Mihai Manea (n. 5 aprilie 1955, București) este absolvent de școală profesională. În 1982, împreună cu mai mulți colegi, a înființat o trupă de rock, Barock Group, fără știrea Comitetului de Partid din fabrica la care era angajat la acea vreme, Întreprinderea de Mașini Unelte și Agregate București (IMUAB). Inițierea și desfășurarea unor asemenea activități muzicale nu erau interzise, dar ele necesitau aprobarea de principiu a organizației locale de partid. ”Au aflat de noi cei de la înteprindere și, mai ales, cei de la partid care dădeau în fabrică aprobările pentru activitățile artistice, direct din ziar. Dar nu a fost scandal. Dimpotrivă, ne-au adoptat imediat, s-au mândrit cu noi. Erau oameni și oameni și în Partidul Comunist Român.” Acest lucru se poate explica prin faptul că toate întreprinderile comuniste trebuiau să trimită participanți la festivalul național Cântarea României dintre angajații lor. Fondat în 1976 și conceput ca un festival al amatorilor și profesioniștilor, Cântarea României a distrus de fapt standardele profesionale și a promovat spectacole prin care se elogiau Partidul Comunist Român și conducerea sa, pentru a deveni în final un vehicul important al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. În același timp, etapele locale erau mult mai puțin ideologizate decât cele județene sau naționale, astfel încât participarea la acest festival reprezenta pentru mulți tineri un prilej de a chiuli de la activitatea curentă de la locul de muncă (D. Petrescu 2010, 304-307).
În cartea de muncă, Mihai Manea a fost încadrat la IMUAB ca ”prelucrător prin așchiere,” ceea ce însemna muncitor cu înaltă calificare. Este o meserie pe care și-a exercitat-o mult prea puțin pentru că o bună parte a activității profesionale a posesorului colecției de afișe muzicale a fost legată de producția și susținerea tehnică a foarte multor spectacole. Pentru scurt timp, a lucrat și în cadrul Institutului de Cercetări pentru Articole Casnice și Jucării din București. Ca mulți alți tineri, Mihai Manea a avut ambiții multiple: a cochetat cu mai multe cluburi de literatură științifico-fantastică (a fost, între altele, președinte al unui asemenea cenaclu care funcționa în cadrul intreprinderii IMUAB), cu o carieră decentă în sport (este fost practicant de rugby) și, pentru scurtă vreme, cu cinematografia (în direcția unor filme scurte și foarte scurte, în cadrul unor cinecluburi din București).
Tot la întreprinderea în care a fost angajat pînă în 1990, Mihai Manea a fost coordonatorul, în sens tehnic, dar și editorial, al stației de amplificare prin intermediul căreia se transmiteau ”programe cultural-artistice” pentru uzul angajaților acestei instituții. ”Este interesant că m-au lăsat să mă ocup, că au avut încredere să lase pe mâna mea așa ceva – și spun aceasta pentru că eu nu am fost membru de partid. Am fost doar la tineret, pentru scurt timp, membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC), dar membru plin al Partidului Comunist Român (PCR) nu am fost. M-am tot fofilat.” În România comunistă toți tinerii între 14 și 30 de ani făceau parte din UTC, dar dintre ei numai unii deveneau membri PCR. Cu alte cuvinte, includerea în UTC era obligatorie și automată, dar cea în PCR era condiționată. În anii 1980, criteriile de selecție scăzuseră atât de mult, încât numai cine nu voia nu devenea membru de partid. Cei mai mulți o făceau din oportunism, pentru că apartenența la PCR condiționa destul de multe dintre privilegiile care se puteau obține, începând de la alocarea unui apartament și până la aprobarea de a pleca în calitate de turist în străinătate.
De mai bine de două decenii și jumătate, Mihai Manea lucrează ca tehnician în cadrul Centrului Național de Artă ”Tinerimea Română,” o instituție organizatoare de spectacole aflată în subordinea Ministerului Culturii, și continuă să își susțină, inclusiv la nivel profesional, pasiunea pentru muzică și spectacole. Practic, abia după căderea comunismului, pasiunea de-o viață a lui Mihai Manea s-a transformat din amatorism în profesie. ”Am pipăit și eu fiind rebel tânăr, un instrument... bas-ul, dar satisfacția a apărut abia când am început să înțeleg că poți fi un creator dacă faci parte din echipa tehnică. Așa am trecut la butoane având șansa treptat să lucrez în producții muzicale de greutate. Să știi că din spatele scenei, fiind în interiorul show-ului există multă adrenalină și trăiri ce nu pot fi descrise cu ajutorul cuvintelor. În spatele scenei este multă muncă și există o armată de oameni ce au tot timpul ceva de făcut. Sunt mii de metri de cabluri pentru sunet şi electricitate, sunt schele și macarale, peste tot găsești amplificatoare, procesoare de sunet și comenzi pentru lumini. Întâlnești sute de lăzi, ventilatoare, aparate pentru fum, artificii, gaze pentru flăcări, decor și toate acestea sunt știute de oamenii ce le manevrează având grijă și de securitatea celorlalți. Pe scenă, pe acoperiș și sub scenă nimic nu este așezat întâmplător. Cum aș putea descrie această frumoasă nebunie. Nu există suficiente cuvinte pentru a spune ce simți fiind acolo, cu oameni ce trebuie să facă totul să funcționeze,” își încheie Mihai Manea confesiunea despre pasiunea și deopotrivă profesia sa. Ca mulți alții care și-au dezvoltat diverse hobby-uri în timpul liber prin specularea libertăților îngăduite de regim în zona gri a toleranței, Mihai Manea reprezintă un model de transformare post-decembristă a unei pasiuni personale de colecționar, derivată în acest caz din pasiunea pentru muzică, într-o profesie.