COURAGE

interconectarea colecțiilor

Traian Orban (Petroșani, 20 februarie 1944) este de profesie medic veterinar. Profesia lui de bază a devenit, în urma participării sale la Revoluția din 1989, un amănunt nesemnificativ pentru identitatea sa. După cum se prezintă el însuși, într-o veritabilă declarație de credință față de misiunea pe care și-a asumat-o instituția pe care o conduce de mai mult de două decenii și jumătate: ”În prezent sunt pensionar, invalid din revoluţie prin împuşcare, de gradul II şi handicapat. Sunt preşedintele Asociaţiei Memorialului Revoluţiei, care s-a înfiinţat în 1990, o asociaţie care s-a constituit în dorinţa de a se cinsti memoria eroilor, de a crea un centru de documentare, de a afla adevărul despre revoluţie, de a crea un complex memorial de monumente care să marcheze cele mai importante locuri din oraş, unde au murit oameni.”

Revoluția din 1989 a adus o schimbare de regim pentru întreaga Românie, dar participarea directă a lui Traian Orban la revolta din Timișoara a fost un eveniment care l-a marcat profund prin dramatismul evenimentelor și i-a schimbat radical modul de a privi viața. Traian Orban a fost împușcat în ziua de 17 decembrie, una dintre cele mai sângeroase zile din timpul evenimentelor care s-au desfășurat la Timișoara odată cu începerea Revoluției Române din 1989. Rememorat de Traian Orban, momentul care i-a schimbat destinul s-a derulat astfel: ”Am ajuns în Piaţa Libertăţii în dreptul cofetăriei Macul Roşu. Nişte indivizi au devastat cofetăria, au scos mobilierul pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Şi consignaţia din piaţă a fost devastată, ieşeau oameni cu haine, cu aparate foto, cu televizoare şi alte obiecte valoroase. Erau oferite manifestanţilor. Noi am refuzat să le luăm. Am protestat, degeaba, ei îşi făceau treaba şi dispăreau cu obiectele. În Piaţa Libertăţii au ajuns tancurile. Unul dintre tancuri a fost incendiat şi s-a îndreptat în viteză înspre Piaţa Unirii pe strada Alecsandri, în uralele mulţimii. Cordoanele de militari încercau să blocheze accesul în piaţă. Încă nu se trăgea. Am participat la blocarea unui tanc în Piaţa Libertăţii, nişte tineri s-au postat în faţa lui, au încercat să introducă diferite obiecte între şenile. Am pus mâna pe un cablu de remorcare de tanc, l-am introdus între şenile şi i-am cerut unui tânăr să introducă în ţeava de eşapament a tancului o cârpă, astfel încât i s-a oprit motorul. Imediat, în uralele mulţimii, tancul s-a oprit. În apropierea garnizoanei care se află în Piaţa Libertăţii erau nişte autoturisme. Unul din ele a fost incendiat. Am aflat ulterior că erau autoturisme ale unor cadre militare din Divizia 18 care-şi avea sediul în piaţă. După incendierea autoturismului a fost dat semnalul de începere a represiunii, era după ora 16:30 când au început să tragă. Erau gloanţe, probabil, de manevră pentru că nu a fost nimeni rănit. Erau urale, mulţi încercau să se retragă din piaţă. Am încercat s-o luăm spre operă pe strada Alba-Iulia, dar venea o coloană de manifestanţi dinspre operă strigând ’Libertate.’ În piaţă s-au rărit. Am văzut câţiva reţinuţi. Nu voiam să plecăm din faţa garnizoanei, strigam că ’Armata e cu noi,’ ’Jos Ceauşescu.’ Aş vrea să vă spun că între 16:00 şi 16:30 am discutat cu nişte militari în termen. Mi-au spus că sunt în alarmă de la ora 5:00 dimineaţa. Erau înarmaţi, dar nu aveau gloanţe la ei. Le-am oferit ţigări. Am observat după 16:30 că focul se înteţeşte. Am văzut că din pereţi sar bucăţi de tencuială, semn că într-adevăr se trage cu gloanţe adevărate. Speriat m-am retras în diferite imobile din piaţă. Am intrat din nou în piaţă încercând s-o iau înspre muzeu pe strada fostă Karl Marx, dar şi de-acolo a venit o altă coloană de manifestanţi şi-am văzut un ofiţer agresat de manifestanţi, îl băteau. Ne-am întors înapoi, tot în faţa garnizoanei unde înainte de ora 17:00, au ieşit din garnizoana militară trei civili cu pistoale şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în mantale militare cu căciuli şi cu automate în mână. Am văzut că dinspre sediul diviziei, unde se află statuia lui Decebal, se trage din balcon şi de la o fereastră, am văzut nişte militari în termen care încercau să stingă un incendiu, o Dacie. La un moment dat, fiind la intersecţia de la extremitatea Pieţei Libertăţii cu Karl Marx, am discutat puţin cu militarii şi-am auzit că un militar a fost împuşcat. Lângă mine a fost rănit cineva şi m-am aplecat asupra lui să văd ce s-a întâmplat cu el. Sângera puternic şi m-a stropit pe faţă şi pe haine. În acelaşi moment am fost împuşcat în picior, înainte de ora 17:00. Am strigat, am leşinat de durere, m-am simţit purtat de nişte tineri la o maşină şi am fost dus cu maşina la Spitalul Judeţean. Durerea a fost foarte mare când m-au apucat de piciorul rănit. Ei credeau că sunt lovit undeva la faţă, la cap, că eram plin de sânge. La spital, am fost dezbrăcat de haine, eram pe o targă, mi s-a dat primul ajutor, dar am fost lăsat pe coridor. Probabil erau urgenţe mult mai mari. Pe coridoare, pe tărgi, în cărucioare, erau răniţi, unii strigau, erau şi morţi acolo, ceva de nedescris. Veneau tărgi cu răniţi de la maşini de salvare, care aduceau mereu şi mereu răniţi. Am stat multă vreme, eram pe coridor, era frig, era iarnă. La un moment dat a venit la mine un brancardier care mi-a spus că lucrează în satul Şipet, în Dorna. M-a întrebat cum s-a întâmplat, i-am povestit. M-a cunoscut. L-am rugat să-mi aducă o pătură şi le-a recomandat unor brancardieri că bine-ar fi să fiu dus la Spitalul de Ortopedie. Astfel am scăpat din Spitalul Judeţean unde am aflat că s-au petrecut nişte lucruri groaznice.   Am fost transportat la Spitalul de Ortopedie cam după vreo oră, era după 6:00 seara. Am fost dus într-un salon, mi s-a făcut o primă toaletă, dar era o bulibăşeală extraordinară. Spitalul era supraaglomerat. A doua zi, am fost mutat în alt salon. După vreo 9 zile am aflat că în spital a sosit o echipă de medici din Austria care m-au tratat într-o primă fază şi am fost transportat apoi cu un convoi de salvări în Viena. În 27 decembrie am fost primul pacient operat de austrieci. Era o echipă de medici austrieci de la spitale diferite, de la Spitalul de politraumatologie, era profesorul Johan Poigenfurt, care era şeful clinicii. În perioada în care aceşti medici tratau răniţi, în Timişoara încă se trăgea. Aceşti medici au fost extraordinari. Au salvat multe persoane de la pieire.” (Orban 1997)

