Ștefan Gane (n. 1924, București – d. 1988, Paris) a fost un arhitect român care s-a afirmat în cadrul exilului românesc din Franța începând cu anul 1985, când a înființat la Paris Asociația Internațională pentru Protejarea Monumentelor și Siturilor Istorice din România. Motivul pentru care a fost constituită această asociație a fost acela de a prezenta decidenților politici și opiniei publice internaționale proiectul regimului comunist din România de distrugere a patrimoniului arhitectural și urbanistic. Accentul acțiunilor întreprinse în cadrul acestei asociații a căzut, în mod deosebit, pe mediatizarea demolării centrului orașului București, gândită de autoritățile regimului totalitar în scopul reconstrucției acestuia după viziunea arhitectonică comunistă. Acestui demers inițiat de Ștefan Gane i s-au alăturat o serie de personalități ale exilului, care împreună cu el au adresat scrisori și memorii unor oficiali occidentali (de exemplu, președintelui Franței, François Mitterrand), unor organizații internaționale precum UNESCO, dar și redacțiilor unor publicații din străinătate. De asemenea, au organizat proteste pe străzile Parisului al căror deziderat, alături de celelalte activități, era acela de a sensibiliza Occidentul în așa măsură încât să determine o intervenție externă care să împiedice programul de distrugere planificat de regimul Ceaușescu.
Înainte de emigrarea în Franța, Ștefan Gane și-a desfășurat activitatea ca arhitect în orașul natal. În București a început să-și manifeste nemulțumirea față de regimul comunist în 1977, după cutremur, care a servit drept pretext pentru distrugerea sau mutilarea multor monumente istorice. Nemulțumirea sa a fost legată de programul de sistematizare a Bucureștiului al regimului Ceaușescu. Pe acest fond, Ștefan Gane a început să desfășoare o activitate de opoziție culturală față de o politică arbitrară a regimului Ceaușescu de anihilare a unei părți esențiale a trecutului național. În acest sens, între 1977-1985, când a emigrat în Franța, el a fotografiat clandestin o serie de monumente istorice care au fost distruse sau mutilate de autoritățile comuniste. Scopul acestui demers al arhitectului a fost pe de o parte acela de a păstra memoria unor monumente de patrimoniu național și, pe de altă parte, de a strânge mărturii pentru generațiile viitoare în legătură cu politica de remodelare a trecutului specifică regimului Ceaușescu, care s-a folosit abuziv și intens de istoria națională pentru a se legitima și pentru a distruge ceea ce nu se potrivea viziunii comuniste.
După stabilirea la Paris, s-a exprimat public și deschis față de proiectul de demolare gândit de regimul Ceaușescu. A decedat în 1988 la Paris, din cauza unui cancer. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, loc în care sunt înmormântate o serie de personalități. Acțiunea sa a fost dusă mai departe de către o fostă colegă din Facultatea de Arhitectură din București, Sanda Budiș, care se alăturase acțiunilor sale din 1985 până în 1988. La 10 mai 1988 ea a pus bazele Asociației contra Distrugerii Satelor și Monumentelor Istorice din România cu sediul în Elveția. Printre alte activități, această asociație s-a ocupat încă de la început de stabilirea unor parteneriate între satele elvețiene și cele românești, pe care le organiza asociația non-guvernamentală Operațiunea Satele Românești (Opération Villages Roumains – OVR). Această asociație s-a constituit în decembrie 1988, în Belgia, cu scopul adoptării și salvării tuturor celor 13.123 de sate, care conform celor anunțate de Ceaușescu ar fi trebuit să dispară de pe hartă. Acțiunea OVR a reușit să ia în doar câteva luni o amploare deosebită, înființându-se imediat comitete ale acestei asociații și în Franța, Olanda, Elveția, Suedia, Marea Britanie, Italia, Spania, Norvegia, Danemarca. În esență, OVR a urmat un model deja existent în Europa Occidentală postbelică, care urmărea să creeze parteneriate între localități cu profil economic și geografic asemănator în vederea creerii de oportunități de dezvoltare locală prin eforturi comune, precum și de solidarități transnaționale. Deși au existat parteneriate și cu localități din Europa de Est, acțiunea OVR a fost fără corespondent în blocul comunist, dacă se au în vedere amploarea și viteza de evoluție.
