Ion Negoițescu (10 august 1921, Cluj – 6 februarie 1993, München) a fost un scriitor şi critic literar român, care şi-a început cariera sub influenţa ideilor filozofului Lucian Blaga şi ale Cercului Literar de la Sibiu, o grupare literară importantă din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Negoițescu a avut un debut literar timpuriu, în 1937, când şi-a văzut publicate versurile în revista clujeană Naţiunea română. În 1941, şi-a început studiile universitare la Facultarea de Litere şi Filozofie din Cluj, care fusese mutată la Sibiu în urma Diktatului de la Viena. La început, a fost atras de ideologia Gărzii de Fier şi a devenit membru al acestui partid politic (Bouleanu 2016). Mai târziu, însă, şi-a schimbat convingerile politice sub influenţa ideilor moderne ale Cercului Literar de la Sibiu. Astfel, în 1943 a semnat împreună cu alţi scriitori Manifestul Cercului Literar de la Sibiu, în care semnatarii protestau împotriva intruziunii regimului politic din acea vreme – dictatura militară a lui Ion Antonescu – în domeniul literaturii. Ca urmare, semnatarii manifestului au primit interdicţia de a mai publica în revistele literare (Negoițescu 1990, 6-12, 41). În ianuarie 1945, aceşti scriitori au înfiinţat Revista Cercului Literar de la Sibiu, din care au reuşit să publice doar câteva numere, aceasta fiind desfiinţată şase luni mai târziu de către guvernul dominat de comunişti (Negoițescu 1990, 6-12, 41-42).
În 1947, Negoițescu a primit Premiul scriitorilor tineri al Fundaţiilor Regale pentru volumul Poeţi români, aflat în manuscris. A fost marginalizat din cauza refuzului său de a colabora cu regimul comunist nou instalat la putere. Nu i s-a permis să publice până in 1956, şi a fost nevoit să lucreze ca bibliotecar pentru a se putea întreţine (Bouleanu 2016). În perioada de dezgheţ, datorată campaniei de destalinizare iniţiate de Nikita Hruşciov, Negoiţescu a putut să revină în viaţa literară şi să publice câteva articole. În urma reluării controlului ideologic asupra câmpului literar şi a accentuării cenzurii în a doua jumătate a anului 1956, Negoiţescu a fost acuzat de “subminarea bazelor literaturii socialiste”, a fost trecut pe lista de autori interzişi şi exclus din Uniunea Scriitorilor. Ulterior, a fost anchetat de Securitate, poliţia secretă comunistă, şi a fost supus la violenţe fizice şi psihice. În cele din urmă, a fost condamnat pe motive politice în 1961 şi a stat în închisoare la Jilava până în 1964.
În urma amnistierii deţinuţilor politici în 1964, Negoiţescu a fost eliberat din închisoare şi a început să lucreze ca redactor la două reviste literare, Luceafărul şi Viaţa Românească. În paralel cu activitatea la cele două reviste, Negoiţescu a publicat un volum de critică literară şi unul de poezie. În anul 1968 a publicat în revista literară Familia sumarul unei Istorii a literaturii române, care a generat o serie de controverse (Bouleanu 2016, Negoițescu 1990, 43-44). În 1974, pe data de 23 august, când se sărbătorea şi Ziua Naţională a României în perioada comunistă, Negoiţescu a încercat să se sinucidă cu ajutorul unei supradoze de medicamente. Acest gest dramatic se datora, pe de o parte, retragerii din librării şi topirii tirajului ultimului său volum, Lampa lui Aladin, iar, pe de altă parte, presiunii permanente pe care era nevoit să o suporte din cauza homosexualităţii sale. Negoițescu îşi asumase deschis orientarea sexuală, în ciuda faptului că în perioada comunistă legea incrimina comportamentul homosexual şi exista pericolul de fi arestat oricând (Bouleanu 2016; C. Petrescu 2013, 131).
