COURAGE

interconectarea colecțiilor

Fosta poliţie secretă comunistă din România, cunoscută în general sub numele de Securitate, a fost înfiinţată oficial sub numele de Direcţia Generală a Securităţii Poporului–DGSP prin Decretul nr. 221 din 28 august 1948. Primul şef al Securităţii a fost Gheorghe Pintilie, pe numele său adevărat Pantelei Bodnarenco, un fost agent sovietic de origine ucraineană ce fusese trimis în România în anul 1928 pentru a sprijini activitatea partidului comunist, înfiinţat în 1921 ca o mica organizaţie politică a extremei stângi şi a cărui activitate a fost declarată ilegală de autorităţi în 1924. La momentul creării sale, Securitatea (DGSP) făcea parte din Ministerul Afacerilor Interne iar aparatul său central era compus din următoarele zece direcţii: (1) Direcţia I Informaţii interne; (2) Direcţia a II-a Contrasabotaj); (3) Direcţia a III-a Contrainformaţii penitenciare; (4) Direcţia a IV-a Operativă; (5) Direcţia a V-a Cercetări penale; (6) Direcţia a VI-a Protecţia ministerelor; (7) Direcţia a VII-a Tehnică; (8) Direcţia a VIII-a Cadre şi şcoli profesionale; (9) Direcţia a IX-a Educaţie, cultură şi propagandă; (10) Direcţia a X-a Administraţie şi contabilitate. La aceste zece direcţii se adăugau Serviciul cifru şi Secretariatul. Securitatea îşi desfăşura activitatea prin intermediul Direcţiei Securităţii Capitalei şi a douăsprezece unităţi teritoriale. În anul 1951, Securitatea a fost reorganizată atât la nivel central, cât şi în teritoriu. A continuat să facă parte din structura Minsterului Afacerilor Interne, dar numele i-a fost schimbat în Direcţia Generală a Securităţii Statului–DGSS prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951. Faţă de vechea formă de organizare, DGSS avea în componenţă două noi direcţii: Direcţia de Informaţii Externe – DIE şi Direcţia Transporturi. În ce priveşte unitătile teritoriale, DGSS avea 28 de direcţii regionale la care se adăuga Direcţia Generală a Securităţii Bucureşti.

În perioada 1968–1972 Securitatea a funcţionat independent de Ministerul Afacerilor Interne sub numele de Consiliul Securităţii Statului. Din anul 1972, Securitatea a intrat din nou în componenţa Ministerului Afacerilor Interne sub numele de Departamentul Securităţii Statului–DSS, iar această formă de organizare a rămas neschimbată până la prăbuşirea regimului comunist din România în decembrie 1989. În această perioadă, structura DSS a fost următoarea: (1) Direcţia Generală de Informaţii Externe–DGIE, care după 1978 a primit numele de Centrul de Informaţii Externe–CIE; (2) Direcţia I Informaţii interne; (3) Direcţia a II-a Contrainformaţii în sectoarele economice; (4) Direcţia a III-a Contraspionaj; (5) Direcţia a IV-a Contrainformaţii militare; (6) Direcţia a V-a Securitate şi gardă; (7) Direcţia a VI-a Cercetări penale); (8) Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni–CTOT), care avea în componenţă: (a) Unitatea Specială “F” de filaj şi investigaţii; (b) Unitatea Specială “P” de cercetare, proiectare şi producţie a tehnicii operative; (c) Unitatea Specială “R” de transmisiuni şi contrainformaţii radio; (d) Unitatea Specială “S” pentru depistarea scrierilor ascunse şi expertize grafice; (e) Unitatea Specială “T” de instalare şi exploatare a tehnicii operative; (f) Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă–USLA; (9) Centrul de Informatică şi Documentare–CID; (10) Serviciul “C” pentru transportul corespondenţei secrete; (11) Serviciul “D” pentru dezinformarea centrelor de spionaj; (12) Direcţia secretariat-juridică; (13) Serviciul cadre şi învăţămînt. Aparatul territorial al DSS se compunea din Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti şi din Inspectoratele Judeţene de Securitate, organizate la nivelul celor 41 de judeţe. Cel din urmă şef al Securităţii a fost Iulian Vlad, care a fost numit în octombrie 1987 şi a rămas în funcţie până la 22 decembrie 1989.