-
Adresa:
- Paris, France
Nicolae Gheorghe a fost un sociolog român și cel mai important activist pentru drepturile romilor din România. El s-a născut la 12 noiembrie 1946 la Roșiorii de Vede, județul Teleorman, într-o familie mixtă de romi. Tatăl său era zlătar, iar mama aparținea unei familii mixte de la vătrași și lăutari. Părinții lui Nicolae Gheorghe au încercat să scape de “povara etnicității,”tatăl său lucrând ca șofer și mama sa s-a asigurat că fiul ei era curat, bine îngrijit și că nu avea legături cu alți copii romi. Când Nicolae Gheorghe avea nouă ani, familia sa s-a mutat la București. În capitala României, membrii familiei Gheorghe au lăsat în urmă trecutul lor rom pentru a integra deplin în societate. În special, Nicolae Gheorghe a depus toate eforturile pentru a-și ascunde originea etnică și a suprima orice rămășiță a identității sale de rom (Sandu 2012). El a absolvit Facultatea de Sociologie a Universității din București și a devenit cercetător în cadrul Centrului de Cercetări Sociologice din București. Potrivit propriei mărturii, el a început să-și reconsidere identitatea etnică, pe măsură ce regimul românesc s-a îndreptat către o poziție mai naționalistă și a început să sublinieze, neoficial, prin politicile sale, diferențele etnice dintre cetățenii săi(Rombase). Acest lucru a influențat nu doar comportamentul său, dar și agenda sa de cercetare. Unul dintre colegii săi de la Centrul de Cercetări Sociologice și un informator al poliției secrete românești, Securitatea, arăta cum redescoperirea identității sale etnice a influențat comportamentul lui Nicolae Gheorghe: “până în urmă cu 1-2 ani, Gheorghe Nicolae nu afirma deschis că este ţigan sau că ar fi legat de problemele ţigăneşti.” Dar din 1982 el “şi-a lăsat mustaţă, vorbeşte adesea la telefon ţigăneşte, afirmă uneori că este nemulţumit de modul în care sunt trataţi ţiganii” de către autoritățile românești (ANCSAS I 234356, f. 98 v).
Activitatea de cercetare a lui Nicolae Gheorghe s-a concentrat pe romii din diferite județe din România. El a devenit deosebit de interesat de comunitatea romilor corturari din județul Sibiu, care au reușit să-și păstreze intacte tradițiile și să se integreze în societatea românească. Pe parcursul muncii sale de teren, Nicolae Gheorghe s-a întâlnit cu Ion Cioabă, liderul tradițional sau bulibașa romilor din Sibiu. De la Ion Cioabă și familia sa, el a învățat limba Romani, a învățat despre cultura romă și mândria de a fi un rom și de a trăi conform tradițiilor rome. De asemenea, datorită relațiilor lor strânse, Ion Cioabă i-a oferit lui Nicolae Gheorghe sprijin financiar și moral pentru cercetarea sa în comunitățile de romi din țară la începutul anilor 1980 (ACNSAS, I 234356, ff. 40-41 f-v, 42, 46-47 f-v, 48, 98 f-v).
