Ca urmare a deciziei oficiale de desființare a formației Noroc din septembrie 1970, membrii acestui grup și-au găsit un loc de muncă temporar la Filarmonica din Tambov, oraș situat în Rusia Centrală. Acest lucru a provocat reacția rapidă și radicală a conducerii de partid din RSSM. Trei luni mai târziu, în decembrie 1970, liderul Komsomolului moldovean de atunci, viitorul înalt demnitar de partid și președintele Republicii Moldova între anii 1997-2001, Petru Lucinschi, a trimis o scrisoare oficială superiorilor săi din Comitetul Central, în care se plângea în legătură cu existența, în continuare, a formației Noroc și cu turneele frecvente organizate de membrii acesteia în diferite orașe sovietice, în pofida impactului său ideologic nociv asupra „tineretului sovietic”. Este destul de puțin probabil ca această inițiativă să fi venit de la Lucinschi personal. Cea mai plauzibilă versiune este că a fost o mișcare orchestrată de conducerea partidului pentru a-și legitima acțiunile ulterioare și a pretinde că a avut un anumit sprijin „de jos”, adică din partea reprezentanților tineretului republicii. În scrisoarea sa, Lucinschi a folosit obișnuitul limbaj de lemn sovietic, susținând că formația Noroc „a deviat din ce în ce mai mult de la normele de comportament general acceptate” la care se aștepta regimul din partea unui colectiv muzical sovietic. Trupa a fost acuzată în mod direct de ignorarea programului aprobat în mod oficial, care ”suferea schimbări semnificative, mai ales în acele cazuri, în care Noroc-ul avea turnee dincolo de frontierele republicii”. Lucinschi nu a pregetat să menționeze „nemulțumirea” cu privire la „repertoriul și comportamentul” scenic al formației Noroc, care ar fi fost exprimată în diverse scrisori trimise către Komsomol și diferite ziare locale, invocând reacția publicului ca o strategie de legitimare. Principala pretenție oficială față de trupa Noroc în legătură cu stilul său muzical, în interpretarea liderului Komsomol-ului moldovenesc, se referea la „etica comportamentului în timpul concertelor și la calitatea repertoriului”. Într-un pasaj extrem de revelator, care descifra cumva aceste comentarii destul de ambigue și neclare, Lucinschi declara în mod deschis că desființarea trupei de către autorități se datora, de fapt, prezentării unor concerte la care „se interpretau, în cea mai mare parte, piese muzicale ale diverșilor beatles englezi, francezi, italieni și americani” (sic!). Această scrisoare este, de asemenea, interesantă din cauza paralelei pe care o face Lucinschi între trupa Noroc și un grup muzical sovietic similar – formația Poiușcie gitary (Chitările cântătoare) din Leningrad, care includea, de asemenea, în repertoriul său anumite ritmuri occidentale (în special muzică beat și rock), de rând cu aranjamente moderne ale unor melodii tradiționale rusești. Referindu-se la un concert recent susținut de trupa Poiușcie gitary la Chișinău, Lucinschi le sugera superiorilor săi pericolul reprezentat de astfel de tendințe muzicale, calificând muzica formației din Leningrad drept „chiar mai condamnabilă” decât cea a grupului Noroc. Această situație se datora, pe de o parte, „agitației stârnite în rândurile unei anumite părți a tineretului nostru” (a se remarca asemănarea izbitoare cu limbajul folosit în scrisoarea conducerii de partid din Odesa). Pe de altă parte, aproape jumătate dintre piesele prezentate în timpul concertului respectiv „erau împrumutate dintr-un repertoriu diferit, complet străin pentru tineretul sovietic, preluat de peste hotare”. Scopul real al acestei scrisori devenea evident din concluzia, aparent inofensivă, a documentului, care afirma: „tineretul republicii este nedumerit de faptul, că acest colectiv muzical desființat a fost angajat in corpore... de către Filarmonica din Tambov și că acest grup continuă să aibă turnee prin toată țara ... sub vechea sa denumire, Noroc”. Efectul acestei scrisori a fost imediat și radical: membrii Noroc-ului au fost concediați de la Filarmonica din Tambov și au trebuit să își caute un nou loc de muncă într-un mic oraș ucrainean de provincie. Rolul lui Lucinschi în aceste evenimente a fost însă oarecum ambiguu: dacă în decembrie 1970 el a jucat rolul unui funcționar vigilent din punct de vedere ideologic, tot el a fost direct implicat în a-l ajuta pe liderul Noroc-ului, Mihai Dolgan, să își recreeze trupa sub o nouă formă și o nouă denumire, Contemporanul, în 1974. Cu toate acestea, este clar că devierea formației Noroc de la normele ideologice oficiale și deschiderea sa spre tendințele muzicale occidentale, pe care le propaga în context sovietic, au fost cauzele reale ale desființării trupei. Într-o cheie destul de ironică, Lucinschi însuși a recunoscut, într-un interviu ulterior, că fenomenul Noroc-ului a devenit atât de popular tocmai fiindcă își găsea un ecou și rezona profund cu subcultura generală a tineretului sovietic: „Oricât încerca atunci sistemul, nu putea să îngrădească moda vestimentară, muzica, dansurile ... cele mai elementare și necesare „atribute” pentru tânăra generație. Cu toate eforturile depuse de autorități, aceste lucruri nu puteau fi stopate, fiindcă nu puteai opri... aerul. În societate deja existau două lumi paralele” (Poiată 2013: 184).