Traian Orban este, actualmente, unul dintre liderii societății civile din Vestul României, o personalitate respectată în spațiul public românesc și unul dintre cei mai insistenți luptători pentru aflarea adevărului despre Revoluția Română din 1989. După cum a mărturisit cercetătorilor COURAGE, Traian Orban are o viziune asupra comunismului, cel puțin a celui pe care el l-a trăit în România, care nu lasă vreo urmă de echivoc: ”A fost un sistem politic fără nici un Dumnezeu, a fost un sistem contra naturii umane. A cultivat teama, oportunismul, lichelismul, ticăloșia, lenea, delațiune – cam tot ce e jos și josnic în oameni. Nu a adus bunăstare oamenilor; pe majoritatea oamenilor i-a adus în pragul subzistenței. Comunismul a generat multă suferință prin dictatură, prin sistemul represiv pe care îl întruchipa, prin cultul personalității, prin restricția drepturilor omului. Cu tot felul de limite impuse, cu rațiile alimentare, cu îmbrăcămintea insuficientă. Nimic nu era pentru oameni, ci împotriva oamenilor, împotriva normalității oamenilor. Cu foamea, cu frigul, cu frica pe care le-a adus, comunismul era împotriva oamenilor.”

Gerhard Ortinau s-a născut la 18 martie 1953 într-un sat din Câmpia Bărăganului (Borcea) într-o familie de șvabi bănăţeni. Familia sa a fost deportată în cadrul mutărilor forţate de populaţie de la graniţa cu Iugoslavia în zone neprielnice locuirii din Bărăgan în 1951 deoarece a fost încadrată de autorităţi la categoria „foști exploatatori” (ACNSAS, I 233 471, vol. 1, 1).