Rezultatele cercetărilor efectuate de Nicolae Gheorghe au arătat că romii au rămas în urma românilor și a altor minorități naționale din punct de vedere social, cultural, economic și chiar politic. Aceasta deoarece accesul lor colectiv la “resursele dezvoltării și modernizării socialiste (instruire, calificare, poziţii în organizaţii, locuinţe, participare socială)” era inegal față de celelalte grupuri etnice. În afară de sporirea oportunităților pentru accesul romilor la educație, formare profesională și programe de integrare socială, Nicolae Gheorghe a pledat și pentru recunoașterea lor oficială ca “naționalitate conlocuitoare,” termenul folosit de regimul comunist pentru a desemna minoritățile naționale din România. Aceasta urmărea nu numai să sensibilizeze autoritățile cu privire la situația dezavantajoasă a romilor și să le forțeze să acționeze în mod corespunzător, dar să și asigure recunoașterea lor ca grup etnic distinct, a cărui specificitate culturală, inclusiv utilizarea limbii Romani în educație și literatura tipărită, și reprezentarea politică, ar fi trebuit asigurate. Pe scurt, sociologul român insista că cea mai bună soluție pentru rezolvarea situației dificile în care se aflau romii era integrarea lor ca și grup minoritar distinct în societatea românească (ACNSAS D 144 vol. 15, ff. 67-73). Nicolae Gheorghe a elaborat o strategie care să aducă suficiente argumente pentru recunoașterea romilor ca “naționalitate conlocuitoare.”În diferite contexte, inclusiv în cadrul contactelor cu cercetători străini, el a menționat, în repetate rânduri, că erau mai mulți romi decât arăta recensământul populației din 1977 și a folosit munca sa de teren pentru a-și demonstra afirmația. În afară de argumentul numeric, Gheorghe s-a străduit să demonstreze că romii aveau propria cultură și ei că și-au păstrat identitatea etnică prin limbă, tradiții și obiceiuri. Și în cele din urmă, el a redactat singur sau împreună cu Ion Cioabă documente, care au fost trimise autorităților române și în care au fost descrise dificultățile cu care se confruntau romii și posibile mijloacele de rezolvare a problemelor lor (Marin 2017, 44-47).
Acțiunile lui Nicolae Gheorghe s-au aflat în contradicție cu poziția autorităților române pentru rezolvarea problemei romilor. Recensământul din 1977 a evidențiat o creștere a numărului de romi de peste 80% față de numărătoarea anterioară a populației din 1966.Creșterea a influențat elaborarea mai multor studii privind condițiile de viață ale romilor. Rezultatele au confirmat faptul că “problema romilor” era, în primul rând, o “problemă socială,” întrucât sărăcia extremă, analfabetismul, șomajul, starea de sănătate și igiena precară erau încă parte a vieții de zi cu zi a romilor. Studiile identificau, de asemenea, în conservarea modului tradițional nomad și seminomad de viață, principala cauză a situației dificile a romilor (Marin 2017, 25-29, 38). Astfel, în loc să le acorde statutul de “naționalitate conlocuitoare” și să accepte posibilitatea integrării lor în societatea românească, autoritățile au decis că cea mai bună cale de a rezolva problemele romilor a fost nivelarea particularităților lor etnice și culturale prin asimilarea forțată.
Planurile de asimilare forțată și discriminarea intensă la care romii erau supuși de către autoritățile române, în special de miliția comunistă, au fost denunțate de Nicolae Gheorghe într-un articol publicat în Le Matin la 30 martie 1982 (ACNSAS, I234356, ff. 230 f-v, 231). Articol semnat cu pseudonimul “Danciu Alexandru”a fost citit în timpul unei emisiuni la Radio Europa Liberă. El a fost formulat ca un răspuns la un material redactat de către jurnalistul francez, Bernard Poulet, care le-a povestit cititorilor Le Matin cum a fost atacat și bătut, când a încercat să-l contacteze pe disidentul român, Vasile Paraschiv. Explicația