Această broșură este una dintre puținele publicații tipărite în exil care abordau anumite cazuri de „opoziție națională” apărute în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Acest text demonstrează interesul lui Mihnea Berindei față de mișcările de opoziție care se manifestau sporadic în Moldova Sovietică. De asemenea, această broșură pare să indice faptul că Berindei avea legături personale cu editorul și prefațatorul acestui text, Nicolae Lupan. Lupan a fost una dintre cele mai cunoscute personalități din cadrul opoziției anti-regim din RSSM. După deportarea sa din URSS pentru „propaganda naționalismului burghez românesc”, în anul 1974, Lupan s-a stabilit în Occident, mai întâi în Belgia, iar apoi în Franța, la Paris. El a fost foarte activ în mediatizarea cazului RSSM și în creșterea vizibilității țării sale natale pe „harta” disidenței anti-sovietice și a opoziției anti-regim din regiune. Broșura respectivă reprezintă o scrisoare pe care Lupan ar fi primit-o, în august 1982, de la un grup misterios numit „Tinerii basarabeni”. Totuși, este posibil ca acest text să fi fost scris chiar de Lupan. În orice caz, nu a fost atestată existența unei astfel de organizații pe teritoriul RSSM, în acea perioadă. Broșura era dedicată arestării și condamnării grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur (Frontul Național Patriotic). Acest grup a creat cea mai importantă mișcare de opoziție împotriva regimului care a apărut în RSSM după cel de-al doilea război mondial. În prefața la scrisoarea propriu-zisă, Lupan și-a subliniat legătura personală cu familiile Usatiuc și Ghimpu, dar și apropierea față de organizația creată și condusă de ei. El s-a referit și la un alt caz emblematic al opoziției naționale inițiate „de jos”, care a avut loc în septembrie 1970. Atunci, două tinere, Asea Andruh și Lilia Neagu, au scris peste patruzeci de sloganuri „anti-sovietice” pe mai multe clădiri din centrul Chișinăului. Printre altele, Lupan afirma: „Rezistența națională se plătește foarte scump la Chișinău. La fel ca și cuvântul „libertate”. Libertatea de expresie, libertatea de a scrie, libertatea de a tăcea ... Da, chiar și libertatea de a tăcea! Căci, dacă cineva nu dorește niciodată să ia cuvântul la ședințele de propagandă, această persoană este văzută cu ochi răi și tratată ca un element suspect.” Lupan susținea că originalul scrisorii a fost scris în limba română, iar el ar fi publicat doar o traducere franceză a textului original, „respectând cu strictețe” conținutul inițial. Scrisoarea prezenta o descriere detaliată a procesului grupului Usatiuc – Ghimpu – Graur, precum și reacția publicului local față de condamnarea lor. Descrierea evenimentelor era destul de exactă. Autorul necunoscut accentua, în special, ambianța unei „propagande anti-românești turbate”, care ar fi fost omniprezentă în Moldova Sovietică „deja de mai mulți ani”. Interesant este faptul, că această scrisoare îl menționează și pe Petru Lucinschi, viitorul lider al partidului comunist din RSSM și al doilea președinte post-sovietic al Republicii Moldova, drept un „exemplu tipic al trădătorului, pe care colonizatorii îl numesc „cadru național”. El și-a rusificat numele, s-a căsătorit cu o rusoaică și s-a dedicat cu trup și suflet deservirii intereselor imperialismului sovietic”. În paginile următoare, autorul vituperează împotriva dominației rusești din Moldova, axându-se mai ales pe lipsa drepturilor naționale și pe diversele forme de persecuții și nedreptăți, cărora le era supusă populația autohtonă aflată sub dominația sovietică. După ce descria în mod detaliat soarta fiecăruia dintre liderii Frontului Național Patriotic, așa cum evoluase până în anul 1982, broșura se referea pe scurt și la alte cazuri de represalii împotriva „patrioților basarabeni”, care avuseseră loc începând din anii 1960 (inclusiv la cazurile lui Gheorghe Muruziuc, Mihai Moroșanu, afacerea Andruh – Neagu etc.). Concluzia, exprimată în termeni destul de radicali, afirma că „autoritățile ruse promovează politica de anihilare a românilor din Basarabia, fapt care poate fi calificat drept un genocid fără vărsare de sânge”. În mod deloc surprinzător, soluția firească pentru îmbunătățirea situației moldovenilor nu putea fi decât „reunirea cu Patria-Mamă – România”. Acest text, de rând cu alte lucrări ale lui Nicolae Lupan care se regăsesc în biblioteca lui Mihnea Berindei (de exemplu, broșura Bessarabie, terre roumaine, publicată la Bruxelles în anul 1982), demonstrează faptul, că Berindei manifesta un interes permanent pentru cazul RSSM. Este foarte probabil că el îi ajuta, de asemenea, pe cei câțiva exilați din RSSM care se refugiaseră în Occident să își facă cunoscute viziunile unui public occidental cât mai larg.