Ortinau a studiat între anii 1972 și 1976 germanistica și romanistica la Universitatea din Timișoara. În timpul studiilor a fost unul dintre iniţiatorii Aktionsgruppe Banat, un grup de tineri scriitori de limbă germană care mai cuprindea pe Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner și Ernest Wichner, majoritatea studenţi la aceeași universitate. Literatura creată de acest grup își propunea să fie una implicată social, să ofere o viziune critică asupra societăţii. Din cauza stilul de viaţă nonconformist, a adoptării în textele literare a unei viziuni ideologice inspirate de neo-marxismul Școlii de la Frankfurt, precum și a unor principii estetice care erau în contradicţie cu canoanele epocii, Aktionsgruppe Banat a fost perceput de autorităţile comuniste din România ca fiind un grup subversiv. Ortinau a fost supus alături de colegii săi la o supraveghere atentă începând din anul 1974 și ulterior la o serie de măsuri represive. Securitatea a devenit în 1973 preocupată de activitatea literară a lui Ortinau deoarece un informator al Securităţii a relatat despre poeziile sale trimise spre publicare revistei Echinox din Cluj considerate de poliţia secretă ca fiind subversive ( ACNSAS, I 233 471, vol. 1, 6-7). De asemenea, un alt informator a evidenţiat în notele sale caracterul subversiv al poeziei „Die Moritat von den 10 wortarten der traditionellen grammatik” (sic!) [Balada celor zece părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale], care cuprindea aluzii la dictatura lui Ceaușescu. Aceasta fusese publicată în anul 1974 în revista Neue Literatur (organ al Uniunii Scriitorilor pentru publicul germanofon) deoarece scăpase de ochii vigilenţi ai cenzurii.

Deoarece au simţit că sunt urmăriţi, membrii grupului au plănuit să influenţeze Securitatea prin acceptarea colaborării cu poliţia secretă. Astfel, Gerhard Ortinau și William Totok au acceptat să devină surse ale Securităţii și au furnizat poliţiei secrete o serie de informaţii prin care încercau să pună activitatea grupului într-o lumină pozitivă. Aceste informaţii erau furnizate în acord cu ceilalţi membrii ai grupului, care erau de asemenea ţinuţi la curent cu acţiunile temutei instituţii. Prin coroborarea notelor acestora cu cele primite de la alţi numeroși informatori, care relatau despre activitatea grupului, Securitatea a descoperit însă jocul dublu al acestora (Petrescu 2015 , 135-136).

Oles Obertas was born in a family of Ukrainian dissidents Evhen and Nina Obertas. He is a philologist and the author of numerous publications on the Ukrainian dissident movement and Ukrainian samizdat, including the monograph Ukrains’kyi Samvydav: Literaturna crytyka ta publitsystyka (1960 – pochatok 1970 rokiv) (The Ukrainian Samizdat: Literary Criticism and Journalism, 1960s – early 1970s). He obtained his PhD in philology from the Shevchenko Institute of Literature, the National Academy of Sciences of Ukraine. Obertas was the first director of the Museum-Archive and Documentation Centre of Ukrainian Samvydav in Kyiv, taking the most active part in classifying and archiving Smoloskyp collections after their relocation in Ukraine. As the director of the Museum-Archive, he organized a series of international exhibitions and conferences, promoting Smoloskyp collections. In 2004, under his guidance, the Museum-Archive joined the International Samizdat Research Association (ISRA), an informal network of over twenty research institutions and archives, studying and preserving samizdat collections.

Born in 1911 to a Bulgarian family in the village of Tresonche in Macedonia (then Ottoman Empire, today Republic of Macedonia), Hristo Ognyanov grew up in a region with an ethnically mixed population. This region was contested by Bulgaria, Serbia, Greece and the Ottoman Empire. After the Balkan Wars, the village was included in Serbia. Hristo Ognyanov graduated from the Serbian elementary school in Tresonche, but was forced to interrupt his education and worked as a servant in various places in Skopje. In 1926, he left for Stara Zagora in Bulgaria, where he graduated from the National State School in 1932, while working in the building sector. During this period, Ognyanov joined communist circles, at the same time becoming a member of the Macedonian Youth Organization "Gotse Delchev". This was the time when his interest in literature formed. He started writing poems, collaborated with Eho, Svetulka [Firefly] and other magazines.