oficială pe care Poulet a primit-o de la autorități a fost că el a fost atacat de un grup de “țigani.” Nicolae Gheorghe a respins concluzia anchetei și arăta că romii erau, de obicei, blamați pentru tot ceea ce mergea prost în România, denunța violența folosită împotriva lor de către miliție și refuzul autorităților române de a le acorda statutul de “naționalitate conlocuitoare.” (ACNSAS, D 144, vol. 15, ff. 315-317 f-v, 318). Suspectând că Nicolae Gheorghe era autorul articolului citit la Radio Europa Liberă, poliția secretă românească a intensificat urmărirea sa informativă. La acel moment, Securitatea avea deja deschis un dosar de urmărire informativă pe numele său, datorită contactelor sale frecvent cu cercetători străini și “naționalismului său țiganesc,”așa cum poliția secretă a etichetat intervențiile sale în favoarea drepturilor romilor. Setul de măsuri elaborate de către Securitate pentru a neutraliza consecințele presupuse negative ale “naționalismului său țiganesc” al lui Gheorghe a urmărit trei direcții principale de acțiune. În primul rând, autoritățile române nu i-au acordat viză de ieșire pentru călătoriile sale în străinătate în 1983, și nici măcar pentru bursa Fulbright, pe motiv că tema sa de cercetare ar putea ridica unele “probleme care pot fi speculate în străinătate despre așa-numita discriminare rasială.” Mai mult, legăturile sale cu cercetătorii străini au fost întrerupte, deoarece Securitatea a interceptat și a confiscat corespondența dintre ei(ACNSAS, I 234356, ff. 148-150, 174-175 f-v). În al doilea rând, profitând de conflictul personal dintre Ion Cioabă și Nicolae Gheorghe, Securitatea a reușit să distrugă colaborarea dintre cei doi și astfel să submineze alte acțiuni comune în favoarea recunoașterii romilor ca “naționalitate conlocuitoare” (ACNSAS, I 234356, ff. 255 v, 257 f-v, 172057 vol. 2, f. 30 f; D 8685, ff. 119 f-v-120). Și nu în ultimul rând, poliția secretă a recurs la una dintre măsurile sale preventive, așa-numitele “măsuri de influențare pozitivă.” Aceste măsuri utilizau, de obicei, rețeaua informatorilor, a membrilor familiei și a agenților educaționali pentru a proteja persoana în cauză de presupusele influențe negative, care ar fi putut determina participarea sa la “acțiuni anti-sociale și potențial dăunătoare” (Burlacu 2009, 64). În consecință, poliția secretă a folosit două persoane apropiate lui Nicolae Gheorghe, și anume superiorul său ierarhic de la Centrul de Cercetări Sociologice și, de asemenea, pe nașul său de cununie. Primul a deturnat atenția lui Gheorghe de la“problema romilor” prin implicarea sa în alte proiecte de cercetare, care au ajuns să-i monopolizeze, treptat, o parte semnificativă a timpului său de lucru (ACNSAS, I 234356, ff. 263, 273-274 f-v). Nașul său de cununie, identificat sub pseudonimul “Ionescu Vasile”,i-a arătat, în mod constant, că obsesia sa pentru studiul problemelor romilor a condus (“prin absenţe repetate de acasă şi dezinteres faţă de problemele practice de viaţă”) la dizolvarea familiei și a reprezentat un pas înapoi în cariera sa de sociolog. Mai mult, el a încercat, de asemenea, să demonstreze lipsa de finalitate a sprijinului lui Gheorghe pentru integrarea romilor în societatea românească, arătând că asimilarea lor era singurul mijloc posibil pentru transformarea lor în “cetățeni normali, utili societății.” (ACNSAS I 234356, ff. 262, 275 f-v).Rezultatul cumulat al izolării sale de Ion Cioabă, destrămarea căsniciei sale și “măsurile de influențare pozitivă” luate de Securitate au fost că Nicolae Gheorghe și-a abandonat studiile despre romi și acțiunile pentru recunoașterea lor ca “naționalitate conlocuitoare.”În consecință, în aprilie 1989, poliția secretă a decis să închidă urmărirea sa informativă și chiar lua în considerare recrutarea sa ca informator (ACNSAS, I234356, ff. 320 f-v, 321).