Securitatea a fost desfiinţată imediat după schimbarea revoluţionară de regim din decembrie 1989. Noul regim politic instalat la 22 decembrie 1989, reprezentat de Frontul Salvǎrii Naționale–FSN, a emis pe data de 30 decembrie 1989 Decretul nr. 33, al cărui articol unic se referea la desfiinţarea DSS (Securitatea).

După schimbarea de regim din 1989, Securitatea şi crimele comise de către aceasta în perioada comunistă a constituit una dintre cele mai dezbătute chestiuni în spaţiul public şi una dintre cele mai populare teme de cercetare. De asemenea, problema colaboratorilor Securităţii a fost aprig dezbătută în mass-media. Securitatea a fost considerate responsabilă pentru reprimarea brutală a opozanţilor regimului în primii ani după venirea comuniştilor la putere, precum şi a oricărei urme de disidenţă pe parcursul întregii perioade comuniste. Această opinie s-a bazat în prima decadă postcomunistă în special pe amintirile foştilor deţinuţu politici şi a celor câţiva desidenţi autentici din perioada comunistă, în timp ce majoritatea arhivelor, inclusiv arhiva fostei Securităţi, au rămas în cea mai mare parte inaccesibile pentru aproape 15 ani. Mai mult, un ziar de investigaţii a descoperit la puţin timp după căderea refimului comunist că lângă satul Berevoieşti din judeţul Argeş au fost arse dosare ale fostei Securităti, iar jurnaliştii au reuşit să descopere resturi incomplete arse ale acestor dosare. Aceast fapt a întărit convingerea unei majorităţi a populaţiei că fista Securitate nu a dispărut în decembrie 1989 şi că, de fapt, această instituţie continuă să controleze societatea românească. Înfiinţarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității–CNSAS, şi transferarea arhivei Securităţii de la Serviciul Român de Informații–SRI şi de la alţi deţinători către această instituţie a deschis accesul oricărei personae interesate la documentele fostei Securităţi. Cazul scriitoarei Herta Müller, căştigătoarea Premiului Nobel pentru literature, este poate cel mai mediatizat cu privire la o fostă victimă a Securităţii care a ţinut să-şi vadă dosarul. Deschiderea arhivelor Securităţii a  dus la identgificarea unui număr de colaboratori ai acestei instituţii, ceea ce a generat numeroase dezbateri privind aspectele legale, dar şi morale, ale actului de colaborare cu fosta Securitate. În pofida deschiderii arhivelor Securităţii, mulţi consideră că Securitatea continua să cintrileze din umbra segmente importante ale societătii româneşti. În acelaşi timp, o mare parte a opiniei publice consideră colaborarea cu Securitatea în perioada comunistă ca un act reprobabil ce trebuie condamnat, iar această viziune a fost transmisă şi noilor generaţii născute după 1989.  

