În prima decadă a regimului comunist din România, sistemul de educaţie a fost transformat în mod radical prin prevederile legii învăţământului din 3 august 1948, care a impus naţionalizarea şcolilor confesionale. Ca urmare, conducerea Bisericii Evanghelice C.A. a cerut pastorilor să predea ore de religie în vederea confirmării în case parohiale, biserici sau şcoli publice pentru a substitui pierderea şcolilor confesionale. Începând cu a doua jumătate a anului 1948, autorităţile locale au primit instrucţiuni să obstrucţioneze predarea acestor ore de religie în vederea confirmării. Ca reacţie la măsurile autorităţilor, conducerea Bisericii Evanghelice a trimis numeroase memorii Ministerului Cultelor. Episcopul evanghelic Friedrich Müller avea deja experinţa opoziţiei faţă de mişcarea nazistă din rândul minorităţii germane din România. În anul 1941, episcopul Müller s-a opus preluării şcolilor confesionale ale saşilor transilvăneni de către Grupul Etnic German, organizaţie politică controlată de mişcarea nazistă locală. Orele de religie pentru confirmare erau foarte importante pentru Biserica Evanghelică deoarece, fără prezenţa la aceste ore de religie, tinerii nu puteau să promoveze examenul de confirmare şi să devină membri cu drepturi depline ai comunităţii religioase. Pe de altă parte, autorităţile comuniste percepeau aceste ore de religie ca un subterfugiu folosit de biserică în vederea conservării influenţei sale în societate.
De un interes deosebit este memoriul trimis de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România Ministerului Cultelor în 28 februarie 1949. În acest memoriu, episcopul Müller a criticat măsurile luate de Securitate şi Miliţie împotriva orelor de religie pentru confirmare în satul Brădeni/Hendorf (judeţul Sibiu). Acest document este remarcabil datorită argumentării teologice complexe privind importanţa acestor ore pentru tineretul evanghelic. În prima parte a memoriului, episcopul Müller a argumentat că instrucţiunile trimise secţiilor locale de Miliţie de către Direcţia Regională de Securitate Sibiu încălcau legile statului comunist, inclusiv constituţia comunistă a României din 1948 şi articolul 7 al Decretului 177 din 1948 privind activitatea cultelor religioase. În acest al doilea act legal, explica episcopul, se stipula explicit: “Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă practicile şi ritualul lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii sau ordinei publice şi bunelor moravuri”. În plus, episcopul Müller sublinia că interzicerea acestor ore de religie viola drepturile fundamentale ale cetăţenilor, garantate de articolul 27 al constituţiei din 1948. Episcopul invoca într-un mod abil poziţia ministrului educaţiei din acea perioadă care afirmase despre cultele religioase într-un discurs publicat în ziarul oficial Scânteia că acestea erau libere să predea principiile credinţei lor tinerilor. De asemenea, ministrul afirmase că “insultele” la adresa “sentimentelor relgioase” îi ajutau doar pe inamicii noului regim. Invocând acestă declaraţie oficială, episcopul îşi încheia argumentarea cu concluzia: “Nu se poate închipui o jignire mai mare a sentimentelor religioase, decât oprirea învăţământului religios [...] pentru copii şi tineret.” Astfel, episcopul Müller solicita Ministerului Cultelor să facă presiuni asupra conducerii Ministerului de Interne să înceteze obstrucţionarea orelor de religie în vederea confirmării. În acest mod, conducerea Bisericii Evanghelice încerca să profite de contradicţiile politicilor regimului comunist care dorea, pe de o parte, să limiteze influenţa bisericilor în rândul tinerilor, iar, pe de altă parte, să coopteze bisericile protestante.