După căderea regimului comunist, Nicolae Gheorghe a reconstruit din temelii mișcarea civică pentru drepturile romilor din România. În 1993, el a fondat Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii (Romani Criss), care va deveni în anii următori una dintre cele mai importante organizații non-guvernamentale pentru apărarea drepturilor romilor din România și din Europa. De asemenea, el a avut o contribuție importantă la crearea primei organizații politice a romilor din România și la unificarea numeroaselor organizații ale romilor în scopul creării unei strategii naționale de abordare a problemelor acestei minorități (Rădulescu 2013). Nicolae Gheorghe s-a remarcat, de asemenea, ca un activist rom, recunoscut în plan internațional. El a fost unul dintre vicepreședinții Uniunii Internaționale a Romilor în perioada 1991-1993. În colaborare cu Federația Internațională pentru Drepturile Omului, a elaborat un document privind Protecția Drepturilor Romilor, care a fost adoptat ca Rezoluția 65/1993 de către Comisia ONU pentru Drepturile Omului. În calitate de reprezentant ONG, Nicolae Gheorghe a acționat în calitate de observator oficial la întâlnirile grupului de specialiști al Consiliului Europei cu privire la problemele romilor și sinti. Din 1999 a fost consultant pentru problemele romilor și sinti la Punctul de contact pentru problemele romilor și sinti, creat de OSCE la Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului din Varșovia. El a primit premiul pentru drepturile omului din partea statului francez în 1992 și cinci ani mai târziu din partea Uniunii Europene (Rombase 2017; V. Ionescu 2013).
-
Adresa:
- București, România
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Paul Goma (n. 1935, Mana, raionul Orhei) are une dintre cele mai lungi cariere de opozant al regimului comunist din România. Cu toate acestea, el a refuzat permanent să fie etichetat drept opozant sau dizident, pentru că în viziunea sa aceşti termeni nu pot reda esenţa identităţii sale profesionale, şi anume, aceea de scriitor. Cariera sa profesională nu a urmat însă calea obişnuită către recunoaşterea valorii literare aşa cum era înţeleasă aceasta de cea mai mare parte a scriitorilor din România. Pe jumătate forţat, pe jumătate voit, Goma s-a văzut marginalizat, iar această marginalitate s-a datorat reacţiei autorităţilor faţă de o serie de acte pe care Goma le-a comis în mod conştient, ştiind că acestea se încadrau în zona gri dintre ceea ce era tolerat şi ceea ce trebuia reprimat. În trei situaţii distincte Goma a ales să sfideze autorităţile comuniste, în loc să li se supună, şi anume: (1) când s-a alăturat protestului studenţesc din 1956; (2) când a decis să publice un roman în Occident fără să aibă aprobarea autorităţilor comuniste; şi (3) când a încercat să înfiinţeze o mişcare pentru drepturile omului în 1977 (C. Petrescu 2013, 115-170). Ca urmare directă a actelor sale de nesupunere, Goma a fost deţinut politic sub regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi apoi a criticat deschis dictatura lui Nicolae Ceauşescu. În general, foştii deţinuţi politici se abţineau să se angajeze în acţiuni care i-ar fi putut aduce din nou în închisoare şi să-i facă să repete o experienţa traumatică pe care nu voiau decât să o uite. Dizidenţii de la mijlocul anilor 1970, din perioada post-Helsinki, aparţineau însă unei generaţii mai tinere, care nu trăise teroarea stalinistă. Din acest punct de vedere, Goma reprezintă o dublă excepţie. Participarea la protestele studenţeşti din 1956 i-au adus arestarea, exmatricularea din universitate, judecarea de către un tribunal militar şi detenţia pentru o perioadă de doi ani, urmată de o perioadă de patru ani de domiciliu forţat în Siberia României, pustia câmpie a Bărăganului (ACNSAS, Penal Fond, File P 313/1, f. 12-14). La fel ca în cazul altor foşti deţinuţi politici, şi lui Goma i s-a propus să colaboreze cu poliţia secretă, lucru pe care acesta l-a refuzat (ACNSAS, Fond of Informative Surveillance, File I 2217/ 3, f. 31). Considerând evoluţia sa ulterioară, un astfel de incident sună banal, dar merită menţionat pentru a sublinia faptul că refuzul de a colabora cu Securitatea nu însemna nici întoarcerea în închisoare şi nici reprimarea imediată. Însemna, însă, marginalizare perpetuă. Acest episod s-a produs aproape simultan cu înscrierea lui Gomoa în partidul communist, care a avut loc în timpul valului de entuziasm din august 1968, când Ceauşescu a câştigat capital politic prin condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Goma a interpretat gestul lui Ceauşescu ca o dovadă a atitudinii ferme anti-Sovietice a Partidului Comunist Român şi a încercat să susţină opoziţia afişată, dar nu în întregime sinceră, a comuniştilor români faţă de Uniunea Sovietică ce ocupase ţinutul său natal, Basarabia (Goma 1992).