Arhivele ieșene au fost fondate la 1 ianuarie 1832, când intra în vigoare Regulamentul Organic, care stipula crearea Arhivelor Statului din Principatul Moldovei.  La început, instituţia s-a aflat sub jurisdicția Ministerului Dinlăuntru, apoi a Ministerului Justiţiei. Din 1862, Arhivele au trecut în subordinea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, transformându-se în Direcţie Generală a Arhivelor Statului. Potrivit Regulamentului de organizare, Arhiva din Iaşi devenea o sucursală a DGAS Bucureşti. Începând din 1925, activitatea Arhivei din Iaşi se desfăşoară conform prevederilor noii Legi pentru organizarea Arhivelor Statului. Potrivit art. 5, se înfiinţează 4 direcţii regionale: Cernăuţi, Chişinău, Cluj şi Iaşi, conduse de către un director regional. Privitor la zonele arondate, Direcţiei regionale Iaşi îi reveneau judeţele Moldovei, fără Basarabia şi Bucovina. Din 1951, urmare a aplicării H.C.M. nr. 472/1951, Arhivele Statului au intrat în subordinea Ministerului de Interne. În timpul perioadei comuniste, Arhivele Statului au fost organizate în baza Decretelor nr. 353/1957 şi 472/1971. Acesta din urmă a fost în vigoare până la publicarea, în Monitorul Oficial nr. 77/9 aprilie 1996, a Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, în vigoare și astăzi. În prezent, Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale îşi desfăşoară activitatea în sediul din B-dul Carol I nr. 26, în clădirea inaugurată la 11 iunie 1977. La Arhivele Naţionale Iaşi se păstrează în prezent o cantitate de peste 18,5 kilometri liniari de documente. Acestea acoperă perioada 1362 – 1989, fiind structurate pe fonduri şi colecţii arhivistice, care sunt constituite pe domenii de activitate, instituţii, etc. Colectivul Arhivelor Naționale Iași include 22 de persoane (personal administrativ, arhiviști și arhivari). La dispoziția cercetătorilor se află instrumente specifice de lucru: lista fondurilor şi colecţiilor, inventarele arhivistice (în format clasic sau electronic), cataloage, indici, fişe ale publicaţiilor existente în biblioteca documentară.  Arhivele conțin fonduri din domeniile administrative, judecătoreşti, economice, industriale, culturale, bisericeşti, militare, şcolare, sociale şi personale. La SJAN se păstrează un material documentar deosebit de bogat şi variat, care este relevant inclusiv pentru studierea perioadei comuniste, la nivel local.

Serviciul Român de Informaţii (SRI) este principalul serviciu secret din România. După schimbarea de regim din decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a anunţat desfiiinţarea poliţiei secrete comuniste, Securitatea, şi a decis transferarea unităţilor care aveau atribuţii în domeniul culegerii de informaţii de la Ministerul de Interne în subordinea Minsterului Apărării Naţionale. În baza Decretului nr. 181 din 26 martie 1990 a fost înfiinţat SRI, ca instituţie specializată în culegerea de informaţii în domeniul securităţii naţionale (Monografia SRI, 61, 68). În anul 1991 a fost adoptată Legea nr. 51 privind securitatea naţională a României, care definea ameninţările la adresa securităţii naţionale, stabilea instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale şi prin care se înfiinţa Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) ca organism ce coordonează activităţile privind securitatea naţională. Directorul SRI, care este numit de către Parlament la propunerea Preşedintelui ţării, este membru al CSAT. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI stabileşte atribuţiile serviciului în domeniul siguranţei naţionale şi ca parte componentă a sistemului national de apărare (Monografia SRI, 61-70, 104). SRI a suferit o serie de reorganizări în anii 2001, 2008  2010, în timp ce obiectivele instituţiei s-au modificat odată cu aderarea României la NATO şi la Uniune Europeană (Monografia SRI, 57-341).

Un obiectiv important al SRI a fost acela de a despărţi de trecutul comunist şi de moştenirea fostei Securităţi. Treptat, s-au produs schimbări semnificative de personal prin angajarea de absolvenţi ai Academiei Naţionale de Informaţii sau din învăţământul superior civil. Prin faptul că în 1990 a înlocuit formal fosta Securitate, SRI a intrat în posesesia celei mai mari părţi a arhivei fostei poliţii secrete comuniste. Odată cu înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) în 1999, a început un proces, lent în prima fază, de transfer a dosarelor Securităţii de la SRI la CNSAS. Transferarea dosarelor către CNSAS s-a accelerat semnificativ în anul 2005, în urma unor decizii ale CSAT. Conform volumului Monografia SRI, în perioada 2006-2014, peste 90% din dosarele fostei Securităţi au fost transferate de la SRI la CNSAS. În anul 2015, în cel de-al 25-lea an de activitate, SRI a anunţat oficial că aproximativ 99% din dosarele Securităţii preluate în 1990 au fost transferate către CNSAS (Monografia SRI, 159-160, 209, 234-235, 248, 281, 340-341).

Der vollständige Name lautet Stiftung Sächsische Gedenkstätten zur Erinnerung an die Opfer politischer Gewaltherrschaft. Ihr Zweck ist die Bewahrung historisch authentischer Orte politischer Gewaltverbrechen und politischen Unrechts im Freistaat Sachsen als Orte zur historisch-politischen Bildung. Sie wurde 1994 durch die Sächsische Landesregierung gegründet.