In 1932, Ognyanov became a student of law and state economics at the State University in Sofia. Influenced by his brother, he joined the Internal Macedonian Revolutionary Organization (IMRO) and became a member of the Secretariat of the Union of Macedonian Youth Cultural and Educational Organization. He also joined the Macedonian Student Society "Vardar". These organizations were banned after the May 1934 coup d'état. In 1936 Ognyanov became volunteer assistant of the journal Obzor, “a weekly for politics, literature and public life”. Under the pseudonym "Ognyan", he wrote feuilletons and pamphlets, mainly devoted to national issues, especially on the Macedonian question. He opposed the idea of an independent Macedonian nation and language. He also published poetry.

In 1937 Ognyanov graduated from higher education and started working as an attorney-at-law. At the same time, he became reporter for one of the most prestigious Bulgarian newspapers at the time, Zora. In 1939, he printed his first poetry collection Yuzhni vetrove [“Southern Winds”], which was well accepted by the critics. In the same year, Ognyanov was accepted as an auxiliary member of the Journalists' Society and won a Humboldt Scholarship for studying international law in Germany. This coincided with the outbreak of the Second World War. Ognyanov was sent as a correspondent of the Zora newspaper in Berlin. In Berlin in 1940, he married his long-time partner Margarita Hristakeva. In January 1944 Hristo and Margarita Ognyanov moved to Zagreb, where Ognyanov became the secretary of Ivan Mihaylov. I. Mihaylov, head of IMRO, was closely related to German and especially Italian intelligence, and supported the idea of creating an autonomous Macedonian state or a "Macedonia attached to Bulgaria". In Zagreb, Ognyanov compiled his second poem collection "Pateshestvia. Stihotvorenia [Journey. Poems]".

In the middle of September 1944, days after the establishment of the new power in Bulgaria, Hristo Ognyanov managed to reach Vienna. His wife Margarita, though, remained in Bulgaria. After several years of unsuccessful attempts by Ognyanov to withdraw her to Austria, they divorced. IMRO was declared by the new regime a "fascist organization" and its agents – "enemies of the people". Ognyanov was convicted by the People's Court because of his “active fascist and pro-German activity" in absentia. He was also excluded by the Society of Metropolitan Journalists.

In Austria Ognyanov enrolled at the Insbruck University and married the opera singer Inge Mueller. Led by his patriotic views, in 1951 Ognyanov went briefly to Rome for service for Ivan Mihaylov, making research in archives and libraries for the "Macedonian Bulgarians". He recorded the memories of Ivan Mihaylov and other figures of the pro-Bulgarian Macedonian nationalist movement. In 1952 he was invited by the head of the Bulgarian department of The Voice of America in Munich (Alexander Dimitrov) to work at this radio, becoming responsible for the Bulgarian issues. In 1956 Ognyanov was sent to a one-year specialization at the headquarters of The Voice of America in the United States. There he also worked for the Macedonian Tribune newspaper, an organ of the Macedonian Patriotic Organization (MPO) in the United States, and as a lecturer in Bulgarian language at the Syracuse University. In the United States, he joined the circles of Bulgarian political émigrés and developed broad publicist and cultural activities.

In the 1960s Ognyanov began working for Radio Free Europe. There he led numerous programs on the history of Bulgarian literature and culture, in which he presented authors and their work that were banned by the communist authorities. In parallel, Ognyanov began the series "Bulgarian Literature under Communism", in which he critically assessed current developments and events in Bulgaria. He tried to reveal the lies of party propaganda. Among his wide activities were reviewing books and critically presenting articles from the Bulgarian press and broadcasts from Radio Sofia. Ognyanov’s program "Eleven Centuries of Christianity in Bulgaria" received an award by The Catholic Broadcasters Association of America. Under the name "Religion and Atheism in Bulgaria under Communism," he delivered a series of lectures in 1974. In Bulgaria, Ognyanov's activities, including those on religious subjects, were considered by the authorities as "subversive propaganda".