Din cauza marginalităţii sale asumate, Goma nu a reuşit să-şi publice scrierile în România, cu excepţia unui volum de proze scurte publicat în 1968 (Goma 1968). Spre deosebire de alţi autori, Goma a reuşit să-şi publice romanele în tamizdat, fără a beneficia de susţinere prin intermediul canalelor oficiale. Dimpotrivă, el a sfidat cenzura care îi respinsese două romane. Unul dintre personajele principale din romanul Uşa noastră cea de toate zilele aducea periculos de mult cu Elena Ceauşescu, în timp ce romanul Ostinato trata tema libertăţii, devenită obsesivă pentru un grup de deţinuţi. În timp ce majoritatea scriitorilor din România învăţaseră să-şi autocenzureze scrierile pentru a fi publicate, Goma a decis să le publice aşa cum fuseseră scrise, ceea nu era însă posibil decât de cealaltă parte a Cortinei de Fier. Un scriitor român care dorea să publice în străinătate fără aprobarea autorităţilor trebuia să fie pregătit să-şi rişte cariera profesională din ţară pentru şansa ipotetică de a fi acceptat de o editură din Occident. În plus, trebuia să fie nu numai suficient de curajos ca să sfideze sistemul, dar şi capabil să găsească posibilitatea de a trimite în secret manuscrisul în afara ţării, având în vedere că la graniţă controalele erau foarte stricte. Cu sprijinul unui doctorand din Austria care se specializa în studii româneşti, Goma a reuşit să treacă peste graniţă manuscrisele acestor cărţi, şi apoi a publicat în anul 1971 la Editura Suhrkamp romanul Ostinato (Goma 1971). Cartea a fost lansată la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt ca un volum cenzurat de regimul comunist din România şi s-a bucurat de un succes neaşteptat de mare. Astfel, Editura Suhrkamp i-a publicat un an mai târziu şi celălalt roman (Goma 1972). Receptarea favorabilă în străinătate a scrierilor lui Goma s-a datorat nu numai mesajului critic la adresa regimului din ţară, dar şi unei conjuncturi favorabile. Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Aleksandr Soljeniţîn în anul 1970 atrăsese atenţia publicului către astfel de scrieri de inspiraţie autobiografică. Evident, publicarea romanului lui Goma a iritat serios autorităţile comuniste din România şi a create vâlvă printre scriitori şi printre culturnici. Mai mult, aceasta se petrecea în contextul aşa-numitelor Teze din iulie 1971, menite să întărească controlul ideologic asupra culturii şi să impună restricţii severe asupra circulaţiei libere a persoanelor şi informaţiilor peste graniţe în vederea limitării influenţelor occidentale asupra autorilor români. Din cauza publicării fără aprobare a acestui roman, Goma şi-a atras supravegherea constantă din partea Securităţii (Goma 2005, 306-309). În acelaşi timp, poliţia secretă adoptase la acea vreme metode mai variate decât simpla reprimare a oricărui act de nesupunere, astfel încât i-a permis lui Goma să călătorească în Occcident la invitaţia editurii franceze Gallimard pentru a contrazice ideea că Goma ar fi fost persecutat pentru scrierile sale. În timpul şederii sale, care s-a prelungit din iunie 1972 până în iunie 1973, Goma a stability contacte utile cu reprezentanţi ai exilului românesc la Paris şi a reuşit să scrie şi să publice un nou volum, inspirat din experienţa sa de deţinut politic, pe care l-a intitulat simplu Gherla, după numele localităţii din Transilvania unde a fost închis între 1957 şi 1959 (Goma 1976).