Cea mai complicată perioadă a vieţii sale a început pe data de 3 martie 1977, când i-a adresat personal o scrisoare de solidarizare scriitorului Paul Goma. Scrisoarea lui Negoiţescu rezuma de fapt evoluţia literaturii române de la momentul venirii comuniştilor la putere şi afirma că deriva naţionalistă a lui Ceauşescu punea în pericol viaţa literară din România prin promovarea mediocrităţilor în locul talentelor adevărate şi prin izolarea culturii române de evoluţiile culturale la nivel internaţional (C. Petrescu 2013, 130-131). Scrisoarea conţinea şi o parte “subiectivă”, în care Negoiţescu descria persecuţiile la care fusese supus de către autorităţile comuniste (Negoițescu 1990, 31). Copii ale acestei scrisori au ajuns la Radio Europa Liberă, dar şi la preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Negoițescu a încercat să-i mobilizeze pe prietenii şi pe colegii săi scriitori, inclusiv pe Ion Vianu, pentru a adera la Mişcare Goma. În acelaşi timp, Negoiţescu a refuzat ofertele de cooptare a sa de către regimul comunist: i s-a promis că îi vor fi publicate cărţile şi că i se va permite să călătorească în străinătate. În urma refuzului său, a fost arestat de Securitate şi interogat timp de 48 de ore. Până la urmă, a fost eliberat în urma unor demersuri venite din lumea literară (Negoițescu 1990, 31-37). Confruntat cu perspectiva unui proces penal pentru homosexualitate, Negoiţescu a fost nevoit să-şi retracteze susţinerea publică pentru Mişcarea Goma prin publicarea unui articol intitulat Despre patriotism în revista România Literară, una dintre cele mai importante din România. Publicarea acestui articol a reprezentat sfârşitul disidenţei lui Negoiţescu: articolul lăuda regimul şi sublinia refuzul autorului de a-i folosite personalitatea şi opera împotriva ţării sale (C. Petrescu 2013, 137). În 1983, cu prilejul unei deplasări în scop profesional în străinătate, Ion Negoițescu a părăsit România pentru totdeauna şi s-a stabilit la München. Acolo, şi-a continuat activitatea ca scriitor şi ca apărător al drepturilor omului cu accent pe apărarea libertăţii de exprimare, devenind una dintre vocile importante ale exilului românesc şi un colaborator activ al posturilor de radio Europa Liberă, Deutsche Welle şi BBC (Bouleanu 2016).
-
Adresa:
- München, Munich, Germany
Ion Negură (n. 1943, Bocani, raionul Fălești, Republica Moldova) este un intelectual moldovean, psiholog de formație și profesor la Facultatea de Psihologie a Universității Pedagogice de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău, care a afișat o atitudine critică față de regimul comunist și a fost implicat în practicile culturale informale în perioada sovietică. El provine din nordul Basarabiei (în prezent, raionul Fălești, în trecut județul Bălți). În conformitate cu propria sa mărturie de mai târziu, în timpul anilor de școală a fost un ”om sovietic model,” loial autorităților și ostil față de ”elementele inamice” condamnate virulent de regim. Cu toate acestea, această prezumtivă apartenență la modelul sovietic, cultivat de sistemul școlar, a intrat în contradicție cu etosul tradițional al familiei, care data din perioada pre-sovietică. Valorile care au dominat această viziune tradițională asupra lumii (proprietate privată, credință religioasă, limba și cultura română) au fost condamnate și marginalizate de către autoritățile sovietice. Această identitate contradictorie a structurat multe din alegerile de viață ale lui Ion Negură. Pasiunea pentru lectură i-a oferit de timpuriu un fel de mecanism de evadare și o legătură directă către lumea modernă, stimulându-i aspirația pentru mobilitate socială ascendentă. Această opoziție dintre spațiul privat și public i-a determinat oscilația între două sisteme de valori și norme sociale paralele -și în mod frecvent divergente -, în mod similar cu cazurile colegilor săi intelectuali. După ce a absolvit școala medie, a studiat la Facultatea de Pedagogie a Universității din Bălți. La această instituție, a întâlnit primele sale modele intelectuale (un șir de profesori distinși) și a pus sub semnul întrebării anumite trăsături ale regimului sovietic. De exemplu, în timpul unui seminar de lingvistică, Negură a avut brusc o ”revelație” despre ”minciunile” regimului cu privire la existența limbii ”moldovenești”. El și-a dat seama că aceasta era, de fapt, identică cu limba română, conform unor criterii lingvistice. Această descoperire a creat prima breșă majoră în percepția lui asupra ideologiei oficiale. De atunci, toate ”adevărurile” proclamate oficial au trebuit să fie atent cântărite și analizate. Din ce în ce mai mult, ideologia alternativă a naționalismului ”moldovenesc” (și ulterior românesc) a început să îi influențeze concepția despre lume. Această perspectivă naționalistă era opusă, în mod direct, versiunii oficiale a ”patriotismului sovietic”. În timpul primilor ani de studii (1961-1963), Negură a citit intens și cu pasiune, mai ales literatură română din perioada interbelică (romancieri precum Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu). El cumpăra acest tip de cărți de la librăria Drujba (Prietenia), din Bălți, care făcea parte dintr-o rețea dedicată distribuirii literaturii publicate în alte țări socialiste. După un stagiu de trei ani de serviciu militar (1963-1966), Negură și-a reluat studiile și legăturile cu foștii săi profesori și colegi. În această perioadă, el a și-a format, de asemenea, noi prietenii, care s-au axat cu precădere pe interese literare comune. Acest interes se manifesta nu numai în discuții particulare, dar, de asemenea, la reuniunile unui cerc literar studențesc numit Luminița. Dincolo de preocupări literare și discuții amicale, cercul a devenit un mediu propice pentru circulația unor mesaje ”patriotice”, de orientare națională. Acest tip de ”naționalism local” moldovenesc era puternic dezaprobat de către autoritățile sovietice. Activitățile cercului au fost supravegheate îndeaproape, iar acesta a fost închis de către organele de securitate sovietice, care au organizat o înscenare pentru a discredita organizația. Acest caz a marcat profunda și continua deziluzie a lui Negură față de regim.
