux, Culianu, N. Grimaldi, Onfray, B.-H. Lévy).-
Adresa:
- Iași, Romania