O astfel de realizare, care era aproape unică în mediul scriitoricesc din România, i-a adus lui Goma o şi mai accentuată marginalizare. Cu toate acestea, a fost cel de-al treilea şi ultimul gest de sfidare a autorităţilor comuniste care a dus la o nouă arestare a lui Goma şi apoi la exilarea sa aproape forţată. Evenimentele din anul 1977 l-au transformat pe Goma dintr-un scriitor cenzurat în România dar care s-a dovedit a avea succes în Occident într-un dizident şi un apărător al drepturilor omului. Totul a început cu un alt act solitar de sfidare a autorităţilor comuniste: scrisoarea pe care Goma i-a adresat-o personal dramaturgului Pavel Kohout, unul dintre semnatarii Cartei 77, ale cărui scrieri le citise şi pe care îl aprecia. În scrisoarea sa, Goma îşi exprima solidaritatea cu cehii şi slovacii care semnaseră Carta 77 şi făcea o comparaţie între români şi alte popoare din Blocul sovietic: Trăim, supravieţuim în acelaşi Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova). Voi, cehii şi slovacii, aţi avut un ’68; ungurii, un ’56; polonezii: ’56, ’71 şi… mereu; germanii de Est au avut un Berlin şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar nu întotdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revolt. Voi (ca, dealtfel, polonezii, germanii de Est, ungurii şi bulgarii) voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi…. Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.” Împotriva acestei “degradări programatice la care este supus omul la noi, în socialismul-stalinist,” Goma chema la rezistenţă prin folosirea Cuvântului, “cel mai tăios decât sabia” (Goma 1995, 56).
Actele solitare de rezistenţă ale lui Goma au continuat cu o scrisoare trimisă secretarului general al partidului. În scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu, Goma îl invita pe liderul suprem să-şi exprime public solidaritatea cu cehii şi slovacii care semnaseră Carta 77 printr-o formulare care a devenit celebră, în care Goma afirma că în România existau numai două persoane care nu se temeau de Securitate, “Domnia Voastră şi cu mine.” Mai mult, Goma susţinea că dacă şi-ar fi exprimat public solidaritatea cu semnatarii Cartei 77 Ceauşescu ar fi dovedit “consecvenţa cu declaraţiile din 1968” (Goma 1995, 59). Textul acestei scrisori, amizante şi ironice, ilustrează talentul literar al lui Goma. Cu toate acestea, textul acestei scrisori, la fel ca şi cel al scrisorii precedente către Pavel Kohout, nu a avut nici un scop practic în afară de acela de a-l face pe autorul ei cunoscut pentru solidarizarea sa cu semnatarii Cartei 77. De fapt, rezultatul imediat al expedierii celor două scrisori a fost persecutarea semnatarului lor imediat după difuzarea textelor scrisorilor de către Radio Europa Liberă începând cu data de 9 februarie 1977(ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/4, f. 312-315). Dosarul de supraveghere informativă a lui Goma stă mărturie pentru măsurile luate de Securitate pentru a contracara acţiunile acestuia. În pofida măsurilor complex eluate pentru supravegherea sa, Goma a reuşit totuşi să adune 200 de semnături pentru o scrisoare de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România adresată Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa ce urma să aibă loc la Belgrad în toamna lui 1977 (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/5, 170-170v). Numărul semnatarilor nu este neglijabil, el fiind comparabil cu numărul celor care au semnat Carta 77 în anul 1977. În cazul lui Goma, trebuie remarcată reacţia autorităţilor faţă de iniţiativa sa şi imprtanţa care i-a fost acordată, dosarul său de urmărire informative conţinând semnaturille celor mai imprtanţi ofiţeri superiori din Ministerul de Interne în cadrul căruia funcţiona Securitatea în anul 1977 (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/6, f. 109-112). Aceasta indică importanţa acordată de Securitate cazului Goma, care a pus probleme nemaiîntâlnite până atunci aparatului poliţiei secrete, care a fost nevoită să mobilizeze un număr impresionant de cadre pentru a colecta informaţii complete despre toate persoanele contactate de Goma şi despre toate persoanele care intraseră în contact cu acesta: vârstă, naţionalitate, profesie, educaţie, locul de reşedinţă, antecedente politice (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/7, f. 81-83, 89).
-
Adresa:
- Paris, France
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova