COURAGE

interconectarea colecțiilor

Artpool Radio 1-8 (1983–1987)
One of the important results of the activity of György Galántai in the 1980s was the birth of the Artpool Radio, the first Hungarian phonic publication. The 8 cassette-issues, which were brought out between 1983and 1987, are unique original documents of the Hungarian underground cultural scene in the form of edited sound materials, concert recordings, talks, and interviews. The issues were compiled by György Galántai using his own original recordings. No. 1: pseudo radio • cassette edition • first experimental broadcast; No. 2: Nights at Tompa Street / ambient musics & suffixes; No. 3: Budapest - Bécs/Vienna – Berlin Concert Over the Phone 1983. April 15. /April 15th 1983; No. 4: Natural Radio; No. 5: ARTPOOL´S ART TOUR 1982; No. 6: Recorded for the Hungary Can Be Yours exhibition - presented at the opening of the banned exhibition at the Young Artists' Club of Budapest (01.27.1984.); No. 7: GALOPPING CORONERS; No. 8:  The story of Galantai’s sound sculptures

Contextul mai larg al acestui eveniment este legat de procesele aflate în curs de desfășurare la sfârșitul anilor 1950. În această perioadă, USM era dominată de două ”generații”, care au concurat pentru putere și statut în deceniul următor: generația mai veche a ”dezghețului”, care era compusă din scriitori născuți în anii 1910 și la începutul anilor 1920, mulți dintre ei având competențe solide în domeniul culturii românești, și ”generația anilor 1960”, care era formată dintr-un grup de scriitori mai tineri, în ascensiune, în principal născuți la sfârșitul anilor 1920 și la începutul anilor 1930. Cea mai mare parte a ”generației dezghețului” a absolvit licee din România și, ulterior, a fost instruită în instituțiile sovietice de învățământ superior. Dimpotrivă, scriitorii care au devenit membri ai USM în anii 1960 (și care se identificau, de obicei, drept ”generația anilor 1960”) erau conștienți de lacunele existente în pregătirea și cunoștințele lor culturale și au fost de acord să fie inițiați în domeniu de către colegii lor mai în vârstă. Fiind formați și instruiți în această perioadă de relativă liberalizare post-stalinistă, scriitorii generației anilor 1960 au asimilat noile sloganuri sovietice, care erau încă luate în serios la vremea respectivă, dar, în același timp, au dezvoltat și un anumit grad de gândire critică. Comunicarea dintre scriitorii mai în vârstă, instruiți sub administrația românească, și noua generație de scriitori le-a oferit celor din urmă un model alternativ față de cel practicat de sistemul sovietic de educație și propagandă. Traiectoria lor politică ireproșabilă i-a făcut pe unii scriitori din ”generația anilor 1960” să pună la îndoială corectitudinea unor norme impuse de sovietici. Fără a pune la îndoială legitimitatea sistemului sovietic sau a ideologiei comuniste în ansamblu, luările publice de poziție ale scriitorilor moldoveni s-au făcut auzite în octombrie 1965, în timpul celui de al treilea Congres al USM. Cu această ocazie, ”generația dezghețului” și ”generația anilor 1960” au format o alianță și au contestat în mod deschis procesul de rusificare a populației din Moldova. Ei au cerut, de asemenea, introducerea alfabetului latin. În mod evident, autoritățile sovietice au calificat astfel de opinii critice ca fiind naționaliste și, implicit, anti-internaționaliste.

     Având în vedere numărul celor implicați în această dezbatere publică, al treilea Congres al USM rămâne unul dintre cele mai remarcabile evenimente care ar putea fi incluse în categoria ”opoziției culturale”, în timpul existenței RSSM. Congresul a avut loc la 14-15 octombrie 1965 și a marcat consacrarea definitivă a grupului de scriitori moldoveni cunoscuți sub numele de ”generația anilor 1960”. Ei au fost primii care și-au scris operele în limba română standard, iar calitatea producției lor literare a fost superioară față de majoritatea predecesorilor lor și s-a sincronizat cu tendințele de liberalizare din întreaga URSS. Printre membrii acestei generații se numără astfel de figuri emblematice precum Ion Druță, Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Pavel Boțu etc. Al Treilea Congres al USM a fost prima manifestare a unei agende conștiente din punct de vedere național și primul eveniment de acest gen care a avut loc în limba română. Acest congres a marcat o astfel de turnură, deoarece a avut loc după o pauză de șapte ani, timp în care mediul literar moldovenesc a fost transformat în mod decisiv. Centrul de putere s-a deplasat dinspre facțiunea ”transnistreană”, dominantă până atunci, înspre gruparea ”basarabeană”, care a pledat pentru o calitate mai bună a operelor literare și pentru o autonomie mai largă în procesul de creație a scriitorilor. Pe parcursul evenimentului, scriitorii au abordat o serie de probleme sensibile din punct de vedere politic, cum ar fi: reintroducerea alfabetului latin pentru limba ”moldovenească” standard, problema educației în limba română, la toate nivelurile, precum și subiectul amestecului partidului în chestiunile literare. Înregistrarea audio permite o reconstituire a atmosferei evenimentului, inclusiv a discursurilor participanților. Evenimentul a fost deschis studenților și publicului interesat, ceea ce a determinat participarea unui public mult mai larg decât de obicei, dar și apariția unei reacții publice corespunzător mai puternice. Reacția autorităților a fost ostilă și rapidă. Atât în timpul congresului propriu-zis, cât și după aceea, conducerea partidului s-a alarmat și s-a indignat din cauza a ceea ce ei au perceput ca fiind opinii ”naționaliste” articulate de către unii dintre participanți. În contextul temerilor crescânde privind poziția României în sfera politicii externe și rolul său ca un potențial model pentru emulare culturală în interiorul RSSM, partidul a lansat o campanie de combatere a ”naționalismului local”. În timpul unui șir de întruniri organizate în noiembrie și decembrie 1965, primul secretar al Partidului Comunist din Moldova, Ivan Bodiul, a făcut un apel la intensificarea muncii de ”agitație și propagandă” în întreaga republică și la ”reeducarea” acelor scriitori, care au exprimat opinii ”periculoase”. Deși nu au urmat nici un fel de măsuri represive directe, linia partidului față de orice manifestări ale conștiinței naționale a devenit mult mai dură. Având în vedere reacția oficială față de această dezbatere în rândurile membrilor USM, înregistrarea audio a acestui congres reprezintă o sursă fascinantă nu doar pentru reconstituirea acestui act semnificativ al ”opoziției culturale”, ci, de asemenea, și pentru analiza percepției și atitudinii regimului privind actele de ”opoziție” considerate ”periculoase”. 

Conform unor note și înregistrări foarte timpurii, producția Macskarádió (Radioul Pisicii) a debutat din școala secundară, la începutul anilor 1970, folosind poveștile din revista intitulată Bendzin, ale experimentului comic intitulat Utazás a világ körül (Călătorie în jurul lumii), precum și alte povești, pe care le-a dezvoltat până la sfârșitul anilor universitari, în 1978. Primul magnetofon al lui Darkó a fost faimosul Mambó maghiar, moștenit de la părinții săi, apoi a folosit un SANYO. El a fost foarte inventiv, deoarece știa limitele tehnice ale magnetofoanelor. El nu lucra cu butonul de switch, ci cu mâna, el punea manual banda la capul de înregistrare, în timpul înregistrării. Darkó a făcut totul cu un magnetofon și un microfon.

Benzile audio ale Radioului Pisicii sunt conținute într-un produs est-german cu seria ORWO TYP 120/360 m Double Play, 5/482. Pe caseta sa este indicat “A MACSKARÁDIÓ különműsora” (Programul special al Radioului Pisicii). Pe prima față Macskarádió I. (Radioul Pisicii I) rulează întreaga poveste, iar cea de a doua bandă, Macskarádió II (Radioul Pisicii II.), care este ceva mai flexibilă în structura sa, conține un program muzical de seară. Pe cea de a doua bandă, Darkó a stocat zgomotele, sunetele necesare pentru piesa radiofonică, de exemplu sunetul cârligelor roților trenului, sunetele animalelor.

Radioul Pisicii nu este numai un studio, dar un loc spiritual, în care lucrurile se adună, se întâlnesc sau se despart, un loc ocult, unde se întâmplă dispunerea și potrivirea poveștilor. Toate personajele vorbesc prin vocea lui Darkó, o voce maghiară de film caracteristică anilor patruzeci ai secolului trecut, pe un bon ton (manierat, politicos). Dar acestea sunt voci experimentate, interpretul a vorbit întotdeauna în sanctuarul Radioului Pisicii, numai atunci când a fost suficient de exaltat. El a realizat înregistrarea audio în etape. Elaborarea fiecărui detaliu, fiecărei secvențe este mentală. Potrivit lui Péter Egyed, faptul că a făcut-o atât de mult – și de departe, nu dintr-o singură încercare – a transformat-o într-o poveste extrem de complicată. Există cel puțin trei nivele, greu de sesizat chiar și după una, două sau trei audieri. Datorită metafizicii și complexității sale, este evident că piesa radiofonică nu a fost făcută pentru publicul larg. Continuitatea întâmplării este persecuția. Personajele sunt împărțite, în principal, în trei grupe. De fapt, există o bătălie de intenții, în care tipul de înșelăciune al serviciului secret este crucială. Este o chestiune de fals, credulitate; cine este capabil să reconstruiască realitatea reală în câmpurile virtuale de sunet?

În Cluj și în Târgu Mureș îi era cunoscută lumea, lumile construite de el. Când István Darkó dorea să se afle în elementul său printre cunoscuți și prieteni, el aducea Radioul Pisicii și îi lăsa să-l asculte. Ei l-au ascultat, s-a răspândit vorba, iar notorietatea Radioului Pisicii a depășit teoretic și, practic, și cercul mai restrâns de prieteni. Avea un misticism. Nu s-a răspândit ca un samizdat, pentru că era o bandă originală și o copie a ei nu a fost făcută niciodată. Dar faptul că această bandă a fost ascultată de 10-20-50-100 de oameni și așa mai departe a transformat-o într-o producție semi-publică. Pe bandă rulează o analiză continuă a ființei. În lumea lui Darkó, există un pic de Orwellian, lumea trecerii, a lucrurilor care încă nu s-au întâmplat, care nu pot fi experimentate de omul viu. În viziunea sa asupra vieții a existat și o apropiere extraordinară a morții. Să fim atenți, pentru că trăim într-o lume în care și cealaltă lume apare, chiar dacă nu vrem să o conștiențizăm!

Interpretând, Péter Egyed nu a putut ignora parametrii de spațiu și timp ai apariției Radioului Pisicii. El credea că Radioul Pisicii trebuia să fi avut un material de experiență, care nu ar fi putut exista independent de ceea ce István Darkó a experimentat. De ce nu a scris altceva? Potrivit lui Egyed, Securitatea, partidul de stat și alte organe nu erau administratorii bine intenționați ai umanității, ci aceia care au urmat ordinele și că ordinea nu era despre servirea binelui societății civile. Ei – contemporanii – au jucat, de fapt, conform decorurilor societății socialiste dezvoltate multilateral. Trebuia să fie jucat pentru ca lucrurile să fie în regulă, dar toată lumea știa că era vorba de altceva decât ceea ce au jucat. În decoruri nu există viața reală, ci doar Nimicul, dar unde era viața reală atunci? El a crezut că viața reală a fost acolo, în ceea ce ei au experimentat în intimitate și în ceea ce a apărut în intimitate, în prietenii adevărate, în relații de dragoste, etc. Societatea avea o viață care sprijinea acest lucru, spre deosebire de cea care dorea să distrugă acest lucru. În armată, ofițerii le-au spus că ei, intelectualii, nu sunt necesari pentru țară, nici ca intelectuali și nici ca soldați. Ei erau “cantitatea neglijabilă” și i-au făcut să înțeleagă că nu au fost socotiți din punctul de vedere al viitorului socialist.