După absolvire, în 1968, Negură a lucrat timp de mai mulți ani ca profesor de școală și apoi ca director al școlii din satul său natal. La începutul anilor 1970 și-a început cariera ca cercetător inferior la un institut pedagogic din Chișinău, iar apoi a plecat pentru studii de doctorat la Universitatea de Stat din Moscova. În cele din urmă, el a revenit în Moldova și a decis să urmeze o carieră de cercetare la Institutul de Formare Continuă. După trei ani petrecuți la doctorat în atmosfera universitară, relativ liberală și ”cosmopolită”, de la Moscova, el și-a perceput întoarcerea la Chișinău, în 1976, ca un fel de ”exil voluntar.” Ca strategie compensatorie, Negură și-a format un cerc de prieteni ”patrioți”, bazat pe afinități intelectuale. Acești prieteni făceau parte dintr-o nouă generație de intelectuali, un fel de ”nouvelle vague” (nou val), după cum îi numește Negură însuși, utilizând denumirea pe care și-o asumase odată faimoasa generație inovatoare postbelică de regizori francezi. În opinia lui Negură, acest tip de prietenie a fost ”important și substanțial”, deoarece a favorizat propria sa ”creștere” morală și intelectuală. ”Am învățat ceva nou de la fiecare”. Aceste întâlniri informale amicale, tot mai frecvente la sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980, includeau discuții aprinse, recitări de poezie românească și cântece patriotice. Pentru Negură si colegii săi, aceste întâlniri au fost o ”expresie a libertății,” o formă de supraviețuire și de adaptare la un sistem pe care îl găseau sufocant și apăsător. Reuniunile informale ale acestui cerc intelectual par, cu toate acestea, să fi fost o formă de opoziție culturală pe care regimul comunist a tolerat-o, dar a și descurajat-o. Cu toate că cariera lui Negură a fost, în general, reușită și plină de succese, două eșecuri i-au confirmat temerile cu privire la regim. În primul rând, în 1983, i-a fost refuzată o promovare bine meritată în cadrul instituției sale (din motive politice, așa cum a aflat mai târziu). Câțiva ani mai târziu, încercarea sa de a deveni membru de partid, pe care el nu a perceput-o ca fiind în contradicție cu viziunile sale intelectuale, a fost respinsă, deoarece s-a considerat că el ”nu este suficient de loial”. Acest lucru a arătat în mod clar limitele versiunii sovietice a mobilității sociale ascendente și poziția ambiguă a intelectualilor moldoveni în acest sens. Odată cu declanșarea mișcării naționale în 1988, Negură a participat activ la această renaștere literar-patriotică și a ținut discursuri despre limba națională și alfabetul latin în fața publicului său țintă, format în cea mai mare parte din profesori care veneau la cursuri de perfecționare la Institutul său. El a devenit un susținător activ și entuziast al cerințelor politice radicale exprimate de opoziția față de regimul comunist în 1989. În acest context, activiștii Frontului Popular din Moldova, apreciind reputația patriotică a lui Negură și neimplicarea sa în nomenklatura de partid, l-au nominalizat drept candidat pentru alegerile în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești. În februarie 1990, Ion Negură a devenit membru al primului Parlament al Republicii Moldova ales în mod democratic. După expirarea mandatului său, în 1994, el a părăsit politica și a revenit la cariera didactică, pe care a considerat-o ca fiind mai importantă decât orice formă de implicare politică directă.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Petru Negură (n. 17 mai 1974, Chișinău, Republica Moldova), este un cercetător literar și sociolog de formație. El a obținut titlul de doctor în sociologie, în 2007, de la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS), la Paris, cu o teză de doctorat pe tema Uniunii Scriitorilor din Moldova sub stalinism. Teza sa de doctorat se referă la perioada din 1924 (crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești) până în 1956 (începutul procesului de destalinizare inițiat de Hrușciov). În 2010, Negură a fost membru al Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova, ceea ce i-a permis să obțină acces privilegiat la anumite fonduri de arhivă restricționate anterior. În prezent, Petru Negură este lector universitar la Catedra de Asistență Socială, Facultatea de Psihologie, Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău.
