Creatorul colecţiei a purtat o amplă corespondenţă cu intelectuali români aflaţi în exil, care se păstrează astăzi în fondul Adrian Marino. Între aceste relaţii de corespondenţă se remarcă prin amploarea şi conţinutul ei cea purtată cu Matei Călinescu, istoric şi critic literar rămas ilegal în 1973 în SUA, unde a predat la Indiana University din Bloomington. Scrisorile primite de Marino de la Matei Călinescu se găsesc în original în dosarele arhivei personale donate BCU Cluj, iar cele primite de acesta din urmă de la creatorul colecţiei au fost copiate după 1989 şi arhivate cu multă grijă în cadrul acestei colecții. În aceste ultime scrisori, Marino a întreprins o critică a vieţii literare din România, a competiţiei acerbe între scriitori pentru funcţii în instituţiile culturale de stat, precum şi a cenzurii practicate de editurile epocii. Corespondenţa sa fiind monitorizată de Securitate, Marino a evitat să formuleze în scrisorile sale opinii politice critice și s-a limitat la tematica culturală. În scrisoarea trimisă de Marino lui Matei Călinescu în 26 februarie 1968, primul îl felicita pe cel de-al doilea pentru că nu se afla în ţară pentru a asista la o viaţă literară pe care o caracteriza ca fiind “din ce în ce mai convulsivă şi deci mai sterilă”. Caracterul “convulsiv” era cauzat de intensificarea la sfârşitul anilor 1960 a competiţiei între diferite grupări literare pentru numirea în funcţii care permiteau alocarea de resurse materiale. În cazul de faţă, scrisoarea către Matei Călinescu (aflat la Londra) este redactată în contextul plecării lui Eugen Barbu – unul dintre cei mai controversaţi scriitori români ai periodei comuniste -  din funcţia de redactor-şef al revistei literare Luceafărul, care apărea sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi avea ca scop promovarea tinerelor talente. Astfel, Marino deplângea faptul că mediul literar este “imprevizibil” din cauza schimbărilor frecvente ale persoanelor care ocupau funcţiile de conducere ale editurilor şi revistelor literare, ceea ce periclita soarta unora dintre proiectele sale editoriale. Nemulţumit de atmosfera tensionată din instituţiile culturale, Marino propunea retragerea din viaţa publică, concentrarea pe proiectele individuale şi afirma că: “Avem nevoie de pasiunea studiului în sine, pentru el însuşi.”