In 1965, the "Petar Beron" Bulgarian Academic Society (BAS "Petar Beron") was established in his home in Munich, with the purpose of uniting Bulgarian scholars working in the West. The society launched the book series "Schriftenreihe zur Bulgarienforschung" and organized numerous conferences. In 1981, in connection with the 1300th anniversary of the Bulgarian state, the society organized cultural events also in the US and Canada. Ognyanov was also a member of EXIL-P.E.N. Zentrum der Schriftstellerinnen und Schriftsteller im Exil in den deutschsprachigen Länden (Centre of Writers in Exile in the German-Speaking Countries). Ognyanov, thus, played an important role in unifying Bulgarian political emigrés, working closely with people from different generations, such as Petar Uvaliev (pseudonym Pierre Rouve, who worked for the BBC in London) as well as the younger émigrés of the 1970s, such as Dimitar Bochev, Dimitar Statkov, and Georgi Markov.

After the political changes of 1989 Ognyanov returned to Bulgaria many times; he was awarded the Madara Rider order, the third most important decoration awarded by the Republic of Bulgaria. His poems and essays were now finally also published in Bulgaria.

Ognyanov passed away in Salzburg, Austria, in 1997.

Petko Georgiev Mihaylov-Ogoyski was born in Ogoya village on 1 November 1929. He studied in his native village, started a high school education in the town of Svoge, moved to Sofia and graduated from the 5th Sofia Male High School in 1948. In 1949-1950 he was on compulsory military service, but in March 1950 he was arrested for the dissemination of political appeals. Ogoyski was sentenced to five years in prison for "enemy poems and conspiracy", and served the sentence in conditions of extreme in various prisons and in the First and Second Object of the Belene Forced Labor Camp on Persin Island. After his release in 1953, due to serving the sentence, considered in working days, he served his soldier service. As a former political prisoner, Ogoyski was allowed to work only in manual industrial jobs. He worked in agriculture, as a drilling worker at state enterprises, and construction painter.

In 1955 Petko G. Mihaylov-Ogoyski married Yagoda Petkova Danova-Yusova from the village of Chepintsi, in 1956 was born their first son Petko; in 1959 – their daughter Maria.

In this period Ogoyski began a history study at the Faculty of History and Philosophy at the Sofia State University, but his graduation was thwarted by his repeated condemnation of "enemy verses" and imprisonment in 1962. After the discharge from prison in 1963, he became a member and chairman of the literary club at the house-museum “Yavorov” in Sofia, which was purged in 1970 after two of its members, Ogoyski’s friends, escaped to the West.

In 1966, the third child of Petko and Yagoda Ogoyski – a son, Hristo, was born. In the 1970s and 1980s, Ogoyski was a painter and worked in a storehouse in which he became a “chief warehouse of paints and tools”. In his free time, he conducted local ethnographical research. Ogoyksi became a member of the Sofia regional literary society and of the Union of the Regional Ethnographers (kraevedi). Some of his texts critical of the regime were published in newspapers and magazines under pseudonyms such as Mitso Gitsin, Petko Murgashki, Dragoslav Bratski, Yaroslav Persinski.

After the collapse of the communist regime in 1989, Ogoyski was among the founding members of the restored Bulgarian Agrarian National Union “Nikola Petkov”, which became part of the Union of Democratic Forces, the main anti-communist coalition consisting of several political organizations. In 1990 Ogoyski was elected member of the Seventh Grand National Assembly of Bulgaria (from 10 July 1990 to 2 October 1991), which adopted the new Constitution of the Republic of Bulgaria. He also became a member of the Union of Bulgarian Writers and of the Bulgarian Historical Society. He was appointed as editor-in-chief of the newspaper "Zemedelsko zname" ["Agrarian Banner'], the daily newspaper of the re-established Bulgarian Agrarian National Union (BZNS) "Nikola Petkov" (1991-1993). Texts of Petko Ogoyski are included in the School Reader "Zabranenite pisateli" ["Banned Writers"], a joint publication of the Hannah Arendt Center, the Centre for European Studies and the Konrad-Adenauer-Stiftung in Sofia in 2013. In 2015 Petko Ogoyski, together with Bulgarian politicians (mayor of Sofia, Yordanka Fandakova; Bulgarian Ombudsman Konstantin Penchev), journalists (Georgi Koritarov), historians (Ivaylo Znepolski, Antonina Zhelyazkova, Valeri Todorov), the writer Georgi Gospodinov, and other public figures was honoured by the magazine “Zaman Bulgaria” for his “contribution to public peace and ethnic understanding in Bulgaria” - http://zaman.bg/bg/vzamanv-vratchi-edinstvenite-nagradi-za-prinos-kam-obshtestveniya-mir/

A biographical study is dedicated to Petko Ogoyski (Ivanova 2012); with a film about him in 2014, the documentary series of the Bulgarian National Television "Open Files" by the investigative journalist Hristo Hristov started.