Atitudinile politice ale lui Petru Negură au fost determinate, în mare măsură, de implicarea sa în mișcarea emergentă pentru emancipare națională de la sfârșitul anilor 1980. Un adolescent la acea vreme, el a participat cu entuziasm la cele mai multe mitinguri politice și demonstrații organizate în acea perioadă. Entuziasmul său tineresc, de asemenea, a coincis cu o serie de așteptări generalizate în Moldova, în contextul erei Perestroikăi: o dorință de schimbare, de construire a unei societăți mai democratice și mai deschise. Acest context al diverselor asociații, platforme publice, cenacluri de propagare a mesajelor politice cu o orientare național-culturală a fost formativ pentru personalitatea și sistemul său de concepții și valori.
Datorită intereselor sale de cercetare, Negură a contribuit la progresul cunoașterii în domeniul opoziției culturale prin identificarea și diferențierea între mai multe forme diferite, care au fost evidente în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). În opinia sa, una dintre formele de bază ale opoziției culturale au fost cercurile culturale (cenaclurile), care propagau un mesaj de emancipare națională (de exemplu, cenaclul A. Mateevici). Imitând exemplul românesc al cenaclului pseudo-opoziționist Flacăra, sprijinit de stat, asociațiile moldovenești de acest tip au fost, totuși, destul de diferite, în opinia lui Negură. Rezistența lor față de regimul comunist a apărut într-adevăr ”de jos” și s-a concentrat asupra unui mesaj explicit de opoziție, care a fost formulat în termeni național-culturali. Negură a subliniat, de asemenea, anumite fenomene de ”sub-cultură”, cum ar fi diferitele forme de ”culturi alternative”, care au apărut în Moldova sovietică mai ales după 1987 și au fost destul de populare pe întregul teritoriu al URSS în timpul perioadei târzii a Perestroikăi. Așa cum a exemplificat Negură, au existat mai multe soiuri de sub-culturi de tineret inspirate de Occident, de exemplu, sub-culturile rock, hippie, punk, care au apărut ca fenomene de opoziție mai mult sau mai puțin explicită față de normele culturale oficiale. O altă formă de opoziție culturală pe care a identificat-o Negură a fost exprimată prin diferite sisteme alternative de credințe religioase, cu un caracter mai mult sau mai puțin ezoteric și mistic. Aceste tendințe au subminat discursul oficial secular, ateist și anti-religios. Ele au fost, de asemenea, în opoziție față de Biserica Ortodoxă, care a fost destul de apropiată de autorități în acea perioadă. Negură a folosit toate exemplele menționate mai sus pentru a ilustra definiția sa a fenomenului ”opoziției culturale.” În termeni mai generali, el nu identifică această noțiune în mod exclusiv cu un anumit grup, cum ar fi intelectualii sau elitele culturale. Înțelegerea sa a acestui termen este, așa cum s-a exprimat el, ”mai largă, mai democratică, având în vedere inclusiv participarea a tot felul de oameni, din toate straturile sociale, fără a se limita doar la membrii educați ai societății.” Negură susține că, în măsura în care diversele forme ale expresiei culturale erau într-o relație de opoziție explicită față de discursul oficial, acestea stau mărturie a unei participări mai difuze, dar și mai largi, în cadrul fenomenului ”opoziției culturale” decât se considera anterior.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Pavel Nicolescu (n. 27 aprilie 1936, Ploiești, România) este un pastor baptist român care a absolvit Institutul Teologic Baptist în 1965. În 1977 a semnat scrisoarea deschisă de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, referitoare la libertatea religioasă intitulată: Cultele neo-protestante și drepturile omului în România, adresată mai multor ambasade occidentale și Radioului Europa Liberă. El a fost, de asemenea, unul dintre membrii fondatori ai Comitetului Român pentru Protecția Libertății Religioase și a Libertății Conștiinței, înființat în aprilie 1978. Pentru aceste inițiative și pentru activitatea sa religioasă a fost persecutat de regimul comunist. A emigrat în Statele Unite în 1979 (Silveșan și Răduț 2014, 60-61).
-
Adresa:
- București, România
Irina Margareta Nistor (n. 26 martie 1957, București) este astăzi critic de film și posesoarea vocii inconfundabile care a dublat sub comunism practic toate filmele occidentale care au circulat (semi)clandestin pe casete video și au fost vizionate de milioane de cetățeni ai României. A absolvit Facultatea de Filologie și Litere a Universității București, secția franceză-engleză. Înainte de 1989, a fost angajată a televiziunii publice, iar după 1989 a colaborat cu un număr impresionant de posturi televiziune, radio și publicații de presă scrisă.
A tradus și dublat cu propria sa voce aproximativ 3.000 de filme occidentale înainte de 1989 care au fost înregistrate pe casete video și care au fost apoi distribuite în toată țara. În întreaga sa activitate profesională, atît de dinainte, cît și după 1989, a dublat și tradus peste 5.000 de filme și a tradus peste 70 de cărți din engleză, franceză, italiană și spaniolă.
Este convinsă acum că filmele pe care le traducea și dubla pentru casetele video înainte de 1989 au reprezentat o “fereastră spre Occident.” După cum formulează ea însăși: “Categoric, da. Și pentru mine, și pentru cei care ajungeau să le privească. Pentru toată lumea erau, de fapt așa ceva. Chiar și pentru ștabii comuniști – căci ajungeau și la ei casetele. Pentru mine, acest ‘șoc al Occidentului’ probabil că se simțea mai puțin decît la alți oameni. La noi în casă se vorbea despre chestiunile acestea – cu simpatie. Am fost anticomuniști dintotdeana, regaliști dintotdeauna. Vorbeam, cît se putea de deschis despre lucrurile acestea. Și despre reperul mai luminos al lumii noastre – și anume, Occidentul. Știu că, prin filmele acelea, multe ‘de consum’ cum se spune, am picurat Occident în România. Nu am crezut, nu are rost să exagerez acum, că asta îi va dărîma. Dar am vrut să văd pînă unde merge. Pînă unde și pînă cînd or să mă lase. Și a mers destul de departe,” povestește Irina Margareta Nistor.
Nu consideră că traducerea și dublajul cu voce a peste 3.000 de filme occidentale în regim (semi)clandestin în România comunistă a reprezentat un fel de misiune nobilă. Nu spune despre sine că ar fi fost o disidentă. “Poate că mi-ar fi plăcut să fiu conștientă de așa ceva, pesemne că m-aș fi simțit mai bine. Eu eram, cum vă spuneam, convinsă că sistemul comunist va dura o veșnicie; cum spuneau ai mei – că va dura cît Evul Mediu. Ei, și ce făceam eu acolo, traducînd filme, era modalitatea mea de a mă rupe de acest sistem, de a-l ignora pe cît era cu puțință. Cînd intram și traduceam, cînd intram cum s-ar spune în filmul acela, nu mai știam ce se întîmplă în jur: nici că îmi taiau gazele, lumina, nici că nu aveam pîine, lapte, unt, carne. Nu mai știam că e frig, că nu ne dau căldură, că au raționalizat toate alimentele, că în fiecare an trebuia să meargă tata cu mașina de scris la miliție și să o declare, ca nu cumva să se creadă că scriem nu știu ce manifeste. Era, dacă vreți, modul meu de a-mi amenaja un spațiu al libertății.”
Despre comunism asumă o perspectivă foarte critică: “Simplu spus: [am considerat comunismul] ca o greșeală a istoriei în care m-am născut și, în egală măsură, ca fiind nesfîrșit. Mă născusem în comunism și eram convinsă că voi muri în comunism. Plus că m-am născut cînd nu trebuia. Nu am simțit că se va prăbuși. Credeam despre comunism că este mai puternic decît s-a dovedit a fi.”
Este actualmente unul dintre cei mai iubiți critici de film din România, care a reușit în același timp să aibă o notabilă carieră internațională. Comentează în mod regulat, în presa de largă circulație din România, marile festivaluri internaționale de film care au loc anual. Este, de asemenea, în mod constant, membră a unor jurii de la festivalurile de film. De cîțiva ani organizează un Festival de Psihanaliză și Film. A fost decorată cu Ordinul Carol I acordat de Casa Regală a României.
-
Adresa:
- București, România